CREDINTA LUI EMINESCU – Studiul integral asupra profundei trairi ortodoxe a Romanului Absolut

Aviz amatorilor!



* * *

“Crist a învins cu litera de aur a adevărului ÅŸi a iubirei, Åžtefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evanghelului ei”.

Eminescu la Putna

Cine citeÅŸte critică ÅŸi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel puÅ£in două tendinÅ£e, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei, ori prin neînÅ£elegerea locului special pe care îl are preocuparea pentru cele ale credinÅ£ei în opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuÅŸi o distanţă prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu ÅŸi a-l propune pentru… trecerea în rândul sfinÅ£ilor (este ÅŸi o asemenea opinie, să nu-i zicem altcumva).

Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul), ponderat sau poate doar prudent (în epocă se înregistrează o carte care îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul către imobilitatea lumii în năzuinţa către perefecţiunea ei”, însă, aşa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome şi dulci, simţim adâncul unei mari răceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartită a lumii”, vizibilă în Luceafărul (om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei apropieri de viziunea creştină asupra existenţei, rămâne la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce ar fi izvor creştin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior al poetului din care elimină tocmai substanţa care deschide orizonturile metafizice.

Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puţin, „poet păgân” (V. Conferinţa la Radio Bucureşti Eminescu – poet păgân, din 14 oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului nostru, legat de matca tradiţiei prin atâtea fire”; nu este un poet creştin, ortodox, „totuşi este al nostru, este cel mai cuprinzător geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creştin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în scrutarea Existenţei” (!)

Citind asemenea afirmaţii, e greu să credem, de nu i-am cunoaşte activitatea, că autorul nu se joacă de-a critica, punând de-a valma supoziţii şi sentinţe, concluzii pripite şi afirmaţii care se bat cap în cap, când nu sunt de-a dreptul aberante.

Ioana Em. Petrescu, unul din cei mai prestigioÅŸi eminescologi din ultimele decenii ale secolului trecut (Eminescu – poet tragic, 1994), vede în Eminescu un ateu ÅŸi, comentând, între altele, postuma Demonism, crede că poetul prezintă „o lume în care umanitatea, jucărie a răutăţii divine (s.n.-O.M.), oferă zeului plictisit spectacolul comic al ambiÅ£iilor ei neputincioase”, fiinÅ£ele demonice ar fi „corespondentul uman al răutăţii divine (…) care au înÅ£eles că puterea e condiÅ£ionată de nedreptate ÅŸi că pârghia e răul…”

ÃŽl recunoaÅŸtem cu greu pe Eminescu „al nostru” în aceste oglinzi de lectură. Este de necrezut că poetul care scrie Rugăciune, Colinde, colinde, Răsai asupra mea… ÅŸ.a. poate fi ateu, păgân, rece faţă de Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?”, se întreabă Nichifor Crainic (Mihai Eminescu, în Spiritualitatea poeziei româneÅŸti, Muzeul Literaturii Române, Buc., 1998, p. 60). Åži răspunsul vine de îndată: „Dacă zig-zagurile sale filozofice ÅŸi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliÅŸtea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior ÅŸi ne determină să-i recunoaÅŸtem înălÅ£imea spirituală. Cine se roagă să fie credincios nu poate fi un necredincios (trimitere la poezia Răsai asupra mea…, n.n.- O.M.) Cine ÅŸi-a pierdut credinÅ£a ÅŸi speranÅ£a, dar le cerÅŸeÅŸte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Când Eminescu se spovedeÅŸte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic ÅŸi n-am tărie, e ca ÅŸi cum ar repeta în alÅ£i termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinÅ£ei mele…”

Dar în faÅ£a unor construcÅ£ii critice mai mult sau mai puÅ£in subtile, mai mult sau mai puÅ£in convingătoare, rămâne mărturia peremptorie a operei, în oricare latură am deschide-o, fie poezie, fie proză, fie jurnalistică. Iată un răspuns celor care, în vremurile de acum, contestă credinÅ£a noastră ÅŸi formele prin care ea se manifestă: „… cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conÅŸtiinÅ£a noastră naÅ£ională ÅŸi cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaÅ£iile lui internaÅ£ionale cu statul nostru…” (Miahi Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastră este „păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre”, aÅŸadar „Cine-o combate pe ea ÅŸi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal ÅŸi orice i-o veni în minte, dar numai român (s. a. – M. E. ) nu e” ; „Noi, popor latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanÅ£ul dintre Apus ÅŸi Răsărit…”

Credinţa lui Eminescu nu trebuie căutată numai în opera poetică. Chiar şi acolo, a trage concluzii dintr-un detaliu sau altul înseamnă a extrapola nepermis, în dauna imaginii de ansamblu. Pompiliu Constantinescu, pentru care, după cum am văzut, Eminescu e un „poet păgân”, pleacă de la câteva referinţe culturale, într-adevăr identificabile în opera poetului, pentru a conchide că viziunea lui asupra lumii „e turnată în budism, plationism, demonism – fără elemente creştine” şi că „nicăieri Eminescu nu mângâie cu mila, cu iluzia vieţii de-apoi, cu invierea, cu idila lui D-zeu” (Eminescu – poet păgân, în O catedră Eminescu, Junimea, Iaşi, 1987, p. 233 – reproducerea conferinţei din 1945). Criticul extinde
concluziile şi asupra publicisticii eminesciene, deşi numeroase texte, aşa cum vom vedea, îl contrazic:
„Doctrinarul politic n-are nici el un substrat creÅŸtin, ortodox (…). Nici de aici măcar, unde ar fi fost cu putinţă, nu se pot scote elemente cât de sumare, care să-i configureze o fizionomie creÅŸtină…” (ibidem, p. 231).

Nu este de mirare că în anii 50 autorii de manuale vor crea imaginea unui Eminescu „al nostru”, autor al poemului ÃŽmpărat ÅŸi proletar, al cărui geniu a „intuit” că „religia (este) o frază inventată de dânÅŸii”… De-ar fi să-i căutăm ÅŸi pe înaintaÅŸii iconoclaÅŸtilor ÅŸi raÅ£ionaliÅŸtilor de azi, i-am găsi uÅŸor în publicistica din aceeaÅŸi perioadă a anilor 45-50, fiindcă ÅŸi atunci ÅŸi acum, se observă aceeaÅŸi brutală imixtiune a politicului ÅŸi culturalului în viaÅ£a de credinţă. Pregătită sau nu de intervenÅ£ii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei PleÅŸu, ÅŸ.a.).

Iată ce i se contestă lui M.Eminescu: ORTODOXIA. Detractorii moderni nu mai aduc în discuţie subiectul, poate şi pentru că sunt indiferenţi la EL, nu-i cunsoc coordonatele sau pur şi simplu nu-l cred important, lucru explicabil întrucâtva pentru mentalitatea lor. Pompiliu Constantinescu îi nega lui Eminescu orice legătură cu Ortodoxia, nu numai cu creştinismul, deşi „este un poet al pământului nostru”. „În tot cazul, zice criticul, nu este un poet creştin, fiindcă elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani (demonismul) nu configurează deloc imaginea unui poet creşltin şi mai ales ortodox” (ibid., p. 230 şi urm.).

Oare cum se împacă această imagine cu afirmaÅ£iile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserică, sărbătorile noastre, înviere, toleranÅ£a românilor ÅŸ. a.? ÃŽncă din 1870, când Eminescu abia publicase trei poeme importante în „Convorbiri literare”, se angajează în organizarea Serbării de la Putna, în care vede o triplă manifestare: a credinÅ£ei ortodoxe a românilor, a marcării unui eveniment ÅŸi a elogierii figurii lui Åžtefan cel Mare ÅŸi Sfânt. „ Crist a învins cu litera de aur a adevărului ÅŸi a iubirei – spune Eminescu, care semnează aceste rânduri în calitate de secretar al comitetului de organizare a serbării- , Åžtefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evanghelului
ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”.

Poate mulţi, când aud cuvintele unui preot în vreo predică despre afirmaţia lui Eminescu că „Biserica este mama neamului românesc” (şi, bineînţeles, Biserica Ortodoxă, nu alta!), cred că părintele exagerează ca să-i izbutească o figură retorică. „Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc (s.n. – O.M.), care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” se întreabă Eminescu, apărând Biserica, cum trebuie să o facă orice bun creştin, de imixtiuni de toate felurile, care ţinteau, de cele mai multe ori, strângerea de capital politic.

Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, căldura, energia pledoariei, autentic creştine.

M. Eminescu consideră toleranţa religioasă o trăsătură fundamentală a românilor.

Gazetarul ia în discuÅ£ie acest aspect în contextul construirii Catedralei Sf. Iosif din BucureÅŸti (nu alta decât catedrala care a devenit în ultimul timp subiect de dispute, extinse ÅŸi în afara ţării) ÅŸi al demersurilor pentru înfiinÅ£area unei mitropolii catolice (termen folosit de poet) în România. Analiza ÅŸi comentariile legate de aceste împrejurări arată încă o dată un bun cunoscător al diferitelor aspecte ale vieÅ£ii religioase, privite în complexul de fenomene politice, sociale, culturale specifice unui moment de eforturi, asemănător celui de azi, pentru dovedirea vocaÅ£iei europene a românilor. „… Foarte tolerant cu orice lege ÅŸi orice limbă din lume, neamestecîndu-se nicicând în certuri religioase ÅŸi respectând în mod egal credinÅ£ele ÅŸi convingerile oriÅŸicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuÅ£ie în contra vreunei naÅ£ionalităţi”, spune Eminescu, aruncând o privire spre trecutul îndepărtat, în care românii ÅŸi-au dovedit prin fapte spiritul tolerant (Voim să ne spunem părerea…, în Opere, ediÅ£ia Perpessscius, vol X, Publicistică, 1989, p. 373). AÅŸa s-a întâmplat, de exmplu, când s-a introdus limba naÅ£ională în Biserică. Respectarea de către români a acestei opÅ£iuni ÅŸi la etniile conlocuitoare, în general de alte confesiuni, este explicată prin trimiteri semnficative la Noul Testament. Nu aÅŸa au procedat ÅŸi alÅ£ii. Eminescu numeÅŸte Rusia care, după ce s-a văzut stăpână pe Basarabia în urma Războiului de Independenţă, „a ÅŸtiut să scoată până ÅŸi din biserică limba românească, deÅŸi pravoslavia ar fi trebuit să ÅŸtie că un asemenea lucru e cu desăvârÅŸire anticanonic ÅŸi necreÅŸtinesc” (Åžtim prea bine…, Ibidem, p. 89).

Păstrarea limbii naţionale în Biserică este „un postulat al Noului Testament” şi, ca urmare, „Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârei Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui” ( Ibidem, vol. X, p. 89).


Continue reading