CAZUL Oprea – Tismaneanu: Galceava impostorilor. Anticomunismul de parada analizat de dr Liviu Turcu

Greu la dealul democraţiei originale româneşti cu brigadierii de serviciu ai anticomunismului de paradă conectat direct la economia de piaţă şi bugetul statului. De 20 de ani, pe „hoitul“ regimului comunist şi-a făcut lăcaş şi se hrăneşte copios şi fără jenă un grup, altfel destul de restrâns, de indivizi, cu pretenţii intelectuale autodeclarate de infailibilitate morală, ideologică şi atenţie mai ales „ştiinţifică“. Nu că subiectul nu merită a fi obiect de studiu şi cercetare cu adevărat ştiinţific. Dimpotrivă. Dar în cazul la care mă refer se aplică perfect principiul cibernetic al lui Norbert Wiener conform căruia „garbage in, garbage out“ (adică cel aplicat la „cutia neagră“ gunoi bagi, gunoi iese). Principiul fundamental urmat de cei în cauză este în absolută consonanţă cu cel al genezei noii oligarhii postdecembriste la pulpana căruia s-a aciuat: profit şi capitalizare politică atât cât cuprinde. O simbioză care sub aspect funcţional este de invidiat ca eficienţă dacă ne raportăm la starea generală a societăţii româneşti şi la performanţele procesului de modernizare politică a ţării. Dacă am decis să abordez acest aspect acum, în pofida vicisitudinilor de ordin olfactiv, o fac pentru că este instructiv pentru cei care, direct sau indirect, au luat cunoştinţă de recenta „gâlceavă“ ce zguduie „famiglia“ mercenarilor ideologici contra-cost ai instituţiei oficiale de salubrizare anticomunistă. Şi când am folosit expresia „contra-cost“ am în vedere alături de aspectele pecuniare şi pe cele de capitalizare politică, ideologică şi aşa-zis „ştiinţifică“.
Despre ce este vorba? Grupusculele ideologice ce-ÅŸi arogă monopolul dreptului de deratizare anticomunistă a societăţii româneÅŸti au ajuns în faza în care, nemaînÅ£elegându-se în spatele uÅŸilor închise cu privire la arondarea teritoriului de jumulit, au ieÅŸit în public să-ÅŸi spele rufele murdare. Nu însă la – ÅŸi din – întâmplare, ci ca o miÅŸcare calculată urmărind o capitalizare pe spezele opiniei publice înainte ca decizia finală să fie luată de „naÅŸul politic“, adică de „godfather“. Pentru cititorii care, eventual, luaÅ£i de treburi mai serioase, sunt în necunoÅŸtinţă de cauză cu privire la „gâlceava“ amintită voi recapitula pe scurt cadrul ÅŸi cauzele desfăşurării acesteia:

1 – ÃŽn decembrie 2005, deci la 15 ani de la căderea fostului regim comunist, un grup de „băieÅ£i inteligenÅ£i“ în raport cu propriile interese politice, sociale, financiare etc. l-au convins pe premierul Tăriceanu să înfiinÅ£eze pe speze guvernamentale Institutul pentru Condamnarea Crimelor Comunismului; premierul fiind de sorginte liberală, decizia apărea pe deplin legitimă ÅŸi în totală aliniere cu vocaÅ£ia ideologică a Partidului NaÅ£ional Liberal. Dar, vorba cunoscută, „uÅŸurel cu pianul pe scări“ pentru cei tentaÅ£i să rămână doar la o atare explicaÅ£ie. Decizia în cauză nu a fost una de tip pur ideologic, ci a fost în fapt o contrareacÅ£ie politică născută din rivalitatea prim-ministrului cu preÅŸedintele Traian Băsescu, care anunÅ£ase cu puÅ£in timp înainte, via unui interviu în „Revista 22“, o nouă temă directivă: condamnarea comunismului. Precum se vede, prim-ministrul ÅŸi grupul propozant au fost mai iuÅ£i de picior la capitolul capitalizării politice în faÅ£a opiniei publice româneÅŸti pe o temă extrem de sensibilă ÅŸi dureroasă pentru mulÅ£i dintre români.

Subiect „gras“ pentru ambele tabere combatante cu impact electoral grefat fie şi tardiv pe frustrarea îndelungată a unei părţi importante a poporului român. Deşi a pierdut runda întâi la capitolul organizatoric, preşedintele s-a repliat rapid prin înfiinţarea, la începutul anului 2006, a ceea ce este şi azi cunoscută ca fiind Comisia (Prezidenţială) pentru Condamnarea Comunismului, iar ulterior pentru mulţi drept Comisia Tismăneanu. Evident că, în deplină conivenţă cu orientarea politică a stăpânilor, şi cele două grupuscule dominând discreţionar cele două structuri oficiale au pornit nu doar la autopsierea fostului regim, dar şi la compromiterea reciprocă marcând puncte sub stindardul de luptă al fiecăruia dintre cele două Palate.

Aici se impune o mică paranteză clarificatorie. Cele două structuri de sorginte executivă şi guvernamentală au devenit, prin statutul şi influenţa celor două prime funcţii în aparatul de stat al României, un passe-partout pentru penetrarea şi consolidarea sub formă de bastion a unor importante sectoare culturale, ideologice şi politice ale societăţii româneşti. În termenii muncii de intelligence, asta se cheamă crearea, dezvoltarea şi consolidarea de reţele informative aservite unui nucleu coordonator. În fond, o acaparare ilegitimă de poziţii şi resurse pe harta generală, altfel perenă, a vechilor conflicte ce sfâşie intelectualitatea românească de zeci de ani.

Luate ad litteram, cele două structuri se autoexclud de la bun început demersului ştiinţific declarat întrucât poziţionează ne-echivoc concluzia înaintea premiselor. În al doilea rând, ele s-au dorit a fi de la bun început structuri de instrumentare politică (că de fapt intenţia reală primordială a fost de capitalizare politică, este o altă poveste) cu pretenţia de implicare directă în decizii de ordin juridic, financiar şi social ce sunt de competenţa unor instituţii de sine stătătoare ale aparatului de stat. Mai pe şleau spus, structurile respective au jinduit şi încercat să acţioneze după modelul faimoaselor curţi inchizitoriale de tristă amintire ale bisericii catolice. Frustrarea şi amărăciunea unei părţi a societăţii româneşti exasperată de continuitatea mascată la putere a fostei clase politice comuniste a fost şi încă a rămas o umbrelă şi un scut de excepţie pentru mercenarii ce profesează „anticomunismul de serviciu“ în propriul folos. Şi, cum spun anglo-saxonii, „to add insult to injury“ la adresa victimelor fostului regim totalitar, noii inchizitori ideologici s-au descalificat de la bun început prin biografiile, carierele şi compromisurile politice de notorietate făcute în trecut cu regimul comunist. Că totul a devenit, mai ales în cazul raportului prezidenţial, o şuşanea menită să permită preşedintelui Traian Băsescu o importantă capitalizare politică pe plan intern, dar mai ales pe plan internaţional, este limpede pentru mai toată lumea. Argumentul suprem al acestei calificări îl constitutie faptul că mai niciuna din propunerile importante ale Raportului nu şi-a găsit finalitatea în plan legislativ sau executiv. Este trist să constaţi că un subiect atât de important pentru percepţia şi educţia politică şi morală a naţiei a putut fi atât de uşor şi condamnabil trivializat pentru raţiuni efemere de ordin propagandistic.
Oricum, spre ghinionul celor în cauză „scripta manent“ iar generaţiile viitoare îl vor cataloga corespunzător şi relua abordarea temei pe temeiuri cu adevărat ştiinţifice.

2 – După prezentarea de către preÅŸedinte în faÅ£a Parlamentului în decembrie 2006 a unei declaraÅ£ii politice pe marginea Raportului, cele două structuri ÅŸi-au continuat, prin membrii celor două grupuscule, sinecura pe spezele statului român.
Cei de la Comisia prezidenţială au forţat o cvasipermanentizare sub pretextul necesităţii de finalizare sub aspect pragmatic a propunerilor din Raportul final, iar cei de la Institut şi-au propus să devină o interfaţă ad-hoc a Parchetului pe segmentul victimelor fostului regim. În martie 2009, guvernul Boc a luat în discuţie propunerea de unificare a Comisiei prezidenţiale cu stafful Institutului, Marius Oprea urmând să fie menţinut ca director, iar comanda politică urmând a fi încredinţată lui V. Tismăneanu în calitate de preşedinte al Consiliului Ştiinţific. Oprea şi susţinătorii lui din societatea civilă s-au opus categoric scestui plan, unii dintre membrii marcanţi ai Consiliului ameninţând cu demisia şi un boicot public. Din raţiuni de ordin financiar birocratic, dar şi ca expresie a relaţiilor politice conflictuale, între aripile pro-Băsescu şi pro-liberală, în luna noiembrie 2009, guvernul Boc a dispus în cele din urmă comasarea Institutului pentru Condamnarea Comunismului din România (sic) cu Institutul pentru Memoria Exilului Românesc, concomitent cu lărgirea numerică a Consiliului. Premierul Boc, fiind vorba de o nouă structură instituţională, urma fie să numească un nou preşedinte, fie să-l reconfirme pe Marius Oprea. Sesizând pericolul unei decizii iminente, grupul lui Marius Oprea a reuşit să impună, în calitate de preşedinte de onoare cu titlu interimar, pe Dorin Tudoran. Cum acesta are sub aspectul biografiei politice un statut real de disidenţă în raport cu fostul regim, Marius Oprea a crezut că prin această mişcare a barat decisiv ambiţiile lui V. Tismăneanu. Speranţe neîmplinite, cum se spune. Marius Oprea având informaţtii de ultimă oră despre o iminentă debarcare de la conducere pentru a fi înlocuit de unul dintre oamenii lui V. Tismăneanu (acesta nu poate obţine postul neavând cetăţenia română) a decis să iasă în public pentru a demantela maşinaţiunile grupului competitor devoalând direct şi la oră de vârf pe posturile de televiziune implicarea directă şi ambiţiile de control absolut ale acestuia din urmă.

Continue reading