Mai are un defect, apt a intra in literatura de specialitate sub un nume de deriva cioraniana: „incetosarea la fata a Romaniei postcomuniste“. Cu cit se straduieste dl Iacob sa clarifice mai multe in privinta unor interpretari (dupa parerea sa) rauvoitoare ale Raportului, cu atit devin mai nebuloase afirmatiile facute in acest context.

Eseul dlui Iacob ar putea avea ca moto a unsprezecea porunca, si anume „Sa nu stranuti in Moscheea Tismaneanu“.

Indiferent de modalitatea de abordare, unghiul de analiza sau evaluare generala a produsului comisiei, toti cei care au indraznit sa se delimiteze de un aspect sau altul al acestui produs devin, prin modalitatea in care sint tratati de catre autor, niste bieti eretici care nu au aflat inca faptul ca exista un singur Allah al anticomunismului, si Vladimir Tismaneanu este profetul sau. Nu ma incumet sa vorbesc in numele celor supusi rechizitoriului, alaturi de modesta mea persoana, si ma voi rezuma la incercarea de a demonstra falsitatea argumentelor dlui Iacob in ce ma priveste direct. Nu inainte insa de a sublinia ca, potrivit domniei sale, am fi cu totii minati de impulsul unor „exercitii retorice, fara absolut nici un fundament contraargumentativ, in afara, poate, de cel al motivatiei politice sau al interesului personal“. Ar exista printre noi „unele exceptii“ (ramase nespecificate), dar ar fi „greu de evitat tentatia unei generalizari“ a acestei afirmatii.

„Sa nu stranuti in Moscheea Tismaneanu“

O stim de la Oscar Wilde: omul rezista la orice, cu exceptia tentatiilor. Ni se reproseaza, deci, motivatii politice. Marturisesc ca eu unul habar nu am care sint optiunile politice ale „lotului“ meu. Dar atunci cind citesc la dl Iacob ca Raportul Tismaneanu a devenit baza (simbolica, morala si argumentativa) pentru revizuirea a patru teme cruciale in vederea continuarii reformelor necesare pentru aprofundarea integrarii europene a Romaniei: „votul uninominal (responsabilizarea factorului decizional); o noua Constitutie s…t; reforma Justitiei; lustratia (reforma clasei politico-administrative)“, stiu sigur care sint optiunile politice ale domniei sale (s. m.). Optiunea il priveste, este dreptul sau, tot asa cum este dreptul sau de a o face publica. Nu pot, insa, sa nu ma intreb daca vorbim despre acelasi document, dar mai ales despre aceleasi timpuri.

Aproximativ de prin 1969, devenise obligatoriu sa se faca in discursul oficial cel putin o referinta la istoricitatea celui de-al IX-lea Congres al PCR, primul condus de Nicolae Ceausescu si primul unde noul Conducator facuse aluzii la „ilegalitati“ comise sub conducerea fostului sau protector politic. Un comunism cu adevarat stiintific se afirma atunci si de atunci incolo nu ar fi permis asemenea devieri. Acum citim, in schimb, ca „Raportul si Comisia nu sint doar fundamentarea stiintifica a pozitiei oficiale de criminalizare a mecanismelor si persoanelor care au generat dezastrul celei de-a doua jumatati a secolului XX in tara noastra. Raportul, Comisia si reprezentanti ai statului roman au deschis si o cale clara de transformare structurala a societatii, institutiilor si valorilor din Romania“ si ca, mai mult, „Momentul 18 decembrie 2006 s…t reprezinta temelia oricarei reforme veritabil democratice in Romania“ (s.m.).

In acest surprinzator spirit neofundamentalist, semnele de intrebare sint, desigur, echivalentul unei erezii. Asa se explica aglutinarea celor mentionati mai sus. Se afirma ca, pe de o parte, „sentinte si invective au fost adresate in baza naivitatilor si a stingaciilor stilistice ale textului“, ca „superficialitatea verdictelor si ignorarea istoriei comparate si a teoriei ideologiilor au osificat plafonul interpretativ aplicat asumarii trecutului comunist“ si ca „procesul de intentie si obsesia polemicii au eclipsat necesara dezbatere“ (s.a.).

Mai mult, afirma autorul eseului, „in receptia Raportului a lipsit un spirit critic matur. Autori precum Michael Shafir, Gabriel Andreescu, Ciprian Siulea, Alex. Cistelecan, Fl. Abraham au pus uneori intrebari si au discutat probleme valide s…t, dar aceste elemente pozitive ale analizei au fost delegitimate, in opinia mea, de abordari dominate de erorile enumerate mai sus“.

Stingaciile stilistice pe care dl Iacob le admite cu jumatate de gura puteau fi corectate in versiunea finala a Raportului, aparuta intre timp la Humanitas. Imensa lor majoritate a ramas insa in textul final. Presupun ca aici e vorba de o simpla incapatinare a unor spirite, asa cum admite, de altfel, dl Iacob, mai degraba de literati decit de istorici, politologi sau sociologi. Si eu, si alti critici atraseseram atentia asupra acestui aspect. Ceea ce, bineinteles, este trecut sub tacere. Este ciudat insa ca dl Iacob vorbeste despre „personalizare politizanta, excesiva si malitioasa“, in timp ce domnia sa, pe linga a se fi transpus in pantofii unui Dumitru Popescu de trista amintire, cum s-a vazut mai sus, nu conteneste sa atraga atentia cititorului asupra apartenentelor politice reale sau inventate ale criticilor Raportului.

Astfel, cititorului ii este atrasa atentia asupra faptului ca dl Florin Abraham „nu precizeaza ca scrie si in calitate de director stiintific si sef de departament de cercetare, analiza si prognoza al Institutului de Studii Social-Democratice «Ovidiu Sincai»“, ca „Presedintele Consiliului Director al Institutului este dl Adrian Nastase, iar directorul coordonator este Adrian Severin“ sau ca articolul critic la adresa Raportului a fost publicat in Arhivele Totalitarismului, autorul fiind membru „in corpul de cercetare al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului, din al carui consiliu stiintific fac parte domnii Badescu, Giurescu, Constantiniu, Buzatu etc., care, la rindul lor, au fost unii dintre cei mai acerbi critici ai raportului“. Nu ar fi, deci, de nasul dlui Abraham sa reproseze altora un militantism exacerbat. Oricit de putin simpatice mi-ar fi si mie unele dintre numele mentionate, ceea ce dl Iacob face se numeste „inculpare prin asociere“. Domnia sa „uita“ insa sa mentioneze ca una dintre multiplele lansari ale celebrului volum Marele soc din finalul secolului trecut: Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu a avut loc chiar la Institutul „Ovidiu Sincai“. Ma grabesc sa adaug ca, la acea vreme, nu m-am numarat printre criticii demersului lui Tismaneanu; el mi s-a parut mai degraba esuat decit condamnabil. Criticii proveneau mai degraba din rindurile celor care i-au acordat un premiu anual pentru Raport la sfirsitul lui 2007. Ceea ce demonstreaza cu prisos futilitatea demersului obiectiv-stiintific pe care dl Iacob se straduieste sa-l apere in articolul sau. Nu insa si a celui oportunist.

Tocmai ignorarea
istoriei comparative era unul dintre punctele principale ale criticii mele.
Ignorarea istoriei comparative poate, la rindul ei, constitui un motiv de imputari la adresa Raportului, dar ea este atribuita intr-o operatiune de inversare, tipica mai degraba stalinismului, tocmai criticilor Raportului.

Iata un exemplu: „Unii autori de articole, editoriale, analize etc. au uitat un fapt esential: CPADCR si IICR au oficiat si institutionalizat discursul de responsabilizare a spatiului public prin intermediul asumarii trecutului si a recunoasterii criminalitatii si ilegitimitatii regimului comunist in intreaga sa existenta istorica. Cei care ignora acest lucru sau prefera sa-l trivializeze se situeaza, voluntar sau involuntar, intr-o zona a obturarii si opacizarii memoriei“ (s.m.). Cei culpabili ramin insa nenumiti, ceea ce extinde acuza asupra intregului „lot“ in care dl Iacob ma include, sintagma „unii“ fiind lipsita de alt sens decit cel al „se stiu ei insisi, cei cu musca pe caciula“. Cit despre sintagma „voluntar sau involuntar“, ea se constituie intr-o surprinzatoare readoptare a celebrei formule staliniste „obiectiv culpabil“, chiar daca „subiectiv inocent“. Dar tocmai ignorarea istoriei comparative era unul dintre punctele principale ale criticii mele. Nu numai ca dl Iacob prefera sa nu observe acest lucru, dar domnia sa, de altfel ca si dl Tismaneanu insusi, se lanseaza in verdicte, avind insa grija (si inca ce grija!) sa nu trimita cititorul la sursa.

Pentru cei interesati sa confrunte cele scrise de mine cu afirmatiile dlui Iacob, mentionez ca articolul meu a aparut in revista clujeana Tribuna din 1-15 martie 2007 si a fost preluat de publicatia on-line e-leonardo, in numarul 11 pe anul 2007, fiind si astazi accesibil la adresa http:// www.eleonardo.tk/. Dl Iacob face insa trimiteri la un articol al subsemnatului, publicat ulterior in Observator cultural nr. 125 (382)/ 2007, unde discutam, printre altele, semnificatia acestei tactici. Ii multumesc.

Istoria comparativa este, intr-adevar, factorul principal care ma determinase sa insist asupra necesitatii unei rigurozitati conceptuale, in general, si a diferentei care trebuie facuta intre „genocid“, „politicid“ si „democid“, demers in care l-am avut ca asociat involuntar pe Gabriel Andreescu. Pentru ca in stiintele socio-istorice, conceptualizarea ar fi inutila daca ea nu ar veni sa sintetizeze si/sau sa reflecte in sintagme succinte esenta unor fenomene de natura istorica si sociala. Intr-un dialog cu Horia-Roman Patapievici, difuzat pe TVR Cultural la sfirsitul anului trecut, Vladimir Tismaneanu desfiinta aceasta necesitate, explicind ca Raportul nu se constituie intr-o lucrare destinata unei audiente restrinse de experti, el nefiind (folosesc expresia domniei sale) o publicatie care trebuie sa fie supusa examinarii tip „peer review“.

Afacerea Dobrincu

Straniul argument fusese deja enuntat sub formula „Ce ar intelege romanii din aceasta?“, intr-un interviu acordat de presedintele Comisiei. In schimb, dl Iacob ne explica faptul ca „numai 18 pagini“ din Raport, care constituie contributia Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, folosesc din abundenta aceasta sintagma (sa mai cerceteze!) si ca ea ar fi demonstratia empatiei pe care o dovedeste Comisia fata de suferintele fostilor detinuti politici. Cele doua argumente nu sint consonante citusi de putin, cu atit mai mult cu cit dl Iacob insista asupra faptului ca toti membrii Comisiei si-au asumat Raportul la modul colectiv. Nu ma pot abtine nici de la mentionarea reactiei ulterioare a aceleiasi asociatii fata de demersul dlui Dorin Dobrincu de a se delimita de o cifra nesustenabila din punct de vedere stiintific. Mai pe sleau, AFDPR s-a alaturat celor ce s-au delimitat de Raport din motive mai degraba ideologic anticomuniste decit din cele ce au de a face cu istoria ca stiinta. Empatia este respectabila in creatia literara, ba chiar necesara acolo. Prietenii mei antropologi incearca sa ma convinga ca ea ar fi necesara si in domeniul lor de cercetare. Pe ei ii cred.

Imi este mai greu sa-l cred pe dl Iacob atunci cind argumenteaza ca lipsa din Raport a unei conceptualizari reflectate in toate contributiile ar fi numai o problema de „omogenitate stilistica“, ba mai mult, ca el ar „contine o serie de constante conceptuale care sint dezvoltate compozit de varii autori“. Si aceste „constante conceptuale“ ramin nedenumite, in schimb sintem asigurati ca „pe baza Raportului se poate continua in multiple directii de cercetare si se poate realiza un complex transfer de tematici comparativ“. Daca asa stau lucrurile, se pune (din nou) intrebarea: „De ce a fost nevoie de Raport pentru a denunta criminalitatea si ilegitimitatea regimului comunist, din moment ce munca stiintifica de abia incepe?“.

De la concepte si conceptualizare generala sa ne indreptam catre concepte si conceptualizari mai personale. Sarind in apararea mentorului sau, ceea ce e foarte frumos si mai ales plin de promisiuni personale, dl Iacob imi imputa afirmatia: „punctele forte ale dlui Tismaneanu sint altele decit conceptualizarea“. El scrie: „In opinia autorului articolului de fata, conceptul de «national- stalinism» este cel putin la fel de important precum cel al dlui Shafir de «schimbare simulata», daca nu chiar mai actual, tinind cont ca ultima carte publicata de dl Shafir in domeniu a aparut in 1985. O alta contributie conceptuala, uitata convenabil de dl Shafir, este aceea a «comunismului dinastic», a carei importanta era accentuata de dl Mihai Botez in dezbaterea publicata sub titlul Romania. A Case of «Dynastic» Communism (New York: Freedom House, 1989)“.

Desigur ca dl Iacob beneficiaza, ca noi toti, de dreptul la opinie. As observa in treacat ca data publicarii unei lucrari „in domeniu“ este mai putin importanta decit supravietuirea sau validitatea contemporana a conceptelor folosite in lucrarea respectiva. Slava Domnului, nu mai avem nici „national stalinism“ (desi unii incearca din rasputeri sa-l reinvie) si nici „comunism dinastic“. Schimbare simulata avem, insa, la tot pasul. Trec peste lacunele bibliografice ale dlui Iacob, problema apartinindu-i in intregime.
In opinia mea (am si eu dreptul la una?), conceptul de „national-stalinism“ este de doua ori gresit. El pacatuieste, in primul rind, prin motivatia nasterii sale: a face distinctia intre „national-comunistii“ (conceptul corect) „buni“ (in ordine cronologica: Tito, Gomulka, Imre Nagy) si cei „rai“ (Enver Hoxhgea, Ceausescu, Kim Ir Sen, mai tirziu Todor Jivkov, ba chiar Erich Honecker). Or, nu se poate trece cu vederea (si aici gasim cel de-al doilea pacat) ca „national-comunismul“ il are ca parinte fondator pe insusi Iosif Vissarionovici Stalin, cu al sau „socialism intr-o singura tara“. A pierde esenta ideologica a conceptului numai din cauza ca cei „buni“ aveau sa loveasca in succesorii celui mai „rau“ este echivalentul dubioasei distinctii intre „patriotism“ si „sovinism“, in spatele careia vom regasi intotdeauna dulcele fior al nationalismului. Ca sa nu mai vorbim de absenta unei viziuni (horribile dictu!) dialectice.

Faptul ca Mihai Botez a scris admirativ despre conceptul de „comunism dinastic“ nu este de natura sa ma impresioneze. Alte calitati decit expertiza in politologie au fost meritele lui, de altfel puse la indoiala de catre amici ai dlui Tismaneanu, cum ar fi Dorin Tudoran. Expediat la o virsta relativ inaintata in Occident, Botez imi vorbea entuziast despre o descoperire recent facuta, anume conceptul de „comunism national“. Or, conceptul exista de peste doua decenii la momentul cind il descoperea disidentul roman. Si „comunismul dinastic“ fusese deja folosit de jurnalisti, pentru inceput aplicat cazului nord-coreean, dupa care Ceausescu s-a inspirat, daca nu ma insala memoria. Dar cum s-ar putea ca memoria sa fie un ghid rau, ma voi rezuma la a-l ruga pe dl Iacob sa imi indice paginile unde dl Tismaneanu a folosit acest concept in lucrarea citata de domnia sa. Eu il gasesc la paginile 1-2, in introducerea semnata de Jiri Pehe, care scrie: „Asemenea unor conducatori din alte sisteme comuniste primitive, aproape feudale, cum ar fi Coreea de Nord si Albania, Ceausescu a umplut posturi cheie in guvern si in ierarhia comunista cu membrii propriei familii, dind nastere speculatiei ca il pregateste pe fiul sau sa preia guvernarea dupa ce Ceausescu va renunta la functiile sale. Acest lucru a determinat citiva experti sa descrie modelul romanesc drept unul de «comunism dinastic»“ (s. m.).

In contributia dlui Tismaneanu la dezbaterile colocviului (pp. 5-7, 11, 25-30, 47-49, 51-53, 58-61, 86, 93), nu vom regasi sintagma „comunism dinastic“, ci pe aceea de „socialism dinastic“: „Atunci cind, cu citva timp in urma, am formulat conceptul de socialism dinastic, nu ma refeream la ideea dinasticismului ca la un scenariu de succesiune. Ma refeream mai degraba la sistemul politic organizat in totalitatea sa pe liniile unei preparari a scenariului dinastic. Nu inseamna ca Nicu, fiul lui Ceausescu, va mosteni pozitia lui Nicolae: ceea ce trebuie subliniat este ca Nicolae si Elena se comporta ca si cum lucrul ar fi posibil“ (s.a.). Ce urmaresc subliniind inlocuirea de catre dl Iacob a „socialismului dinastic“ cu conceptul de „comunism dinastic“? Nimic altceva decit a evidentia ca autorul articolului „O clarificare necesara“ nu lucreaza pe surse, ci la ordine. Si nu cred ca este o presupunere hazardata sa afirm ca insusi dl Tismaneanu nu s-a mai obosit sa-i indice nici sintagma exacta, si nici locul unde fusese folosita pentru prima oara. Ii voi reaminti eu: este vorba de articolul „Byzantine Rites, Stalinist Follies: The Twilight of Dynastic Socialism in Romania“, Orbis, Vol. 30, Nr. 1, 1986, pp. 65-90.

Impostura dlui Iacob

Il somez (cuvint ales cu intentie) pe dl Iacob sa imi indice, de asemenea, la ce pagini a pomenit mentorul sau, in articolele citate de domnia sa, importanta faptului ca lipsa unor radacini marxiste autentice a condus catre lipsa unei disidente marxiste in rindurile Partidului Comunist Roman si ca aceasta absenta a unei disidente intrapartinice explica in larga masura si slabiciunea ulterioarei disidente extrapartinice.

Eu am indicat unde dl Tismaneanu scrisese inversul acestor lucruri si ma criticase pentru afirmatiile mele. Iata insa ca dl Iacob imi atribuie „standarde duble“, deoarece as „pretinde rigurozitate academica“, dar la rindul meu, as „esua (sic!) in acuzatii de plagiat“. Desi, intr-o nota de subsol, dinsul pretinde ca nu doreste sa „intre in detalii“, domnia sa scrie: „Dl Shafir isi asuma paternitatea asupra tezei lipsei de reforma in PCR, in special absenta unei miscari revizioniste, precum in Ungaria si Cehoslovacia, acuzindu-l pe dl. Tismaneanu ca i-a preluat fara citare aceasta teza“; autorul „clarificarii necesare“ indica, „pentru inceput“, articole publicate de mentorul sau in anii 1983 si 1984, insinuind astfel ca eu sint cel care l-as fi plagiat pe profesorul de la Maryland, deoarece articolul meu „Political Stagnation and Marxist Critique: 1968 in Comparative East European Perspectives“ fusese publicat in octombrie 1984, iar volumul Romania: Politics, Economics and Society. Political Stagnation and Simulated Change de abia in 1985. Subliniez: doresc ca dl Iacob sa reproduca paginile din acele articole unde dl Tismaneanu ar sustine o legatura cauzala intre absenta traditiei marxiste si lipsa de reforma in rindurile PCR, asa cum a facut-o in cartea Stalinism pentru eternitate.

De altfel, intr-un post scriptum caracteristic prin opacitatea sa, adaugat unui articol publicat in Evenimentul zilei la 1 august 2007, dl Tismaneanu incerca sa respinga acuza, afirmind: „Celor interesati de scrierile mele despre marxismul critic din Europa de Est le sugerez sa citeasca articolul meu scris in toamna lui 1982, «Critical Marxism and Eastern Europe», publicat in revista Praxis International, Vol. 3, No. 3, October 1983, pp. 248-261. Am dezvoltat subiectul in cartea Mizeria utopiei (Routledge, 1988; Polirom, 1997)“. Nu incape indoiala ca aluzia era la subsemnatul, tot asa cum nu incape indoiala ca de aici s-a inspirat si dl Iacob. Numai ca acuza de plagiat va fi mentinuta atita timp cit unul dintre cei doi nu se va conforma cu cerinta de mai sus. Acestei acuze ii adaug acum si pe cea de impostura, adresata numai dlui Iacob, in urma celor documentate in ultimele paragrafe ale acestui articol.
E pacat, pentru ca dl Iacob dovedeste o familiaritate ce nu i se poate tagadui atunci cind foloseste literatura de specialitate in alte scopuri decit cele ale servilismului. Am inteles, dintr-o emisiune a profesorului Tismaneanu la Europa Libera, ca dl Iacob va coordona anul viitor o conferinta la Washington despre importanta anului 1968 in Europa de Est. N-as dori sa constat ca, si in aceasta postura, dl Iacob va servi la doi stapini, adevarul fiind numai la unul dintre acestia.
Michael Shafir
Observator Cultural

NR. 148 (406) 17 – 23 ianuarie 2008