„Adevăratul creştin este un ascultător desăvârşit
faţă de cele spuse de Hristos, iar Hristos este ortodox”

In dilema şi dezbaterea apărută pe
marginea împărtăşirii Mitropolitului Banatului
Nicolae Corneanu în Biserica Greco-Catolică,
am găsit de cuviinţă să îi luăm un interviu,
pentru a afla părerea Sfinţiei sale cu privire la
acest eveniment.

– Preacuvioase Părinte Arsenie, ce părere aveÅ£i
despre evenimentul care a avut loc recent în Banat?
Mitropolitul Nicolae Corneanu s’a împărtăşit de
bunăvoie şi nesilit de nimeni în biserica Greco-
Catolicilor din Timişoara…

– Părinte, ce părere sa am? O părere negativă,
pentru că gestul Mitropolitului Nicolae
Corneanu nu este necontrolat, ci este
demonstrativ. Mă exprim şi ceva mai mult: nici
măcar nu recunoaşte, după ce a fost fotografiat,
de unde se vede că el însuşi se consideră
vinovat. Consider că este o batjocură ceea ce a
făcut Mitropolitul Nicolae Corneanu. Habar nu
are că este ortodox!

A fost comunist ÅŸi nu orice fel de comunist,
ci unul vândut comuniştilor. Este şi rămâne o
căpetenie comunistă. Referitor la apostazia sa,

am primit veşti şi din Grecia. (Grecii ăştia,
domnule, le ştiu pe toate, sânt foarte atenţi!)
Sinodul BOR, însă, nu a dat nici un răspuns.
Sinodul nostru tace. Ar fi cazul să se trezească şi
să ia o măsură. Nu sânt de părere să se ia o
atitudine de jos în sus, pentru că riscăm să ne
risipim forţele, care ne sânt atât de necesare
într’un moment de mai mare eficacitate.
Odată am primit un telefon de la un
PreasfinÅ£it – niciodată nu mă mai telefonase
până atunci să mă întrebe ce fac… I’am răspuns
ca sânt foarte bine, şi că mă mişc bine pe
picioarele mele ortodoxe. Şi atât…

– Preacuvioase, consideraÅ£i că Mitropolitul s’a
lepădat astfel de ortodoxie şi că ar trebui imediat să
fie depus din treapta de mitropolit?

– Nu sânt eu în măsură să dau un răspuns la
această întrebare. Avem în acest sens Sfântul
Sinod, care pretinde că încă nu este depăşit.
Mitropolitul Corneanu este cel mai în vârstă
arhiereu la noi (mai în vârstă decât el a fost
Patriarhul Teoctist, care deja a murit). Personal
îl consider un alintat, nici măcar un copil,
pentru că unui copil îi poţi găsi o scuză. Să nu
credeţi că am ceva personal cu el. Dimpotrivă, îi
purtam un profund respect.

Îmi aduc aminte o întâmplare, când eram la
Palatul Patriarhal, după ce mă eliberasem din
închisoare. Povesteam, pe coridoarele palatului,
cu un preot, care era un fiu duhovnicesc de-al
meu. Eram bărbierit, pentru că abia mă
eliberasem din închisoare… Deodată, un
Părinte înalt, tânăr, a trecut prin holul
Patriarhiei, s’a oprit, s’a uitat la mine, m’a
sărutat şi a plecat mai departe. Nu ştiam cine e.
Apoi am aflat că era Mitropolitul Banatului. De
atunci i’am purtat respect ca, de altfel, tuturor
Mitropoliţilor…

– Care ar fi cea mai potrivită modalitate de a
linişti evenimentul? Care ar fi cea mai bună
atitudine?

– Autoritatea cea mai mare o are Sinodul.
Fără o decizie oficială din partea Sfântului
Sinod, orice iniţiativă a unui grup de trăitori
rămâne doar o reacţie izolată şi poate fi chiar
dăunătoare, pentru că pune în pericol
credibilitatea Bisericii, şi aşa discreditată de
mulţi.

Din punct de vedere strategic, e o greşeală în
momentul de faţă să se atace, pentru că nu este
vorba de un simplu ins, ci de un mitropolit care
face parte din sânul Sinodului. În plus, nu e încă
momentul să ne dăm pe faţă, pentru că
demascăm valorile, şi apoi va şti duşmanul unde
să atace. Sinodul trebuie să ia o măsură. Dar, din
păcate, Sinodul nostru doarme. Mă aştept,
totuşi, să aibă o reacţie fermă, înţeleaptă. Până la
urmă, oricum adevărul va birui, iar sinodalii
care acum se tem să ia o măsură, vor rămâne
nişte laşi, pe nicăieri….

Mitropolitul Corneanu, oricum, demult era
cunoscut pentru abaterile sale bisericeÅŸti – făcea
Liturghie după Liturghie pentru copii în
aceeaşi biserică, precum la catolici, schimba
doar masa. Caraghios, nu?! GreÅŸeli de genul
acesta, Sfinţia Sa are foarte multe, însă pe
parcursul anilor s’au tot tolerat.
Şi acum nici măcar nu îşi recunoaşte
greÅŸeala, deÅŸi a fost fotografiat. Un alintat.

– Care este părerea sfinÅ£iei voastre despre
ecumenism şi până unde credeţi că ar avea voie să
ajungă această colaborare ecumenică – între
ortodoxie ÅŸi alte confesiuni?

– Nu accept nici un fel de colaborare
ecumenică, nici un fel de început, ce să mai
vorbim despre sfârşit… Nu accept să păstrăm
legătura. Sântem ortodocşi, şi o cirtă, o iotă,
dacă se cedează, s’a cedat tot, pentru că Hristos
vrea de la noi să rămânem întregi. Dracul, în
schimb, vrea să’i dai o unghie şi dacă i’ai dat’o,
asta înseamnă că nu mai eşti stăpânul
întregului, ci eşti doar o parte din întreg, pentru
că adevărul nu se măsoară cu metrul. Ori cedezi
mult, ori cedezi puţin, e totuna, înseamnă că ai
cedat tot.

– ÃŽnseamnă că miÅŸcarea ecumenică o caracterizaÅ£i
ca pe o mişcare satanică, diabolică?

Continue reading →

Ca mădulare ale trupului lui Hristos, cu multă mâhnire am fost martori în ul­timele săptămâni la tulburarea care, din pricina mitropolitului Nicolae al Banatului şi a episcopului Sofronie al Oradiei, s-a abătut asupra vieţii Bisericii noastre Ortodoxe. Suntem conştienţi că Sfântul Sinod al BOR trebuie să se pronunţe mai întâi de toate în chestiunile ce privesc păzirea dreptei credinţe în desăvârşita comuniune cu învăţătura Sfintelor Sinoade ale Bisericii. Dar, întârziindu-se discutarea cazurilor până în data de 8 iulie, am constatat cu îngrijorare sminteala şi tulburarea care se răspândesc tot mai mult în poporul ortodox conştient, precum molima atunci când nu este ţinută sub control prin punerea în carantină a celor infestaţi. Ne referim la acele luări de poziţie, manifestaţii, întruniri şi chiar perfide campanii de presă care s-au desfăşurat minuţios în ultimele săptămâni în sensul creării confuziei, intimidării şi influenţării arhiereilor voastre în hotărârea pe care e necesar să o luaţi în viitorul Sinod.

Este vorba de articole de genul scrisorilor deschise scrise de profesori precum Cristian Bădiliţă sau Teodor Baconski, de manifestaţii precum cea care a avut loc la Timişoara în data de 14 iunie, de acţiunea de adeziune organizată de un grup de in­telectuali [1] şi a altor acţiuni care au un caracter preponderent ideologic şi sunt instru­mentate, conform indiciilor, din zona politicului. Ceea ce-i leagă pe toţi aceşti susţinători ai actului de apostazie al mitropolitului Nicolae este înstrăinarea de viaţa Bisericii Ortodoxe, de perspectiva mântuirii prin dreapta credinţă. Unii dintre aceştia, deşi se declară ortodocşi, lăsându-se influenţaţi de mediul spiritual al culturilor occidentale în care trăiesc, se arată solidari mai mult cu viaţa şi cu spiritul Bisericii Catolice, unde se şi împărtăşesc [2], decât cu Maica noastră Biserică Ortodoxă, pe care nu pierd nici un prilej să o împroaşte cu noroi. Alţii aparţin altor culte şi religii [3], iar cei ce-şi zic intelectuali fac parte dintre acei care cu emfaza unei superiorităţi evident superficiale nu ratează nici o ocazie de a se exprima critic la adresa Bisericii, ei înşişi fiind doar nişte vizitatori ocazionali ai sfintelor locaşuri ortodoxe, iar nu mădulare vii ale Bisericii lui Hristos. Spre exemplu, unul dintre principalii „intelectuali” care somează Sfântul Sinod să nu-l pedepsească pe arhiereul Corneanu, este scriitorul Daniel Vighi, semnatar, alături de alţi mari „intelectuali” ai Apelului pentru eliminarea icoanelor din şcoli.

În faţa acestei campanii susţinute de cei care se erijează în judecători ai Bisericii Ortodoxe a neamului, dintre care mulţi nici măcar nu sunt botezaţi ortodox, am socotit a fi o laşitate şi o trădare a adevărului lui Hristos tăcerea noastră [4], a celor care cu nevrednicie aflăm în Biserica Ortodoxă nădejdea şi mântuirea, acoperământul şi viaţa, într-o lume în care, sistematic, ni se răpeşte aproape totul. Este de nejustificat a păstra o poziţie de neimplicare în războiul pe care vrăşmaşii lui Hristos îl duc împo­triva Bisericii, lăsând ca răspunderea aceasta să apese întreagă numai pe umerii arhieriilor voastre. Ca membri ai trupului lui Hristos, Biserica ne porunceşte prin Sfintele Canoane şi prin Sfinte Sinoade [5] să veghem, după putere, la apărarea adevărului, la păzirea dreptei credinţe.

Având în vedere toate acestea, am gândit această scrisoare ca pe un răspuns la judecata lui Hristos, atunci când va veni să judece toate neamurile şi când, mai cu seamă nouă ortodocşilor, ni se va cere socoteală de păzirea fără de meteahnă a dreptei credinţe revelate, transmisă nouă de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Întru acestea avem nădejdea că următoarele rânduri nu ni se vor socoti ca necuviincioasă îndrăzneală, ci mai curând vor fi primite de arhieriile voastre după chipul în care păstorul cel bun ia aminte la tulburarea pe care o aduce turmei apropierea amenin­ţătoare a fiarelor sălbatice.

Mult ne-a încurajat la scrierea acestor rânduri epistolele a doi dintre cei mai mari duhovnici români în viaţă (părintele Arsenie Papacioc şi părintele Iustin Pârvu) şi a părinţilor din Sfântul Munte Athos. Este pentru prima oară când părinţii pustiei se adresează Bisericii Ortodoxe Române, şi aceasta nu s-ar fi întâmplat dacă, într-adevăr, momentele pe care le traversează Biserica noastră nu ar fi extrem de grave.

Mitropolitul Nicolae Corneanu în deplină comuniune cu greco-catolicii, elementul de legătură între comunism şi catolicism

Mitropolitul Nicolae al Banatului este cel care, imediat după căderea comu­nismului, a impresionat întreaga lume românească prin pocăinţa publică pe care a făcut-o: „da, am colaborat cu securitatea şi regret aceasta”, afirma, lacrimogen, mitropolitul, lăsând totuşi să se înţeleagă că a fost constrâns la aceasta de vremurile grele prin care a trecut poporul român. Lumea l-a iertat, îndrăgit şi chiar admirat pentru curajul de care a dat dovadă. Astfel, în faţa lumii, Nicolae al Banatului deve­nea brusc modelul după care erau judecaţi toţi ceilalţi ierarhi ortodocşi, mustrarea vie a tuturor ierarhilor care colaboraseră cu securitatea.

Continue reading →

Materialul următor a fost scris cu câteva zile înainte ca Patriarhul Teoctist să treacă la cele veÅŸnice, iar tragicul eveniment m-a împiedicat să-l public. ÃŽl postez acum, întrucât, pornind de la informaÅ£iile din acest articol, urmează alte materiale pe care le voi publica. Titlul face referire la cel care s-a ocupat ca “operaÅ£ia” Prea Fericitului să îşi urmeze cursul...

Ca să poţi scrie despre ce se-ntâmplă în Biserică, îţi trebuie abilitatea de a te răsfira în cât mai multe planuri, întrucât, la un moment dat, sursele devin inepuizabile, în funcţie de orgoliile de neînţeles, care macină spaţiul ecleziastic. Şi se vorbeşte din ce în ce mai mult în presă despre biserici paralele, secrete, biserici pirat, bisericuţe şi tot felul de conspiraţii, care-i alarmează pe unii şi îi amuză pe alţii, creând o panică atât de evidentă, încât, cum se obişnuieşte în spaţiul nostru mioritic, nimeni nu se grăbeşte să o constate.
Dacă Petrache Lupu s-a dovedit a fi un exaltat supus, pe care creierele întortocheate din Biserică au reuşit să-l exploateze după voie sau să-l ponegrească, la nevoie, dacă la Vladimireşti părea să se fi diminuat conflictul odată cu moartea mondialei stareţe Veronica, dacă la Pucioasa fenomenul s-a autoizolat, graţie demonului artistic, cu siguranţă selectiv, al lui Marian Zidaru, se pare că un alt duh tulbură liniştea Bisericii, pe care unii ar dori-o mormântală. Cu câţiva ani în urmă, şi-au făcut apariţia în spaţiul religios românesc valahii de pretutindeni, organizaţi într-o asociaţie ciudată, aparent filo-rusă, al cărei exponent principal este Ion Preoteasa, un personaj dubios, afiliat unei mişcări religioase din Ucraina, care nu ezită să se recomande mitropolitul Ioan al valahilor de pretutindeni. Şi, pentru ca peisajul să devină mai haotic, a mai apărut şi un profet la Tecuci, un omuleţ cum nu se poate mai pitoresc, în dialog deschis cu îngerii, care îi revelează mesajele către umanitate, pe care Constantin Dogaru, căci acesta îi este numele, le notează în cărţile sale, ale căror tiraje devin din ce în ce mai mari.

Povestea lui Ioan cel fără de ţaţă.

Absolvent al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (în perioada studiilor era spaima colegilor, întrucât lucra ca recepţioner la hotelul partidului, fiind cunoscut faptul că era omul coloneilor de Securitate Buruleanu şi Stănescu), revoluţia-degeaba îl găseşte preot în parohia Saxoni, judeţul Giurgiu, aflându-se în mijlocul unui proces de divorţ, intentat de soţia sa, care-l acuza de lucruri foarte urâte la vremea aceea, păcate negre de pucioasă din Valea Sidim (homosexualitate). Nu trecu multă vreme de la revolta kitchioasă de pe Dâmboviţa, că, până să cheme Iliescu minerii, Preoteasa traversează Atlanticul şi ajunge în Las Vegas, unde schimbă coliva pe tot felul de bişniţării. Se întoarce în ţară prin ’99, cu gândul de a deveni episcop de Giurgiu, eparhie refuzată de Teodosie Petrescu, actualul arhiepiscop al Tomisului, pe-atunci vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Patriarhul, după refuzul arhiepiscopului Teodosie, şi-a amintit de Clement Popescu, stareţul mănăstirii Cernica, acesta fiind cel care în ’90, când Teoctist a fost înlăturat din scaunul patriarhal, l-a dosit o vreme la mănăstirea Sinaia, pe care o conducea pe-atunci, stareţii celorlalte mănăstiri din Arhiepiscopie refuzându-l diplomatic pe patriarhul fugitiv. Cum despre Clement se zvonise că ar avea probleme pidosniceşti, propunerea patriarhului de a-l numi pe acesta episcop de Giurgiu (propunere prin care i-ar fi arătat recunoştinţa pentru găzduirea din vremurile de băjenie) s-a dovedit a fi pentru adversarii lui Teoctist un prilej de a-i ştirbi autoritatea celui care a rămas „din timpul său afară”. Ca atare, presa a vuit despre cazul stareţului pederast, Prea Fericitul şi-a pătat din nou obrazul, căci călugărul acuzat era din propria-i curte (Arhiepiscopia Bucureştilor) şi, totodată, ocrotitul dumnealui, iar Clement a fugit în Finlanda şi dus a fost multă vreme. Şi, pentru că la Giurgiu nu era dorit Clement, lui Ion Preoteasa, aventurierul nostru transatlantic, bicontinental şi bisexual unic, i-a fost înlesnită o întrevedere cu patriarhul, pentru a „peţi” episcopia de la Giurgiu, care se pare că nu atrăgea pe nimeni. Iar patriarhul îl găseşte ca fiind „un băiat potrivit”, mai ales că află despre el că a construit o biserică în Las Vegas, unde a slujit, ca preot celib, aproape zece ani (de fapt, în America, Preoteasa a liturghisit doar de câteva ori la o biserică a sârbilor). Adevărul despre craiul de cur-te veche ajunge, însă, în scurt timp la urechile patriarhului, care îşi retrage aprecierile, dorind să nu mai audă de acest „derbedeu divorţat”. Cum gândul arhieriei nu-i dădea pace, Ion Preoteasa a încercat în repetate rânduri să dovedească, printr-un act dubios, că fosta soţie avea probleme psihice, însă încercările lui s-au dovedit zadarnice.
Interesant este aspectul că unul dintre vicarii de la Bucureşti i l-a prezentat patriarhului pe Ion Preoteasa, care se arătă foarte susţinut de Lia Roberts, de oficialităţile judeţului Giurgiu şi de Partidul Democrat. Multă vreme am crezut că Teodosie este cel care l-a introdus pe aventurierul nostru în mediul patriarhal, însă se pare că nu e aşa. Teodosie are vina lui în această poveste (i-a îngăduit, o perioadă, lui Preoteasa „escapadele arhiereşti” la mănăstirea Cocoşu şi a întreţinut ceva legături cu schismaticii de la Cernăuţi şi cu Olivian Bindiu), însă cel care l-a adus în palatul patriarhal pe „pribeagul” Ion este un alt ierarh cu puternică susţinere politică, legat de cercurile pe care Preoteasa le frecventa în America datorită relaţiilor de rudenie cu anumite persoane din aceste anturaje. Cei care cunosc mai îndeaproape povestea, ca să nu rostească numele vicarului cu barbă roşie, i-au zis Madam Vornicescu.

Dar, dacă patriarhul a aflat despre reputaţia lui Preoteasa, cu toată susţinerea pe care o avea acesta din partea unor oficialităţi române şi americane şi cu tot sprijinul Partidului Democrat, nici măcar „Madam Vornicescu” nu l-a putut pricopsi cu un engolpion, fie el şi pentru Giurgiu, căci canoanele se mai încalcă, dar nu în văzul lumii. Şi-apoi, Madam Vornicescu avea în acea perioadă şi alte lucruri de muşamalizat, după proaspăta vizită a Papei, dar despre asta poate cu altă ocazie.

Văzând Ioan cel fără de Å£aţă că lucrurile nu se rânduiau conform aÅŸteptărilor lui (adică se rânduiau, dar pe invers), ÅŸi-a amintit că mai e cineva care aÅŸează cununi chiar ÅŸi pe capetele văduvoilor (fie ei ÅŸi prin divorÅ£), ÅŸi-anume Balaurul roÅŸu de la răsărit, ex-sovietic, dar pururi comunist. Ca atare, se îndreptă spre Ucraina, unde Biserica e plină de schisme, încât până ÅŸi Biserica oficială (la care a aderat majoritatea populaÅ£iei), reprezentată de mitropolitul Filaret, este o fracÅ£iune despărÅ£ită de Sinodul de la Moscova. Dar, pentru că aventurile transatlantice îi erau mai cunoscute decât drumul către patria comunismului pe care îl servise odinioară, după priceperea lui, desigur, se însoÅ£i cu un alt personaj de poveste, vechi năzuitor de mitră prin Banat, Olivian Pop. ÃŽmpreună merseră la CernăuÅ£i, unde, în curtea din spatele unei case de pe strada Ruskă nr. 145 b, s-a înălÅ£at o bisericuţă, care, în urma unei investigaÅ£ii la faÅ£a locului, am aflat că se vrea a fi catedrala Arhiepiscopiei CernăuÅ£iului, HerÅ£ei ÅŸi Bucovinei, subordonată Sinodului Bisericii Autonome Adevărat-Ortodoxe a Ucrainei, cu sediul în apropierea Kievului, tot în curtea unui cetăţean, Adrian Lapin, care nu e oricine, ci fostul preot din sat, actualmente mitropolit primat, adică tartorul acestei miÅŸcări. Să fi fost prin august 2004, când arhierei „pe care lumea nu putea să-i mai încapă” coborâră din luxoasele limuzine în faÅ£a casei din CernăuÅ£i, adresa amintită mai sus, ÅŸi intrară spre „obÅŸtească slujire” în locaÅŸul construit de Varsanufie Solopov în propria-i curte, faptă pentru care a ÅŸi fost răsplătit cu titlul de Arhiepiscop al CernăuÅ£iului, HerÅ£ei ÅŸi Bucovinei ÅŸi Exarh al Plaiurilor, trecându-i-se cu vederea „pravoslavnicele-i apucături”, despre care ne înÅŸtiinÅ£a un preot român din CernăuÅ£i: „Pasămite diocheatul cela de Varsanufie nu-i el băiet rău, doar atât că, pe când era diacon la Poceaevo, o greÅŸit el cu niÅŸte muieruÅŸce ÅŸi l-o fugărit din mănăstire. Amu, iaca e mitropolit ÅŸi are ÅŸi muiere-n casă…”, povestea preotul râzând.

Aşa că Adrian Lapin, Varsanufie Solopov şi încă alţi trei, iluştri ca şi ei, şi-au pus mâinile bolşevice peste creştetele „arhimandriţilor” Olivian Pop şi Ion Preoteasa (în realitate, Pop era protosinghel, iar Preoteasa nici măcar nu era călugărit), înălţându-i până „la cerul al nouălea” şi numindu-i arhierei cu nume mari, respectiv: Mitropolitul Olivian al Europei, Americii şi Canadei (pesemne că-n celelalte continente nu erau posturi vacante) şi, respectiv, Episcopul Ioan al întregii Românii (ulterior, Preoteasa s-a autointitulat arhiepiscop şi, mai apoi, mitropolit primat. Mă gândesc că urmează un titlu de genul: Sanctitatea Sa Ion Preoteasa Întâiul, Patriarh şi Papă al valahilor de pretutindeni, al treisprezecelea dintre apostoli şi judecător al lumii) . A urmat o chermeză de zile mari în reşedinţa „vlădicească” marca Solopov, după cum ne povestise un vecin bine-intenţionat.

Olivian Pop şi intelectualii bine-plăcuţi Bisericii.

„Olivian Bindiu îşi află ÅŸi el locul pe această pânză pe care timpul necruţător o învâlvorează… A lăsat operă nu doar de gospodar bănăţean, ci ÅŸi de cărturar…” citeam zilele trecute într-o carte apărută în 2005 ÅŸi intitulată „Vremea seniorilor”. Autorul ei, care în perioada de tristă amintire pentru cei care-au prins-o desfiinÅ£a în gazetele partidului pe jurnaliÅŸtii anti-comuniÅŸti de la microfonul Europei Libere, adică pe Monica Lovinescu, Paul Goma sau I. Petru Culianu, a oferit de curând un interviu în care se arăta foarte deranjat de presa din România, pe care o cataloga drept „slugarnică”. Åži iată ce fel de personaje impune dumnealui în ochii opiniei publice, prin paginile jenante, în care ipocrizia întrece cu mult până ÅŸi stângăcia condeiului. E drept că pe Olivian Pop îl prezintă cu numele de Bindiu, la care a renunÅ£at ulterior, precum ÅŸi autorul cărÅ£ii citate mai sus ÅŸi-a schimbat numele de Gabriel Târnăcop în Arthur Silvestri. Ca să vezi, unde dai ÅŸi unde crapă… Spre a exemplifica opera de cărturar a lui Pop-Bindiu, cronicarul Securităţii aduce ca exemplu cartea Lumină spre descoperirea neamurilor. Am răsfoit-o ÅŸi noi, ca atare îi aducem domnului ToporiÅŸcă la cunoÅŸtinţă că informaÅ£iile elementare din volumul despre care ne încredinÅ£ează că l-a „citit ÅŸi a rămas îngândurat, înÅ£elegând datorită acestei perspective ce se măreÅŸte prin lentila vremii fără vârstă” se regăsesc ad-literam în Catehism ÅŸi în manualul de Morală pentru seminariile teologice. Autorul mai prezintă (printre numele consacrate, necontestate de nimeni, pe care le rosteÅŸte ÅŸi la festivităţile penibile ale AsociaÅ£iei Române pentru Patrimoniu, ca să dea o oarecare greutate respectivelor întruniri) ÅŸi alÅ£i „iluÅŸtri cărturari” ai neamului ÅŸi ai Bisericii, precum un episcop din Muntenia ÅŸi un fost stareÅ£ din Moldova, cărora nu vreau să le mai pomenesc numele cu care-au semnat prin revistele eparhiale studiile de istoriografie trudite de Dan Zamfirescu sau Zoe Dumitrescu-BuÅŸulenga. Pe aceeaÅŸi pagină cu Olivian Bindiu apare ÅŸi numele real al lui… Madam Vornicescu. ÃŽl aflăm, din spusele d-lui Târnăcop, „un cărturar tânăr… fin intelectual ÅŸi erudit” (L-aÅ£i auzit vreodată predicând? Predică rar, dar, ÅŸi când vorbeÅŸte, e o pedeapsă cu adevărat cruntă să-l asculÅ£i), redactor la revista Mitropolia Olteniei, adică „făcător de revistă”. ÃŽmi povestise mie un ierarh mai bătrân, om al lui Dumnezeu, de o prietenie între Madam Vornicescu ÅŸi Olivian Bindiu, legătură care i-a facilitat acestuia din urmă ÅŸi debutul publicistic în Mitropolia Olteniei. Aveam să verific de curând ÅŸi, într-adevăr, primele predici ale „mitropolitului” Olivian au fost publicate în revista amintită în vremea în care „făcătorul” ei era respectivul Madam Vornicescu. Nu degeaba d-nul Târnăcop i-a notat pe aceeaÅŸi filă de carte în 2005, după ce amândoi primiseră „toată puterea în cer ÅŸi pe pământ”, unul în Dealul Patriarhiei, iar celălalt în ograda din CernăuÅ£i. Se pare, însă, că între cei doi ÅŸi autorul penibilului volum sunt alte legături, ezoterice, de tip maestru-ucenic, în genul celei din care face parte un coleg de redacÅ£ie pe care l-a avut Târnăcop la „Pentru Patrie”, un alt ilustru anonim, Olimpian Ungherea, despre care de curând aflarăm că face parte dintr-o organizaÅ£ie ocultă care zice-se c-ar conduce lumea. Acesta, în calitate de mason (am aflat că este venerabilul Lojei MeÅŸterul Manole), declara la televiziunea bodegă: Avem ÅŸi episcopi masoni!

Olivian Pop-Bindiu a fost stareţul Mănăstirii „Izvorul-Miron” din Banat. A candidat în 1995 pentru postul de episcop al Caransebeşului, dar alegerile au fost câştigate de arhiereul Emilian Birdaş, fost episcop al Alba-Iuliei. El este preotul despre care controversatul Ioan Dimitrie Bica spune că l-a spovedit şi, auzind de patima ce-l stăpâneşte (homosexualitatea), l-a îndemnat să intre în mănăstire. Tot el l-a călugărit pe Bica, luându-l ca ucenic. Mai târziu, fiind îndepărtat de mitropolitul Nicolae Corneanu, a plecat din Banat şi s-a stabilit ca preot militar la centrul de reeducare din Găieşti, unde, timp de doi ani, a slujit ca ierarh, ceea ce reprezentanţii centrului eparhial Târgovişte susţin că n-au ştiut. E greu de crezut că Arhiepiscopia, care cunoaşte şi numărul lumânărilor care se vând într-o parohie de ţară, nu cunoştea activităţile de la Găieşti. Apoi, semnul de întrebare se accentuează dacă ne gândim că, deşi aceste lucruri au fost dezvăluite prin presă din aprilie 2006, Arhiepiscopia Târgoviştei a luat măsuri foarte târziu, invocând motive din cele mai penibile, cum că nu au consistoriu monahal (organul judecătoresc bisericesc competent în anchetarea unui călugăr) sau că Bindiu a adus o adeverinţă de la Cernăuţi conform căreia nu are legătură cu mişcarea.

Olivian Bindiu şi-a susţinut teza de doctorat în Drept Penal la Academia de Miliţie din Chişinău şi, în prezent, este conferenţiar în cadrul Universităţii de Stat din Moldova.

Un alt membru al acestei mişcări este preotul Gheorghe Cristescu de la Lugoj, a cărui titulatură este Grigorie Cristescu Timişanul, fiind vicarul lui Olivian Bindiu. Interesant e aspectul că Gheorghe Cristescu este căsătorit, ceea ce în Biserica Ortodoxă nu i-ar permite o ascensiune în ierarhia superioară. Dar, cum ierarh este doar în paralel, oficial fiind preot la Jandarmeria din Lugoj, în paralel este şi călugăr, căsătorit fiind numai oficial şi numai acasă la el.

Lista poate continua cu nume cunoscute, atât din cler, cât şi din rândul laicilor. Şi prin presă s-au strecurat valahii de pretutindeni, unul dintre aceştia fiind recunoscut ca „jurnalist specializat în problemele religioase”, dar numele lui nu-l consemnez decât în paranteză (Domnu’ Bichir, ştim, dom’le, ştim… că să fi trecut un an jumate de când, la ceas de seară, îl sunai pe Bindiu, mărturisindu-i că, în urma unei discuţii cu un valah pravoslavnic, te-ai hotărât să te lepezi de grecul stilist care te-a “hirotonit” preot în ascuns, pentru a intra în rândurile pitpalacilor de pretutindeni. Nu, dom’le, n-ascultăm telefoanele, dar, când mai porţi asemenea conversaţii de mare taină, atenţie mare la cei care sunt în apropiere. Fii pe pace, şi noi, ca şi Teodosie, îţi promitem că păstrăm secretul…). Pentru cei care-şi amintesc că, la sfârşitul anului trecut, jurnalistul menţionat realiza un interviu cu Prea Fericitul şi un reportaj la Palatul Patriarhal am o întrebare: cine credeţi că l-a dus pe valahul stilist în reşedinţa din Deal? Vă răspund tot eu: Madam Vornicescu.

Cititi continuarea mai jos

Continue reading →