1 – ÃŽn decembrie 2005, deci la 15 ani de la căderea fostului regim comunist, un grup de „băieÅ£i inteligenÅ£i“ în raport cu propriile interese politice, sociale, financiare etc. l-au convins pe premierul Tăriceanu să înfiinÅ£eze pe speze guvernamentale Institutul pentru Condamnarea Crimelor Comunismului; premierul fiind de sorginte liberală, decizia apărea pe deplin legitimă ÅŸi în totală aliniere cu vocaÅ£ia ideologică a Partidului NaÅ£ional Liberal. Dar, vorba cunoscută, „uÅŸurel cu pianul pe scări“ pentru cei tentaÅ£i să rămână doar la o atare explicaÅ£ie. Decizia în cauză nu a fost una de tip pur ideologic, ci a fost în fapt o contrareacÅ£ie politică născută din rivalitatea prim-ministrului cu preÅŸedintele Traian Băsescu, care anunÅ£ase cu puÅ£in timp înainte, via unui interviu în „Revista 22“, o nouă temă directivă: condamnarea comunismului. Precum se vede, prim-ministrul ÅŸi grupul propozant au fost mai iuÅ£i de picior la capitolul capitalizării politice în faÅ£a opiniei publice româneÅŸti pe o temă extrem de sensibilă ÅŸi dureroasă pentru mulÅ£i dintre români.

Subiect „gras“ pentru ambele tabere combatante cu impact electoral grefat fie şi tardiv pe frustrarea îndelungată a unei părţi importante a poporului român. Deşi a pierdut runda întâi la capitolul organizatoric, preşedintele s-a repliat rapid prin înfiinţarea, la începutul anului 2006, a ceea ce este şi azi cunoscută ca fiind Comisia (Prezidenţială) pentru Condamnarea Comunismului, iar ulterior pentru mulţi drept Comisia Tismăneanu. Evident că, în deplină conivenţă cu orientarea politică a stăpânilor, şi cele două grupuscule dominând discreţionar cele două structuri oficiale au pornit nu doar la autopsierea fostului regim, dar şi la compromiterea reciprocă marcând puncte sub stindardul de luptă al fiecăruia dintre cele două Palate.

Aici se impune o mică paranteză clarificatorie. Cele două structuri de sorginte executivă şi guvernamentală au devenit, prin statutul şi influenţa celor două prime funcţii în aparatul de stat al României, un passe-partout pentru penetrarea şi consolidarea sub formă de bastion a unor importante sectoare culturale, ideologice şi politice ale societăţii româneşti. În termenii muncii de intelligence, asta se cheamă crearea, dezvoltarea şi consolidarea de reţele informative aservite unui nucleu coordonator. În fond, o acaparare ilegitimă de poziţii şi resurse pe harta generală, altfel perenă, a vechilor conflicte ce sfâşie intelectualitatea românească de zeci de ani.

Luate ad litteram, cele două structuri se autoexclud de la bun început demersului ştiinţific declarat întrucât poziţionează ne-echivoc concluzia înaintea premiselor. În al doilea rând, ele s-au dorit a fi de la bun început structuri de instrumentare politică (că de fapt intenţia reală primordială a fost de capitalizare politică, este o altă poveste) cu pretenţia de implicare directă în decizii de ordin juridic, financiar şi social ce sunt de competenţa unor instituţii de sine stătătoare ale aparatului de stat. Mai pe şleau spus, structurile respective au jinduit şi încercat să acţioneze după modelul faimoaselor curţi inchizitoriale de tristă amintire ale bisericii catolice. Frustrarea şi amărăciunea unei părţi a societăţii româneşti exasperată de continuitatea mascată la putere a fostei clase politice comuniste a fost şi încă a rămas o umbrelă şi un scut de excepţie pentru mercenarii ce profesează „anticomunismul de serviciu“ în propriul folos. Şi, cum spun anglo-saxonii, „to add insult to injury“ la adresa victimelor fostului regim totalitar, noii inchizitori ideologici s-au descalificat de la bun început prin biografiile, carierele şi compromisurile politice de notorietate făcute în trecut cu regimul comunist. Că totul a devenit, mai ales în cazul raportului prezidenţial, o şuşanea menită să permită preşedintelui Traian Băsescu o importantă capitalizare politică pe plan intern, dar mai ales pe plan internaţional, este limpede pentru mai toată lumea. Argumentul suprem al acestei calificări îl constitutie faptul că mai niciuna din propunerile importante ale Raportului nu şi-a găsit finalitatea în plan legislativ sau executiv. Este trist să constaţi că un subiect atât de important pentru percepţia şi educţia politică şi morală a naţiei a putut fi atât de uşor şi condamnabil trivializat pentru raţiuni efemere de ordin propagandistic.
Oricum, spre ghinionul celor în cauză „scripta manent“ iar generaţiile viitoare îl vor cataloga corespunzător şi relua abordarea temei pe temeiuri cu adevărat ştiinţifice.

2 – După prezentarea de către preÅŸedinte în faÅ£a Parlamentului în decembrie 2006 a unei declaraÅ£ii politice pe marginea Raportului, cele două structuri ÅŸi-au continuat, prin membrii celor două grupuscule, sinecura pe spezele statului român.
Cei de la Comisia prezidenţială au forţat o cvasipermanentizare sub pretextul necesităţii de finalizare sub aspect pragmatic a propunerilor din Raportul final, iar cei de la Institut şi-au propus să devină o interfaţă ad-hoc a Parchetului pe segmentul victimelor fostului regim. În martie 2009, guvernul Boc a luat în discuţie propunerea de unificare a Comisiei prezidenţiale cu stafful Institutului, Marius Oprea urmând să fie menţinut ca director, iar comanda politică urmând a fi încredinţată lui V. Tismăneanu în calitate de preşedinte al Consiliului Ştiinţific. Oprea şi susţinătorii lui din societatea civilă s-au opus categoric scestui plan, unii dintre membrii marcanţi ai Consiliului ameninţând cu demisia şi un boicot public. Din raţiuni de ordin financiar birocratic, dar şi ca expresie a relaţiilor politice conflictuale, între aripile pro-Băsescu şi pro-liberală, în luna noiembrie 2009, guvernul Boc a dispus în cele din urmă comasarea Institutului pentru Condamnarea Comunismului din România (sic) cu Institutul pentru Memoria Exilului Românesc, concomitent cu lărgirea numerică a Consiliului. Premierul Boc, fiind vorba de o nouă structură instituţională, urma fie să numească un nou preşedinte, fie să-l reconfirme pe Marius Oprea. Sesizând pericolul unei decizii iminente, grupul lui Marius Oprea a reuşit să impună, în calitate de preşedinte de onoare cu titlu interimar, pe Dorin Tudoran. Cum acesta are sub aspectul biografiei politice un statut real de disidenţă în raport cu fostul regim, Marius Oprea a crezut că prin această mişcare a barat decisiv ambiţiile lui V. Tismăneanu. Speranţe neîmplinite, cum se spune. Marius Oprea având informaţtii de ultimă oră despre o iminentă debarcare de la conducere pentru a fi înlocuit de unul dintre oamenii lui V. Tismăneanu (acesta nu poate obţine postul neavând cetăţenia română) a decis să iasă în public pentru a demantela maşinaţiunile grupului competitor devoalând direct şi la oră de vârf pe posturile de televiziune implicarea directă şi ambiţiile de control absolut ale acestuia din urmă.

Continue reading →

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, O istorie a comunismului din România, manual pentru licee, autori: Mihai Stamatescu, Raluca Grosescu, Dorin Dobrincu, Andrei Muraru, Liviu Pleşa, Sorin Alexandrescu. Observaţii privind maniera de prezentare a realităţilor religioase din România comunistă

ÃŽn interviul realizat în 11 septembrie 2008 de Armand GoÅŸu cu autorii manualului de istoria comunismului apărut sub egida IICCR , s-a subliniat în repetate rânduri ideea că manualul elaborat nu vine cu sentinÅ£e definitive ÅŸi irevocabile în ceea ce priveÅŸte evoluÅ£ia regimului comunist în spaÅ£iul românesc iar autorii nu au dorit crearea unui conflict între generaÅ£ii, cu alte cuvinte nu avem de-a face cu un „manual al lui Roller pe invers”. Unul din scopurile principale urmărite de autori a fost dezvoltarea gândirii critice a elevilor, prin recursul la activităţi de învăţare bazate în cea mai mare parte pe cercetare personală sau de echipă. ÃŽn acest sens, susÅ£in autorii, au fost puse la dispoziÅ£ia elevilor un mare număr de surse istorice de diferite tipuri, care să îndemne la descoperire, dezbatere ÅŸi exercitarea propriului spirit critic: „ExerciÅ£iile … îi îndeamnă pe elevi să se implice, să cerceteze, să pună la lucru ceea ce învaţă la lecÅ£ie ÅŸi ceea ce ÅŸtiu din alte locuri, să îi îndemne să ci-teas-că altceva, să poarte discuÅ£ii cu pă-rin-Å£ii, cu bunicii, între ei, într-un cuvant, să dez-bată. Din fericire, ÅŸi în România, cul-tura dezbaterii începe să câştige teren”.

Sunt doar câteva elemente din interviu care sugerează că autorii au dorit să redacteze manualul în spiritul „noii istorii” ÅŸi al multiperspectivităţii. Cuprinsul volumului, în care găsim teme de viaţă cotidiană, studii de gen, prezenÅ£a numărului mare de surse istorice, sunt elemente care conduc către această concluzie. Totul este însă aparenţă înÅŸelătoare. Cine are cât de cât cunoÅŸtinÅ£e despre ce înseamnă „noua istorie” ÅŸi multiperspectivitatea ÅŸi, în plus, deÅ£ine necesara onestitate intelectuală, va observa lesne că manualul dedicat istoriei comunismului nu are nici o treabă cu cele două concepte invocate mai sus. Este vorba de fapt de un discurs în maniera „litaniilor” de dinainte de 1989, sursele „multiple” inserate neavând decât caracter ilustrativ – demonstrativ al celor afirmate deja în textul lecÅ£iei. Mai mult, există diferenÅ£e de abordare de la un capitol la altul în cee ce priveÅŸte utilizarea surselor. Read and see more

Continue reading →

Trăim bine şi istoria?

„Unii au suferit mai rău, alÅ£ii mai bine” – Alexandru George

Sîntem o ţară non-lustrată. Alustrată, dacă vreţi. Avem varii comisii (concurente) pentru condamnarea comunismului (cerute de Băsescu, de Parlament, de Guvern etc.), varii Institute şi Centre de Cercetare a Crimelor Comunismului.

Trăim bine şi istoria? Cu siguranţă, dacă acest proces e făcut de foşti comunişti şi de fiii lor „cu grave leziuni pe la demnitatea umană”, cum formulează Paul Goma, rămas în afara acestor comisii de cercetare/studiu a/al perioadei comuniste, nefiind aşadar expert recunoscut în „sumbrul capitol”, nici în trecute vieţi de tovi şi toave.

În „Cotidianul” din 19 decembrie 2007, Vladimir Tismăneanu declara ritos: „Raportul este opera cea mai importantă a vieţii mele”. S-a scurs un an de la marele moment istoric al condamnării oficiale a comunismului, de la „ziua nebună”, cum îi spune intervievatorul Cristian Pătrăşconiu unui Tismăneanu convins că, atunci, în Parlament, demonul trecutului roşu (balaurul, hidra, dragonul, vasiliscul) a fost definitiv ucis, graţie Raportului Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste în România (e titulatura lungă), că a fost etichetat, în fine, ancien régim ca ilegitim şi criminal.

Aşa să se fi întîmplat oare? Dimpotrivă. Să fim în clar, cum zice Ticu Dumitrescu. Raportul Tismăneanu nu-i decît o condamnare formală, fără consecinţe juridice, cîtă vreme Pleşiţă iese pe televizor să-1 re-înjure pe Goma, iar Goma rămîne însingurat, exilat departe de Mana.

Victimele sunt iarăşi victimizate, ofiţerii care au împins la delaţiune sunt gras pensionaţi. Dincă-Te-Leagă a avut parte de coroană funerară – zice presa – dinspre Ion Iliescu, iar Bartolomeu Anania, puşcărizat la Aiud cu lanţuri la picioare, e condamnat de CNSAS. Militaru, agent sovietic dovedit, a ajuns ministrul Apărării după loviluţie. Fără lustraţie, îl avem pe „ţărănistul” Talpeş, iar liberala Mona Muscă platformistă, cade în aceeaşi oală cu Ştefan Augustin Doinaş care a făcut închisoare tocmai pentru omitere de denunţ; rămasă, vorba cuiva, „cu dinaintea goală”, păpuşa Barbie tuşată la ochi se vrea şi ponsată, cerînd licenţă politică la televizor. Tot la televizor, înghiţim elogiul securistului patriot, politicos, binevoitor nouă, bonom, blajin, „obez sau mort”, cum ironiza poetul Nicolae Turtureanu. Elogiul delatorului de elită faţă de cel de rînd, ca şi cum a fi delator-scriitor sau delator-filosof e mai puţin ticălos decît a fi delator-frizer. Modanei îi spun doar atît: au fost deţinuţi care au refuzat streptomicina oferită în schimbul delaţiunii. Şi au murit.

În suscitatul interviu, Tismăneanu îşi asumă trecutul traumatic, de copil de Cartierul Primăverii (Cristian Tudor Popescu opinează că-i un gest imoral să-ţi condamni tatăl, îngropat pe Aleea comuniştilor; oricum, Tism. putea să se recuze, salvînd, totodată, validitatea Comisiei), dar şi „obligaţia morală de a fi anticomunist”. Să nu mai zăbovim pe ideea că şeful Kamisiei a ajuns inamicul sistemului după ce a profitat din plin de sistem (în ’59, tata Tismăneanu a fost exclus din Nomenklatură, de unde ura lui Valodea contra comunismului european). Însă consecinţa faptului că filosoful de Academie „Ştefan Gheorghiu”, chiar „distanţat ideologic” de propriul discurs pro Dictator şi pro Epocă de Aur, dă verdicte celor capabili mă face să cred că e normală, poate, atitudinea celor care rămîn refractari la astfel de verdicte.

„Thanatosul ideologic”, cercetat de Vintilă Horia, te face să adormi. Înainte de asta, te face să te retragi a lehamite, a zădărnicie. Nu te mai interesează, eşti indiferent la vînarea de vînt. În 18 decembrie, 2006, la Timişoara, o mînă de oameni îşi comemora morţii. Pe B1 TV din septembrie 2007, la 6, vine presa!, Ulieru afirma că Secu a recrutat informatori chiar dintre disidenţi. Iar cuvîntul disident e compromis dacă Sorin Toma ori Ileana Vrancea au pretenţia disidenţei şi Baranga se joacă la Naţionalul ieşean, ca disident: mielul turbat. Deranjează din ce în ce mai puţin tragedia lui Mircea Vulcănescu, a doctorului Voiculescu, a etnologului Anton Golopenţia, a filosofului Ion Petrovici, tragedia lui Ianolide, autorul acelei Predanii a mărturisitorilor români din Închisori.

CominterniÅŸtii au apărut iarăşi la suprafaţă, cu antiromânismul lor cu tot. Fardat altfel. Doina lui Eminescu e iarăşi acuzată, ca-n anii cincizeci, că ar fi manifest protolegionar, iar naÅ£ionalismul – cauză sinucigaşă. AÅŸa-numita fluidizare a graniÅ£elor sună a internaÅ£ionalism proletar. Apud Florin Constantiniu („Adevărul literar ÅŸi artistic”, 19 martie, 2002): printre documentele tipărite din Arhiva Rusă s-a găsit un Apel, din aprilie-iunie ’45, semnat de reprezentanÅ£ii PCR, PSD ÅŸi Frontul Plugarilor din plasa Bihor, pentru ca Transilvania să se alipească URSS. Trimis unde? La ConferinÅ£a creării ONU. Åži mă întreb dacă alt istoric al Academiei, în afară de Al. Zub, face parte din Comisia Tismăneanu.

Continue reading →

Istoricul şi sursele lui – o replică târzie dlui Cristian Vasile

Text cenzurat de revista “Studii si materiale de istorie”

Cine ar fi crezut că meandrele finanţării revistelor academice pot să-i creeze omului irepresibile dileme personale! Acum un an, când dl Cristian Vasile publica în SMIC recenzia sa necruţătoare la notele lui Dudu Velicu[1], iar eu mă gândeam să-i răspund, Mona Muscă era încă un reper moral pentru mine ÅŸi alÅ£ii ca mine, care îi Å£ineam strâns pumnii în lupta intransigentă cu Securitatea. Acum, la un an de la evenimente, când în sfârÅŸit am ocazia să-i răspund dlui Cristian Vasile în aceeaÅŸi revistă care i-a găzduit recenzia, Securitatea a învins-o pe Mona Muscă, iar Mona Muscă ne-a învins pe noi, fraierii. Extatica agonie a rozelor ce put i-a trezit simÅ£ul olfactiv distinsului domn Liiceanu, în vreme ce noi, fraierii, am căzut iremediabil din patul nostru de roze direct în această Românie care, vorba unui jurnalist al cărui nume îmi scapă (dar presupun că îl voi regăsi pe lista verificabililor), „ne ocupă tot timpul”. Am prieteni care mi-au spus că nu se face ca, în noul context, eu una, încă ne-etichetată ideologic cum sunt, adică fără nici o tabără din care să fac parte, să intru în polemică pe subiectul delicat al vinovăţiei informatorilor cu un proaspăt expert al proaspetei Comisii Tismăneanu. Această comisie, despre care eram tentată să cred că nu va reuÅŸi decât un inocent apel al bocancilor printre gratiile gulagului comunist, a devenit, conform deja solidei tradiÅ£ii autohtone, un izvor privilegiat de traficare a puterii simbolice (de la Bourdieu citire), la care – mai nou ÅŸi urmând aceeaÅŸi tradiÅ£ie – râvneÅŸte să se adape toată suflarea istoricilor recenÅ£i de pe DâmboviÅ£a. Ei bine, după ce academicianul Florin Constantiniu mi-a explicat, tot anul trecut, cu sinceritatea care îl caracterizează, că simplul fapt de a fi fost studenta Åžcolii Doctorale a AUF m-a transformat într-un profesionist incompetent, parcă nu mă mai simt nici eu chiar atât de ne-etichetată ideologic. ÃŽi mulÅ£umesc ÅŸi pe această cale academicianului Constantiniu că m-a etichetat în sfârÅŸit, lansându-mă, din a doua încercare, în carieră, după ce prima – e drept, mult mai academică, deci lipsită oricum de orice impact la public – se pare că nu prea dăduse roade. Din postura binecuvântată în care mă găsesc, de arhivist arătat cu degetul de istorici ÅŸi istoric marginalizat de arhiviÅŸti (adică nici cal, nici măgar, în logica imbatabilă a despicării apelor tulburi), trebuie să mă împac cu ideea că „nu vremile sunt supt om, ci bietul om supt vremi”, cum poetic spunea un precursor al domnului Cristian Vasile, altminteri drastic scurtat de cap (precursorul, nu dl Vasile) pentru păcatul de a fi umblat cu vorbe proaste. Astfel etichetată – ÅŸi cu riscul de a-l contraria pe distinsul academician, care presimt că de data asta va fi de acord cu mine – mă simt pregătită să plonjez în polemica cu dl Vasile.

Înainte de orice, pentru aceia care nu sunt iniţiaţi în fondul problemei, se cuvine să lămuresc legătura dintre Dudu Velicu, până mai ieri un ilustru necunoscut, şi deja mult prea celebra doamnă Muscă: amândoi au fost, în mod iremediabil demonstrat ştiinţific, informatori şi amândoi au încercat, în momente de decisivă răsturnare istorică, să joace la două capete. Cu alte cuvinte, amândoi au greşit cheia de la intrarea principală a istoriei. Aici însă asemănările încep să facă loc deosebirilor. În vreme ce doamna Muscă i-a păcălit cu succes pe securiştii regimului Ceauşescu, pentru ca mai târziu, cu o tehnică perfecţionată, să-şi extindă strategia la scară naţională, Dudu Velicu le-a părut mult mai puţin convingător securiştilor regimului Gheorghiu-Dej, care, generoşi, i-au oferit o viză turistică pe zece ani spre destinaţia favorită a vremii: lagărul de detenţie administrativă. În sfârşit, în vreme ce doamna Muscă e bine mersi şi ne vorbeşte cu talent despre patriotism, Dudu Velicu a murit în urmă cu treizeci de ani ca umil slujbaş într-o parohie de ţară, transformându-se fără putinţă de împotrivire din „om supt vremi” în izvor istoric. Aceasta este, de altfel, şi postura din care, după ani de anonimat, ne-a atras atenţia, mai întâi mie, apoi dlui Cristian Vasile.
ÃŽn 1997, recent angajată la Arhivele NaÅ£ionale, ÅŸefa mea de atunci, doamna Rodica MuÅŸetoiu, mi-a semnalat manuscrisele lui Dudu Velicu explicându-mi ce mină de aur ar putea reprezenta pentru istoricii sovietizării. Tânără cum eram ÅŸi grăbită să mă ratez la Åžcoala Doctorală a AUF, am stocat informaÅ£ia fără să-i acord prea mare interes. Abia în 2002, proaspăt întoarsă de pe calea pierzaniei imperialiste (pe care, la unison cu domnul Constantiniu, noii mei ÅŸefi de la Arhive nu au întârziat să mă facă s-o regret), am luat hotărârea eroică de a descâlci niÅŸte manuscrise voluminoase, umplute cu un scris dezordonat, cu cuvinte stenografiate ÅŸi prescurtări greu de descifrat. O muncă adeseori penibilă, în care de un ajutor inestimabil mi-a fost experienÅ£a de paleograf a colegului meu Åžerban Marin ÅŸi care m-a făcut să înÅ£eleg de ce istoricii comunismului au ezitat să se adâncească în studiul lui Dudu Velicu. IniÅ£ial, atât eu, cât ÅŸi Åžerban Marin nu ÅŸtiam decât puÅ£ine detalii din biografia personajului ÅŸi aveam doar cunoÅŸtinÅ£e elementare de istorie a Bisericii Ortodoxe Române în perioada comunistă. Dar pe măsură ce avansam în studierea fondului – muncă indispensabilă pentru editor – ÅŸi pe măsură ce semnele de întrebare în legătură cu anumite detalii ÅŸi interpretări se înmulÅ£eau, am înÅ£eles că Dudu Velicu nu era un martor inocent. Am avut ÅŸansa de a fi ajutată în mod colegial de un specialist în istoria BOR, domnul Adrian Petcu, consilier la CNSAS. Domnul Petcu mi-a semnalat existenÅ£a altor documente complementare, în fondul „CC al PCR-Cancelarie”, dar mi-a precizat că la CNSAS nu deÅ£in, pe numele lui Dudu Velicu, decât un dosar cu coperÅ£ile goale ÅŸi că, în ciuda bănuielilor sale că el ar fi servit ca informator atât pentru SSI-ul lui Eugen Cristescu, cât ÅŸi pentru Securitatea comunistă în primii ei ani de funcÅ£ionare, acestea nu puteau fi, în acel moment, probate cu documente. Åžansa de a obÅ£ine dovada indirectă a poziÅ£iei sale – ÅŸi de a putea clarifica astfel contextul documentului istoric pe care îl puneam în circulaÅ£ie – mi-a procurat-o în cele din urmă soÅ£ul meu, cititor cu memorie lungă, aflat sub impactul recent al unei alte cărÅ£i de documente, editată de istoricii Radu Ciuceanu ÅŸi Cristina PăiuÅŸan.[2] El a fost acela care a remarcat că unele dintre notele informative reproduse în volum, sub pseudonimul „Viator”, erau identice cu textele unora dintre notiÅ£ele din jurnalul personal al lui Dudu Velicu. Am realizat, astfel, că, dintre aceste note, adunate parÅ£ial în caiete, parÅ£ial pe foi volante, numai unele reprezentau jurnalul propriu-zis al autorului, restul fiind, se pare, ciornele informărilor pe care le făcea la Securitate. I-am comunicat informaÅ£ia ÅŸi colegului Adrian Petcu, care, în cercetările sale personale, îl întâlnise pe informatorul Viator fără însă a-l fi putut identifica în persoana lui Dudu Velicu. ÃŽn faÅ£a unui hazard atât de mare, am rămas amândoi fără cuvinte ÅŸi ne-am gândit că, de acolo de unde ne priveÅŸte acum pe toÅ£i, omul chiar ÅŸi-a dorit ca adevărul lui tragic să iasă la iveală. RevelaÅ£iile au continuat atunci când, cercetând pentru un alt volum de documente, Carmen Dobrotă mi-a semnalat un document care atesta faptul că, în anii ’50, Dudu Velicu era deÅ£inut administrativ în lagărul de muncă de la Bragadiru, iar apoi cu lectura ultimelor sale însemnări, note despre viaÅ£a ÅŸi opera lui Antim Ivireanu, scrise pe când funcÅ£iona ca clopotar într-un sat oarecare.

Aceasta este povestea întreagă a unui manuscris plin de surprize, care i-a oferit editorului său şansa unor multiple întâlniri reflexive cu hazardul capricios al istoriei. Am scris-o aici pentru că nu ştiam cum să spun – şi să fiu credibilă când o spun – că, după o astfel de experienţă, nu mai cred în posibilitatea de a scrie istoria în tuşe de alb şi negru şi de a-ţi executa cu seninătate victimele, altminteri moarte de mult, la capătul unei judecăţi sumare şi lipsite de nuanţe. Şi am mai scris-o şi pentru că, în intervenţia sa, dl Cristian Vasile sugerează destul de direct că revelarea posturii de informator a personajului şi identificarea sa sub numele conspirativ Viator i s-ar fi datorat şi, la data publicării volumului nostru, ar fi fost deja de notorietate printre specialiştii în istoria BOR. În sprijinul acestei afirmaţii – căreia, este adevărat, personal nu îi pot contrapune decât relatarea odiseei mele editoriale, aşa cum am făcut-o mai sus – dl Vasile, citează, în nota 6 a materialului domniei sale, un articol al cărui autor este, publicat în anul 2000, în revista „Destin românesc”, an VII, nr. 27, pp. 132-136. Cum omul onest se recunoaşte şi prin curajul de a-şi asuma propria ignoranţă, nu ezit să mărturisesc că nu cunosc respectivul articol al dlui Vasile, deoarece revista „Destin românesc” – aceeaşi, presupun, cu revista purtând acest titlu, scoasă sub egida Institutului Cultural Român şi avându-l ca director pe Alexandru Moşanu – nu poate fi cumpărată din librăriile bucureştene pe care le frecventez. De aceea, în dorinţa de a-mi face cuvenita mea culpa într-o manieră documentată, îl rog călduros pe dl Vasile să îmi pună la dispoziţie un exemplar din articolul domniei sale.

Ajung abia acum ÅŸi la criticile pe care dl Cristian Vasile ni le aduce
Continue reading →

Dorin Dobrincu, numit ilegal la sefia Arhivelor Nationale al Romaniei, se afla in continuare in situatia de director general interimar, instalat si mentinut fara concurs de catre “Comisia Tismaneanu” . La dreapta sa cu o “asistenta” data afara de la Romania libera, cum e Ileana Badin, sotia agentului-ziarist Andrei Badin din Trustul Familiei Voiculescu, Dobrincu intreprinde ilegalitati pe banda, atent documentate de organele in drept pentru momentul cand o sa-i cada protectia de tip mafiot de deasupra capului. Responsabili in domeniu afirma ca inregistrarile de pana acum le permit sa ii ofere lui Dobrincu pana la 12 ani inchisoare. Conform informatiilor obtinute direct de la surse autorizate care monitorizeaza institutia Arhivelor Nationale, Dorin Dobrincu favorizeaza emisarii unor anumiti rechini imobiliari oferindu-le exclusivitate in consultarea si copierea, la sala de lectura, a unor materiale arhivistice din fondul “Consiliul de Stat al Republicii Socialiste Romania. Decrete 1948-1975” (informatii despre persoanele expropriate si imobilele care le-au apartinut). Aceasta operatiune se deruleaza in ciuda urmatoarelor evidente: documentele nu pot fi date spre studiu la sala de lectura deoarece in acest cadru se efectueaza activitati stiintifice, iar studierea intr-un astfel de mod a unor acte care se refera la drepturi patrimoniale (deci personale) incalca rigorile legii nr. 16/1996; reprezentantii rechinilor eludeaza prevederile regulamentului salii de studiu a Arhivelor, deoarece urmaresc obtinerea unor date pe care le utilizeaza ulterior pentru atingerea obiectivelor proprii (nestiintifice), desi declara “pe proprie raspundere” ca vizeaza “elaborarea de studii stiintifice”; exista de asemenea indicii ca se realizeaza documente false care sunt apoi introduse in dosare pentru a se intreprinde actiuni de revendicare in dispretul legii si adevarului sau chiar falsuri istorice.

Pe langa aceste fapte extrem de grave, brigada neo-kominternista care se foloseste de Dobrincu urmareste instalarea unor noi marionete in functii-cheie. Iarasi, concursul anuntat pentru ocuparea acestor functii a fost facut sfidandu-se normele legale, cu Dobrincu sef de Comisie desi acesta nu are statut de functionar public ceea ce face ca toate actele sale sa fie nule de drept. Abuzurile sale au adus personalul profesionist al uneia dintre cele mai importante institutii ale statului roman in pragul revoltei. Pentru a-i da intai o lectie de drept, Sindicatul Functionarilor Publici si Personalului Contractual din Arhivele Nationale i-a transmis lui Dobrincu si forurilor responsabile o Scrisoarea Deschisa. Urmarea temporara a fost ca preconizatele aranjamente prin “Concurs” au fost, momentant, amanate. Civic Media solicita Ministrului de Interne Cristian David si organelor in drept sa intervina neintarziat pentru stoparea ilegalitatilor din Arhivele Nationale, chiar daca actualul director general sustine ca are proptele atat in tabara Patriciu-Tariceanu – prin agentul Marius Oprea – cat si in tabara Basescu-Stoica – prin agentul Volodea Tismaneanu. Conducerea institutiilor responsabile ale statului e bine sa-si aduca aminte ca aici e Romania. Prezentam mai jos protestul arhivistilor. Vom continua sa publicam date, analize si rapoarte despre activitatea retelei nocive care a infiltrat varfurile decizionale ale statului actionand impotriva interesului national si a securitatii euro-atlantice.

SINDICATUL FUNCTIONARILOR PUBLICI

SI PERSONALULUI CONTRACTUAL DIN ARHIVELE NATIONALE

SCRISOARE DESCHISÄ‚ ADRESATÄ‚

DIRECTORULUI GENERAL AL ARHIVELOR NAÅ¢IONALE

Domnule Director General,

Având în vedere anunţul postat pe site-ul Arhivelor Naţionale (www.arhivelenationale.ro) privind scoaterea la concurs a 5 funcţii publice de conducere, respectiv şef Serviciu Metodologie, Îndrumare şi Control, şef Serviciu Documentare, Publicaţii şi Activităţi Ştiinţifice, şef Serviciu Arhive Administrative şi Culturale, şef Serviciu Relaţii cu Publicul şi şef Serviciu Restaurare – Conservare, precum şi bibliografia generală comunicată, vă adresăm prezenta scrisoare deschisă care cuprinde, pe de o parte, sesizările privitoare la organizarea acestui concurs, iar pe de altă parte, propunerile Sindicatului nostru.

Astfel:

I. Privitor la organizarea concursului şi condiţiile specifice impuse candidaţilor:

– analizând cele consemnate în AnunÅ£, constatăm faptul că lipsesc câteva date importante privind aceste funcÅ£ii, respectiv că două dintre acestea fac parte din Aparatul propriu al Arhivelor NaÅ£ionale (ÅŸef S.M.R.U., ÅŸef S.D.P.A.Åž.), două din DirecÅ£ia Arhivelor NaÅ£ionale Istorice Centrale – structură teritorială a Arhivelor NaÅ£ionale (ÅŸef S.A.A.C. ÅŸi ÅŸef S.R.P.) ÅŸi una din cadrul DirecÅ£iei Logistice, Microfilmare de Asigurare, Conservarea ÅŸi Restaurarea Documentelor – tot structură teritorială (ÅŸef S.R.C.). Considerăm că aceste informaÅ£ii sunt foarte importante având în vedere faptul că implică ÅŸi nivele diferite de salarizare;

– aceste funcÅ£ii au mai fost anunÅ£ate ca fiind scoase la concurs pentru 16 – 18 iunie 2008, numai că, datorită unor inadvertenÅ£e între condiÅ£iile aprobate de către ANFP ÅŸi cele publicate de Arhivele NaÅ£ionale în Monitorul Oficial ÅŸi în presa centrală, comisia de concurs a hotărât reluarea procedurii. ÃŽntre condiÅ£iile impuse candidaÅ£ilor pentru concursul anunÅ£at pentru 16 – 18 iunie a.c. se număra ÅŸi capacitatea managerială, aspect pe care îl considerăm legitim având în vedere că este vorba despre funcÅ£ii publice de conducere. Nu înÅ£elegem de ce această condiÅ£ie a fost modificată, în sensul că, pentru concursul din 28 – 30 iulie a.c., pentru aceleaÅŸi funcÅ£ii, se solicită experienţă managerială. Cum ar putea un candidat căruia, conform prevederilor legale în vigoare, pentru ocuparea unei funcÅ£ii publice de conducere de ÅŸef serviciu i se solicită numai 2 ani vechime în specialitatea studiilor, să aibă experienţă managerială? Considerăm că o astfel de condiÅ£ie nu face decât să împiedice accesul la concurs al unor persoane care nu au mai ocupat, temporar sau definitiv, funcÅ£ii de conducere ÅŸi, în felul acesta, transformă ceea ce ar fi trebuit să fie un concurs transparent ÅŸi care ar fi permis egalitate de ÅŸanse celor care îndeplineau condiÅ£iile impuse de lege (transparenÅ£a ÅŸi egalitatea de ÅŸanse), într-un examen formalist de definitivare în funcÅ£ie a actualilor ocupanÅ£i, cu titlu temporar, a acestor funcÅ£ii. Considerăm inutil să mai precizăm că unora dintre persoanele care ocupă temporar, în prezent, aceste funcÅ£ii, le-a fost prelungit mandatul inerÅ£ial, unora chiar cu data de 01.07.2008. ÃŽntrucât, de curând, la nivelul ANFP, s-a desfăşurat concursul pentru ocuparea unor funcÅ£ii de directori (DANIC, DJAN TimiÅŸ ÅŸi DJAN Harghita), iar între condiÅ£iile specifice comunicate la ANFP ca fiind necesare participanÅ£ilor la concurs nu se număra ÅŸi experienÅ£a managerială, ci numai capacitatea managerială, solicităm în mod public sa se justifice această condiÅ£ie în cazul unor funcÅ£ii de ÅŸef serviciu.

ÃŽn ceea ce priveÅŸte aceasta nouă condiÅ£ie impusă – experienÅ£a managerială, în documentele publice de organizare a concursului nu s-a precizat de câtă experienţă managerială este nevoie ÅŸi cu ce înscrisuri trebuie aceasta probată (lăsând loc, astfel, subiectivismului ÅŸi unor diferite interpretări care nu duc decât la obstrucÅ£ionarea potenÅ£ialilor candidaÅ£i);

– privitor la condiÅ£iile specifice necesare ocupării funcÅ£iei de ÅŸef Serviciu Documentare, PublicaÅ£ii ÅŸi Activităţi ÅžtiinÅ£ifice, considerăm că, impunerea a minimum 20 articole ÅŸi studii publicate în reviste de specialitate (istorie, arhivistică) ÅŸi minimum 5 volume redactate este exagerată – nici pentru înscrierea la doctorat nu sunt necesare atâtea publicaÅ£ii! (cu ce ar fi mai puÅ£in competentă o persoana care are 10 articole publicate ÅŸi, de exemplu, trei volume redactate?) ÅŸi îl avantajează, grosolan, pe actualul ocupant temporar al funcÅ£iei, dl. Åžerban Marin. Având în vedere atribuÅ£iile postului, vă solicităm să explicaÅ£i de ce nu s-a impus ca o condiÅ£ie, de exemplu, experienÅ£a în organizarea expoziÅ£iilor (poate cel puÅ£in 10 expoziÅ£ii organizate) sau în organizarea unor manifestări ÅŸtiinÅ£ifice ÅŸi au fost stabilite doar cerinÅ£e specifice activităţii de redacÅ£ie ÅŸi indexare a publicaÅ£iilor de bibliotecă (pe care, de altfel, le-a desfăşurat tot domnul Marin);

– de asemenea, privitor la condiÅ£iile specifice necesare participării la concurs pentru ocuparea funcÅ£iei de ÅŸef Serviciu Conservare – Restaurare, să fie doar o coincidenţă faptul că actuala ocupantă cu titlu temporar a funcÅ£iei, d-na Gabriela Dumitrache are licenţă tocmai în domeniul ingineriei chimice, în timp ce condiÅ£iile din fiÅŸa postului permit ÅŸi alte specializări?

– tot în rândul condiÅ£iilor specifice aÅ£i impus cunoaÅŸterea unei limbi de circulaÅ£ie internaÅ£ională (condiÅ£ie pe care o apreciem necesară), dar nu s-a precizat însă, la ce nivel trebuie aceasta cunoscută ÅŸi cum vor fi evaluate, în cadrul concursului, cunoÅŸtinÅ£ele de limbă străină; aceeaÅŸi situaÅ£ie se înregistrează ÅŸi în ceea ce priveÅŸte cunoÅŸtinÅ£ele de operare calculator, nefiind precizat nivelul acestora, sistemele de operare/programele în care se solicită cunoÅŸtinÅ£ele de operare ÅŸi nici modalitatea în care acestea vor fi evaluate;

– conform celor comunicate în Buletinul informativ intern nr. 27/2008 al Arhivelor NaÅ£ionale, din comisia de concurs pentru ocuparea celor 5 funcÅ£ii publice de conducere fac parte domnii Dan – Ovidiu Pintilie – preÅŸedinte (director al D.J.A.N. ArgeÅŸ), Raul – IonuÅ£ Rus – membru (director al D.J.A.N. TimiÅŸ), Bogdan BădiÅ£oiu – membru (director al D.J.A.N. Olt), doi membri desemnaÅ£i de A.N.F.P. ÅŸi d-na Margareta Bujor (SMRU) – secretar. Dintr-o analiză sumară a condiÅ£iilor stabilite pentru ocuparea funcÅ£iilor scoase la concurs, se pot observa diferenÅ£ele radicale de atribuÅ£ii, prin urmare, alăturarea eclectică a acestora ÅŸi numirea unei singure comisii de concurs pentru ocuparea acestora o considerăm cel puÅ£in improprie. De exemplu, întrucât nici unul dintre membrii comisiei de concurs nu are cunoÅŸtinÅ£e tehnice, de tipul celor necesare pentru evaluarea cunoÅŸtinÅ£elor de specialitate (de inginerie chimică), în conformitate cu bibliografia stabilită pentru ocuparea funcÅ£iei de ÅŸef Serviciu Restaurare – Conservare, atunci cum vor fi în măsură să stabilească subiectele ÅŸi să corecteze lucrările candidaÅ£ilor? Cum se face că din comisia de concurs nu fac parte, aÅŸa cum ar fi firesc (nu ÅŸi obligatoriu, este adevărat, conform legii), tocmai directorii direcÅ£iilor în cadrul cărora funcÅ£ionează serviciile ale căror funcÅ£ii de ÅŸefi sunt scoase la concurs (directorul D.A.N.I.C. ÅŸi directorul D.L.M.A.C.R.D) sau directorul general adjunct? De unde poate ÅŸtii un director de direcÅ£ie judeÅ£eană care sunt exigenÅ£ele concrete ale directorului DANIC sau ale directorului D.L.M.A.C.R.D de la ocupanÅ£ii funcÅ£iilor de ÅŸefi servicii scoase la concurs? Oare prezenÅ£a lor în comisie le-ar da posibilitatea unei evaluări obiective ÅŸi pertinente a competenÅ£elor/aptitudinilor candidaÅ£ilor raportate la nevoi, mai ales în cadrul interviului, cu atât mai mult cu cât, conform prevederilor legale ÅŸi competenÅ£elor, directorul general adjunct ÅŸi directorii D.A.N.I.C. ÅŸi D.L.M.A.R.C.D. au ÅŸi calitatea de evaluator a performanÅ£elor profesionale individuale?

II. Privitor la Bibliografia impusă:

– Pentru ocuparea funcÅ£iilor de ÅŸef S.M.ÃŽ.C., ÅŸef S.A.A.C. ÅŸi ÅŸef S.R.P. aÅ£i stabilit aceeaÅŸi Bibliografie. ÃŽntrebarea noastră este, având în vedere diferenÅ£ele de atribuÅ£ii, de ce nu s-au stabilit bibliografii diferite? Sau de ce din bibliografia pe care ar trebui să o parcurgă candidaÅ£ii pentru ocuparea funcÅ£iei de ÅŸef S.M.ÃŽ.C. – poate cel mai important serviciu al Arhivelor NaÅ£ionale (în ale cărui atribuÅ£ii intră inclusiv activităţi de control/evaluarea actului managerial desfăşurat de diversele persoane care ocupă funcÅ£ii de conducere în cadrul sistemului Arhivelor NaÅ£ionale, sau de control a activităţii personalului contractual, verificarea ÅŸi soluÅ£ionarea unor petiÅ£ii adresate conducerii Arhivelor NaÅ£ionale) lipsesc câteva acte normative esenÅ£iale pentru desfăşurarea activităţii, cum este O.M.I.R.A. privind organizarea ÅŸi desfăşurarea inspecÅ£iilor Publicat în M.O. . O.M.I.R.A. privind organizarea Fondului arhivistic al MIRA, Regulamentul de funcÅ£ionare al Comisiilor de selecÅ£ionare, O.M.A.I. 1319/2006 pt. aprobarea formularului tip de Proces-verbal de constatare ÅŸi sancÅ£iune a contravenÅ£iei în domeniul arhivistic, precum ÅŸi a modelului de legitimaÅ£ie a persoanelor împuternicite să folosească modelul de proces-verbal – (M.Of. 486/5.06.2006, modificat prin O.M.A.I. 1414/2006 – M.Of. 737/29.08.2006), H.G. 51/2003 privind procedura de predare-primire a documentelor creatorilor ÅŸi deÅ£inătorilor de documente, persoane juridice, care s-au desfiinÅ£at, Legea nr. 477/ 2004 privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile ÅŸi instituÅ£iile publice – (M. Of. nr. 1105/ 26. 11. 2004), Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaÅ£iile de interes public, cu modificările ÅŸi completările ulterioare, H.G. nr.123/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.544/ 2001, privind liberul acces la informaÅ£iile de interes public, H.G. nr. 1723/2004 privind aprobarea Programului de măsuri pentru combaterea birocraÅ£iei în activitatea de relaÅ£ii cu publicul, cu modificările ÅŸi completările ulterioare, Legea nr. 52/ 2003, privind transparenÅ£a decizională în administraÅ£ia publică, O.U.G. 30/25.04.2007 privind organizarea ÅŸi funcÅ£ionarea M.I.R.A., Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenÅ£ei în exercitarea demnităţilor publice, a funcÅ£iilor publice ÅŸi mediul de afaceri, prevenirea ÅŸi sancÅ£ionarea corupÅ£iei, cu modificările ÅŸi completările ulterioare, Legea nr. 182/2002 privind protecÅ£ia informaÅ£iilor clasificate, cu modificările ÅŸi completările ulterioare, H.G. nr. 585/2003 privind aprobarea standardelor naÅ£ionale privind protecÅ£ia informaÅ£iilor clasificate, H.G. nr. 781/2002 privind protecÅ£ia informaÅ£iilor secrete de serviciu, Legea nr. 233/2002 privind reglementarea activităţii de soluÅ£ionare a petiÅ£iilor, cu modificările ÅŸi completările ulterioare H.G. nr.401/1995
privind calitatea hârtiei şi a cernelurilor utilizate la elaborarea actelor, documentelor şi imprimatelor destinate depozitului legal şi păstrării permanente in depozitele Arhivelor Statului, Legea nr. 119/ 1996 privind actele de stare civilă, cu modificările şi completările ulterioare, Legea 24/2000 privind Normele de Tehnică Legislativă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, H.G. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, H.G. nr. 432/ 2004 privind dosarul profesional al funcţionarilor publici cu modificările şi completările ulterioare. Cunoaşterea prevederilor acestor acte normative o considerăm a fi necesară pentru desfăşurarea cu profesionalism a activităţii specifice S.M.Î.C., solicitându-vă punctul de vedere privind caracterul sumar al bibliografiei stabilite pentru ocuparea funcţiei de şef a unui Serviciu atât de important. De asemenea, tot atât de important ar fi fost ca, în cadrul bibliografiei să se regăsească şi 1 – 2 lucrări specifice de management.

– dorim să ÅŸtim de ce nu s-a considerat necesar ca Bibliografia stabilită pentru ocuparea funcÅ£iei de ÅŸef Serviciu RelaÅ£ii cu Publicul să cuprindă actele normative privind liberul acces la informaÅ£iile de interes public, activitatea de primire ÅŸi soluÅ£ionare a petiÅ£iilor, măsurile pe linia combaterii birocraÅ£iei în activitatea de relaÅ£ii cu publicul, protecÅ£iei informaÅ£iilor clasificate, protecÅ£iei persoanelor cu privire la libera circulaÅ£ie a datelor cu caracter personal, privind actele de stare civilă, privind măsurile reparatorii în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv ÅŸi obligaÅ£iile ce revin Arhivelor NaÅ£ionale în aplicarea acestora?

– având în vedere competenÅ£ele de acordare a asistenÅ£ei de specialitate ÅŸi de efectuare a controalelor ce revin Serviciului Arhive Administrative ÅŸi Culturale, cum se explică faptul că în bibliografia stabilită pentru ocuparea funcÅ£iei de ÅŸef serviciu nu se regăseÅŸte Legea nr. 135/2007 privind arhivarea documentelor în formă electronică, instrucÅ£iunile privind arhivarea documentelor referitoare la implementarea proiectelor cu finanÅ£are externă, articole/lucrări publicate/normative privind arhivele notariale, judiciare ÅŸi de stare civilă, arhivele ecleziastice, arhivele instituÅ£iilor de învăţământ? Ridicăm această problemă mai ales în condiÅ£iile în care, pentru ocuparea funcÅ£iei de ÅŸef S.D.P.A.S aÅ£i impus articole speciale (chiar în limba italiană, pe care, din nou coincidenţă, o cunoaÅŸte domnul Åžerban Marin, ocupantul actual al funcÅ£iei, dar nici unul dintre membrii comisiei) de strictă specialitate (deÅŸi nu înÅ£elegem de ce bibliografia se referă numai la transcrierea textelor medievale latine ÅŸi italiene).

III. Privind comisia de concurs:

– solicităm reluarea procedurii de organizare a concursului pentru ocuparea celor 5 funcÅ£ii publice de conducere vacante, respectiv ÅŸef Serviciu Metodologie, ÃŽndrumare ÅŸi Control, ÅŸef Serviciu Documentare, PublicaÅ£ii ÅŸi Activităţi ÅžtiinÅ£ifice, ÅŸef Serviciu Arhive Administrative ÅŸi Culturale, ÅŸef Serviciu RelaÅ£ii cu Publicul ÅŸi ÅŸef Serviciu Restaurare – Conservare astfel încât să fie respectate principiile competiÅ£iei, egalităţii de ÅŸanse, profesionalismului ÅŸi transparenÅ£ei aÅŸa cum sunt acestea prevăzute de art. 3 din H.G. nr. 1209/2003 privind organizarea si dezvoltarea carierei funcÅ£ionarilor publici. Astfel, solicităm stabilirea, prin consultări ÅŸi cu sindicatul nostru, a unor condiÅ£ii specifice, a unei bibliografii proprii fiecărei funcÅ£ii scoase la concurs ÅŸi a celorlalte menÅ£iuni referitoare la organizarea concursului sau la condiÅ£iile de participare la acesta, precum ÅŸi numirea unor comisii de concurs conform specificului funcÅ£iilor, a căror membrii să poată evalua pertinent ÅŸi cu profesionalism cunoÅŸtinÅ£ele candidaÅ£ilor;

-în cazul în care nu se acceptă reluarea procedurii de organizare a concursului, în conformitate cu prevederile art. 15 al H.G. nr. 1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, vă solicităm admiterea ca membru în comisia de concurs ca reprezentant din partea sindicatului nostru a unei persoane pentru care vă înaintăm şi acordul Federaţiei Sindicale la care Sindicatul nostru este afiliat, solicitându-vă totodată, prin serviciul de resort al Arhivelor Naţionale, să obţineţi de la ANFP cazierele administrative.

Considerăm că, în spiritul transparenţei şi deschiderii pe care conducerea Arhivelor Naţionale o va manifesta faţă de solicitările noastre, se va accepta includerea în comisiile de concurs a celor reprezentanţi şi nu ne veţi răspunde că H.G. nr. 1209/2003 nu este imperativă în conţinutul art. 15.

Vom reveni