Mai are un defect, apt a intra in literatura de specialitate sub un nume de deriva cioraniana: „incetosarea la fata a Romaniei postcomuniste“. Cu cit se straduieste dl Iacob sa clarifice mai multe in privinta unor interpretari (dupa parerea sa) rauvoitoare ale Raportului, cu atit devin mai nebuloase afirmatiile facute in acest context.

Eseul dlui Iacob ar putea avea ca moto a unsprezecea porunca, si anume „Sa nu stranuti in Moscheea Tismaneanu“.

Indiferent de modalitatea de abordare, unghiul de analiza sau evaluare generala a produsului comisiei, toti cei care au indraznit sa se delimiteze de un aspect sau altul al acestui produs devin, prin modalitatea in care sint tratati de catre autor, niste bieti eretici care nu au aflat inca faptul ca exista un singur Allah al anticomunismului, si Vladimir Tismaneanu este profetul sau. Nu ma incumet sa vorbesc in numele celor supusi rechizitoriului, alaturi de modesta mea persoana, si ma voi rezuma la incercarea de a demonstra falsitatea argumentelor dlui Iacob in ce ma priveste direct. Nu inainte insa de a sublinia ca, potrivit domniei sale, am fi cu totii minati de impulsul unor „exercitii retorice, fara absolut nici un fundament contraargumentativ, in afara, poate, de cel al motivatiei politice sau al interesului personal“. Ar exista printre noi „unele exceptii“ (ramase nespecificate), dar ar fi „greu de evitat tentatia unei generalizari“ a acestei afirmatii.

„Sa nu stranuti in Moscheea Tismaneanu“

O stim de la Oscar Wilde: omul rezista la orice, cu exceptia tentatiilor. Ni se reproseaza, deci, motivatii politice. Marturisesc ca eu unul habar nu am care sint optiunile politice ale „lotului“ meu. Dar atunci cind citesc la dl Iacob ca Raportul Tismaneanu a devenit baza (simbolica, morala si argumentativa) pentru revizuirea a patru teme cruciale in vederea continuarii reformelor necesare pentru aprofundarea integrarii europene a Romaniei: „votul uninominal (responsabilizarea factorului decizional); o noua Constitutie s…t; reforma Justitiei; lustratia (reforma clasei politico-administrative)“, stiu sigur care sint optiunile politice ale domniei sale (s. m.). Optiunea il priveste, este dreptul sau, tot asa cum este dreptul sau de a o face publica. Nu pot, insa, sa nu ma intreb daca vorbim despre acelasi document, dar mai ales despre aceleasi timpuri.

Aproximativ de prin 1969, devenise obligatoriu sa se faca in discursul oficial cel putin o referinta la istoricitatea celui de-al IX-lea Congres al PCR, primul condus de Nicolae Ceausescu si primul unde noul Conducator facuse aluzii la „ilegalitati“ comise sub conducerea fostului sau protector politic. Un comunism cu adevarat stiintific se afirma atunci si de atunci incolo nu ar fi permis asemenea devieri. Acum citim, in schimb, ca „Raportul si Comisia nu sint doar fundamentarea stiintifica a pozitiei oficiale de criminalizare a mecanismelor si persoanelor care au generat dezastrul celei de-a doua jumatati a secolului XX in tara noastra. Raportul, Comisia si reprezentanti ai statului roman au deschis si o cale clara de transformare structurala a societatii, institutiilor si valorilor din Romania“ si ca, mai mult, „Momentul 18 decembrie 2006 s…t reprezinta temelia oricarei reforme veritabil democratice in Romania“ (s.m.).

In acest surprinzator spirit neofundamentalist, semnele de intrebare sint, desigur, echivalentul unei erezii. Asa se explica aglutinarea celor mentionati mai sus. Se afirma ca, pe de o parte, „sentinte si invective au fost adresate in baza naivitatilor si a stingaciilor stilistice ale textului“, ca „superficialitatea verdictelor si ignorarea istoriei comparate si a teoriei ideologiilor au osificat plafonul interpretativ aplicat asumarii trecutului comunist“ si ca „procesul de intentie si obsesia polemicii au eclipsat necesara dezbatere“ (s.a.).

Mai mult, afirma autorul eseului, „in receptia Raportului a lipsit un spirit critic matur. Autori precum Michael Shafir, Gabriel Andreescu, Ciprian Siulea, Alex. Cistelecan, Fl. Abraham au pus uneori intrebari si au discutat probleme valide s…t, dar aceste elemente pozitive ale analizei au fost delegitimate, in opinia mea, de abordari dominate de erorile enumerate mai sus“.

Stingaciile stilistice pe care dl Iacob le admite cu jumatate de gura puteau fi corectate in versiunea finala a Raportului, aparuta intre timp la Humanitas. Imensa lor majoritate a ramas insa in textul final. Presupun ca aici e vorba de o simpla incapatinare a unor spirite, asa cum admite, de altfel, dl Iacob, mai degraba de literati decit de istorici, politologi sau sociologi. Si eu, si alti critici atraseseram atentia asupra acestui aspect. Ceea ce, bineinteles, este trecut sub tacere. Este ciudat insa ca dl Iacob vorbeste despre „personalizare politizanta, excesiva si malitioasa“, in timp ce domnia sa, pe linga a se fi transpus in pantofii unui Dumitru Popescu de trista amintire, cum s-a vazut mai sus, nu conteneste sa atraga atentia cititorului asupra apartenentelor politice reale sau inventate ale criticilor Raportului.

Astfel, cititorului ii este atrasa atentia asupra faptului ca dl Florin Abraham „nu precizeaza ca scrie si in calitate de director stiintific si sef de departament de cercetare, analiza si prognoza al Institutului de Studii Social-Democratice «Ovidiu Sincai»“, ca „Presedintele Consiliului Director al Institutului este dl Adrian Nastase, iar directorul coordonator este Adrian Severin“ sau ca articolul critic la adresa Raportului a fost publicat in Arhivele Totalitarismului, autorul fiind membru „in corpul de cercetare al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului, din al carui consiliu stiintific fac parte domnii Badescu, Giurescu, Constantiniu, Buzatu etc., care, la rindul lor, au fost unii dintre cei mai acerbi critici ai raportului“. Nu ar fi, deci, de nasul dlui Abraham sa reproseze altora un militantism exacerbat. Oricit de putin simpatice mi-ar fi si mie unele dintre numele mentionate, ceea ce dl Iacob face se numeste „inculpare prin asociere“. Domnia sa „uita“ insa sa mentioneze ca una dintre multiplele lansari ale celebrului volum Marele soc din finalul secolului trecut: Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu a avut loc chiar la Institutul „Ovidiu Sincai“. Ma grabesc sa adaug ca, la acea vreme, nu m-am numarat printre criticii demersului lui Tismaneanu; el mi s-a parut mai degraba esuat decit condamnabil. Criticii proveneau mai degraba din rindurile celor care i-au acordat un premiu anual pentru Raport la sfirsitul lui 2007. Ceea ce demonstreaza cu prisos futilitatea demersului obiectiv-stiintific pe care dl Iacob se straduieste sa-l apere in articolul sau. Nu insa si a celui oportunist.

Tocmai ignorarea
istoriei comparative era unul dintre punctele principale ale criticii mele.
Ignorarea istoriei comparative poate, la rindul ei, constitui un motiv de imputari la adresa Raportului, dar ea este atribuita intr-o operatiune de inversare, tipica mai degraba stalinismului, tocmai criticilor Raportului.

Iata un exemplu: „Unii autori de articole, editoriale, analize etc. au uitat un fapt esential: CPADCR si IICR au oficiat si institutionalizat discursul de responsabilizare a spatiului public prin intermediul asumarii trecutului si a recunoasterii criminalitatii si ilegitimitatii regimului comunist in intreaga sa existenta istorica. Cei care ignora acest lucru sau prefera sa-l trivializeze se situeaza, voluntar sau involuntar, intr-o zona a obturarii si opacizarii memoriei“ (s.m.). Cei culpabili ramin insa nenumiti, ceea ce extinde acuza asupra intregului „lot“ in care dl Iacob ma include, sintagma „unii“ fiind lipsita de alt sens decit cel al „se stiu ei insisi, cei cu musca pe caciula“. Cit despre sintagma „voluntar sau involuntar“, ea se constituie intr-o surprinzatoare readoptare a celebrei formule staliniste „obiectiv culpabil“, chiar daca „subiectiv inocent“. Dar tocmai ignorarea istoriei comparative era unul dintre punctele principale ale criticii mele. Nu numai ca dl Iacob prefera sa nu observe acest lucru, dar domnia sa, de altfel ca si dl Tismaneanu insusi, se lanseaza in verdicte, avind insa grija (si inca ce grija!) sa nu trimita cititorul la sursa.

Pentru cei interesati sa confrunte cele scrise de mine cu afirmatiile dlui Iacob, mentionez ca articolul meu a aparut in revista clujeana Tribuna din 1-15 martie 2007 si a fost preluat de publicatia on-line e-leonardo, in numarul 11 pe anul 2007, fiind si astazi accesibil la adresa http:// www.eleonardo.tk/. Dl Iacob face insa trimiteri la un articol al subsemnatului, publicat ulterior in Observator cultural nr. 125 (382)/ 2007, unde discutam, printre altele, semnificatia acestei tactici. Ii multumesc.

Istoria comparativa este, intr-adevar, factorul principal care ma determinase sa insist asupra necesitatii unei rigurozitati conceptuale, in general, si a diferentei care trebuie facuta intre „genocid“, „politicid“ si „democid“, demers in care l-am avut ca asociat involuntar pe Gabriel Andreescu. Pentru ca in stiintele socio-istorice, conceptualizarea ar fi inutila daca ea nu ar veni sa sintetizeze si/sau sa reflecte in sintagme succinte esenta unor fenomene de natura istorica si sociala. Intr-un dialog cu Horia-Roman Patapievici, difuzat pe TVR Cultural la sfirsitul anului trecut, Vladimir Tismaneanu desfiinta aceasta necesitate, explicind ca Raportul nu se constituie intr-o lucrare destinata unei audiente restrinse de experti, el nefiind (folosesc expresia domniei sale) o publicatie care trebuie sa fie supusa examinarii tip „peer review“.

Afacerea Dobrincu

Straniul argument fusese deja enuntat sub formula „Ce ar intelege romanii din aceasta?“, intr-un interviu acordat de presedintele Comisiei. In schimb, dl Iacob ne explica faptul ca „numai 18 pagini“ din Raport, care constituie contributia Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, folosesc din abundenta aceasta sintagma (sa mai cerceteze!) si ca ea ar fi demonstratia empatiei pe care o dovedeste Comisia fata de suferintele fostilor detinuti politici. Cele doua argumente nu sint consonante citusi de putin, cu atit mai mult cu cit dl Iacob insista asupra faptului ca toti membrii Comisiei si-au asumat Raportul la modul colectiv. Nu ma pot abtine nici de la mentionarea reactiei ulterioare a aceleiasi asociatii fata de demersul dlui Dorin Dobrincu de a se delimita de o cifra nesustenabila din punct de vedere stiintific. Mai pe sleau, AFDPR s-a alaturat celor ce s-au delimitat de Raport din motive mai degraba ideologic anticomuniste decit din cele ce au de a face cu istoria ca stiinta. Empatia este respectabila in creatia literara, ba chiar necesara acolo. Prietenii mei antropologi incearca sa ma convinga ca ea ar fi necesara si in domeniul lor de cercetare. Pe ei ii cred.
Continue reading →

La sfirsitul saptaminii trecute, Marius Oprea – directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului – i-a trimis o scrisoare deschisa lui Vladimir Tismaneanu, presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Desi a fost trimisa tuturor publicatiilor importante din tara, scrisoarea – pe care o puteti citi in ultima pagina a Observatorului cultural – nu a fost reprodusa integral nicaieri. Au fost reproduse, in schimb, comentariile contrariate pe marginea textului lui Marius Oprea, facute de Vladimir Tismaneanu si de Sorin Iliesiu.

Pentru ca deontologic este, nu-i asa, sa-i induci cititorului propriile tale opinii inainte de a-i da posibilitatea sa judece pe cont propriu. Nu este prima oara cind constat ca pe malul Dimbovitei scopul major al presei nu este de a informa, ci de a deforma pentru a manipula mai usor. Reteta a fost utilizata de nenumarate ori in ultimii optsprezece ani, indiferent de culoarea politica a celor aflati la un moment dat la putere si, mai grav, indiferent de virsta, profesionalismul sau orientarea politica a jurnalistului sau a publicatiei.

Cea de-a patra putere sufera, in Romania, de toate maladiile de care sufera celelalte trei puteri – este corupta, incoerenta, deprofesionalizata, atinsa de demagogie si lipsita de orizont. Exceptiile sint putine si, cind nu vorbim de jurnalisti, ci de mass-media – ziare, posturi de radio si televiziuni – intotdeauna partiale. Pornind de la ideea ca, repetata trei zile la rind, pe majoritatea canalelor de stiri, dezbatuta intens in talk show-uri cu impact la public si reluata frenetic in paginile ziarelor, o minciuna devine un adevar incontestabil, presa autohtona nu considera necesar (despre deontologie nici nu mai poate fi vorba) sa dezminta falsurile pe care le-a pus in circulatie, nici macar atunci cind institutiile abilitate ale statului dezamorseaza bombele artizanale prefabricate in redactiile de stiri.

S-a intimplat tot saptamina trecuta, cind comunicatul Institutului de Medicina Legala referitor la presupusa victima a accidentului produs de Ludovic Orban a aparut doar in doua dintre publicatiile centrale (si nu in cele care lansasera cele mai vehemente acuzatii!). Celelalte fie au ignorat comunicatul IML in care se spunea, negru pe alb, ca „presupusa victima a accidentului produs de ministrul Ludovic Orban nu prezinta leziuni cu caracteristicile unui impact cu un autovehicul sau amprentele pneurilor“, fie l-au comentat atit de tendentios, incit cititorului i se inducea ideea ca, de fapt, concluziile expertizei medico-legale sint masluite.

Daca informatia pura si simpla este o rara avis pe meleaguri mioritice, la capitolul „opinii“ si „analize politice“ stam bine, atit de bine, incit ne confruntam zilnic cu o inflatie de analisti si lideri de opinie, care venind din sfera comentariilor sportive, care din presa de scandal sau din cea mondena. Calificarea nu necesita studii de specialitate sau lecturi in domeniu, ci se face „la locul de munca“, in functie de rating si de tupeu. Acesti analisti policalificati iti pot demonstra astazi ca Dunarea izvoraste din Marea Neagra si se varsa in Muntii Padurea Neagra, pentru ca miine, privindu-te de sus, sa surida dispretuitor si sa sustina ca e evident ca Dunarea izvoraste din Muntii Padurea Neagra, ca el a stiut asta tot timpul, dar a vrut sa verifice atentia receptorilor si ca, de fapt, nu in Marea Neagra se varsa fluviul, ci in Oceanul Planetar.

Citesc adeseori articole din care transpare o sfinta minie, intemeiata pe inalte principii etice, in care este vestejit traseismul politic al celor care trec (sau au trecut) de la un partid la altul. Fenomenul nu este nou – Nicolae Iorga l-a numit fripturism – si reflecta, fara doar si poate, inconsistenta doctrinara a clasei politice autohtone, ca si inapetenta oamenilor politici pentru consecventa ideologica. Dar mi se pare ciudat ca indignarea analistilor care sanctioneaza un politician sau altul pentru traseism nu se manifesta, la fel de prompt, in cazul trecerii unui intreg partid de la stinga la dreapta.

Cit de credibil poate fi un partid care trece peste noapte de la stinga esichierului politic la dreapta acestuia, daca un politician care face o astfel de miscare isi risca, de cele mai multe ori, reputatia? Si cum de analistii intransigenti si moralisti (cind e vorba de adversarii politici ai actualului presedinte al tarii) devin penibili apologeti ai partidului prezidential, inevitabil tarat de fripturismul en gros si en detail? O minima judecata logica ma face sa privesc cu mai multa suspiciune trecerea brusca de la stinga la dreapta, decit trecerea de la un partid de centru-dreapta la un alt partid de centru-dreapta. Logica nu are ce cauta in politica, mi s-ar putea raspunde.
Poate, dar e oare prea mult sa cautam o logica in comentariile politice?

Carmen MUSAT

Observator Cultural

NR. 148 (406) 17 – 23 ianuarie 2008

Marius plus Volo egal Love

Scrisoare catre Marius Oprea

Vladimir Tismaneanu: “Draga Marius,

Continue reading →

Alexandru Zub: „Ma revolta santajul mediatic“

Fragment dintr-un interviu acordat ziarului Romania libera, la 28 decembrie 2007

Cum si cind s-au involburat apele?

Totul a inceput in martie, in momentul in care m-am pomenit la mine, in birou, cu un grup de tineri din Institut, care doreau schimbari. Erau sapte persoane care formulau doleante in numele lor si al altora din aceeasi institutie.

Le puteti da numele?

Nu asta are importanta. Nu conteaza atit persoana ca atare, cit principiul. Pot sa va spun ca toti fusesera angajati de mine in anii ’90 sau chiar in anii 2000. Pot spune ca, mai mult sau mai putin, mi-au fost discipoli si le-am indrumat pasii in cercetarea istorica. Faptul ca cereau schimbari nu are pina la un punct nimic scandalos. Intr-o societate democratica, tineretea are mai mult drept sa se faca auzita decit in oricare alt tip de societate. Numai ca, din perspectiva timpului care a trecut de atunci si a avalansei de intimplari, acel deziderat pentru efectuarea unor schimbari a dovedit ca ascunde un plan de adincime. La suprafata a fost formulata in mod just o disfunctie administrativa, potrivit careia se intirziase realegerea Consiliului stiintific al Institutului. Numai ca descoperirea acestei carente a fost punctul de plecare pentru altceva, o reformare radicala a consiliului. […]

Cum ati reactionat?

In ajunul adunarii, intr-un ziar local aparuse un articol vehement, in care se vorbea despre revolta tinerilor de la „Xenopol“, impotriva unor stari de lucruri invechite, fapt ce m-a indignat. Le-am replicat insurgentilor ca asa ceva nu se face, nu reflecta un comportament colegial, cu atit mai mult un spirit academic. Au urmat alegerile cu statutul in fata, care prevede ca, in componenta consiliului, directorul si secretarul stiintific sint numiti prin concurs de Academie, iar apoi partea eligibila este formata cu precadere din sefii de departamente din Institut. Acest „cu precadere“ a fost instrumentul de care s-au folosit cei tineri, considerind ca precizarea poate fi interpretata in sensul dorit de ei si, deci, si-au inchipuit ca pot porni de jos, ca la sindicat, pentru a-si impune oamenii. Am parasit sala in semn de protest fata de felul in care decurgeau lucrurile, iar a doua zi ziarele locale anuntau victoria tinerilor.

Chiar au cistigat?

Doar in mod aparent… Conform procedurii, hotarirea privind alegerea unui nou Consiliu stiintific al unei institutii de cercetare intra in vigoare abia dupa ce primeste avizul forului ierarhic superior, in cazul nostru – Sectia de Stiinte Istorice si Arheologie a Academiei. Stiind cel mai bine cum stau lucrurile, fiindca sint presedintele sectiei, am prezentat situatia membrilor, iar acestia au infirmat rezultatul alegerilor de la Institut, recomandind organizarea altora noi. Aceasta decizie a produs mari nemultumiri in rindul tinerilor care au dat imediat in judecata sectia Academiei pentru verdictul emis. Procesul a ajuns deja la al patrulea termen.

Vi s-a mai intimplat vreodata asa ceva?

Nu-mi amintesc… Evident, am fost chestionat asupra starii de fapt de la Institut. Am raspuns sobru: e vorba de o criza de identitate profesionala, deoarece atacul a fost declansat tocmai in clipa in care le cerusem tinerilor sa-si constientizeze mai bine menirea de istorici, fiindca una este campania in presa, si alta e sa fii istoric. Ceea ce m-a deranjat in mod deosebit a fost tocmai abandonarea unor principii de negociere si aducerea in prim-plan a santajului mediatic. Cum v-am spus, initial persoana mea nu fusese pusa in discutie. Tinerii au socotit ca ma pot folosi de partea lor.

Ce reclama detractorii profesorului Zub

Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“ continua sa se afle in stare de blocaj, de la izbucnirea conflictului din primavara despre care opinia publica a putut afla din mass-media. […]

Blocajul din Institut si incalcarile repetate ale legii afecteaza performantele stiintifice ale institutiei, activitatea administrativa si politica de personal. Institutul, desi este o institutie publica, nu este condus dupa rigorile pe care le presupune acest statut. Proiectul de management pe baza caruia se presupune ca dl Zub a cistigat concursul de director nu este public, desi legea cere sa fie. Deciziile sint luate exclusiv in functie de interesele imediate ale directorului. Acesta pretinde sa conduca institutia dictatorial si sa nu dea seama pentru ceea ce face. Dl Zub cumuleaza in acest moment o multime de functii: sef al Sectiei de Stiinte Istorice si Arheologie a Academiei, director al Institutului, sef al colectivului de la Istoria culturii, presedinte al Fundatiei Academice „A. D. Xenopol“, redactor-sef al Anuarului Institutului, coordonator al revistei Xenopoliana (de care, in realitate, se ocupa tinerii protestatari) etc. Este ca si cum ar fi, in sistemul universitar, si rector, si decan, si sef de catedra etc. Apropiatii d-lui Zub sint in toate comisiile posibile din institutie, obstructionind de multe ori initiativele concurente.
Continue reading →