INFORMATORII si dezinformatorii lui Vladimir Tismaneanu

Autorul controversatului “Raport Final” Tismaneanu
isi apara zilele acestea cu vehementa fostul coleg de Comisie, doctorul inchipuit Sorin Antohi
, turnator si impostor de meserie, alaturi de Horia Roman Patapievici. Cei trei nu sunt singurele personaje cu grave carente de moralitate. Daca in cazul celor trei este vorba si de probleme legate de trecutul lor comunist si securistic, in cazul de mai jos, care il priveste pe membrul “Comisiei Tismaneanu” Cristian Vasile, putem vorbi de oportunism veros si neprofesionalism cronic.

Istoricul şi sursele lui – o replică târzie dlui Cristian Vasile

voci curate asociatia civic media romania.jpg

Text cenzurat de revista “Studii si materiale de istorie”

Cine ar fi crezut că meandrele finanţării revistelor academice pot să-i creeze omului irepresibile dileme personale! Acum un an, când dl Cristian Vasile publica în SMIC recenzia sa necruţătoare la notele lui Dudu Velicu[1], iar eu mă gândeam să-i răspund, Mona Muscă era încă un reper moral pentru mine ÅŸi alÅ£ii ca mine, care îi Å£ineam strâns pumnii în lupta intransigentă cu Securitatea. Acum, la un an de la evenimente, când în sfârÅŸit am ocazia să-i răspund dlui Cristian Vasile în aceeaÅŸi revistă care i-a găzduit recenzia, Securitatea a învins-o pe Mona Muscă, iar Mona Muscă ne-a învins pe noi, fraierii. Extatica agonie a rozelor ce put i-a trezit simÅ£ul olfactiv distinsului domn Liiceanu, în vreme ce noi, fraierii, am căzut iremediabil din patul nostru de roze direct în această Românie care, vorba unui jurnalist al cărui nume îmi scapă (dar presupun că îl voi regăsi pe lista verificabililor), „ne ocupă tot timpul”. Am prieteni care mi-au spus că nu se face ca, în noul context, eu una, încă ne-etichetată ideologic cum sunt, adică fără nici o tabără din care să fac parte, să intru în polemică pe subiectul delicat al vinovăţiei informatorilor cu un proaspăt expert al proaspetei Comisii Tismăneanu. Această comisie, despre care eram tentată să cred că nu va reuÅŸi decât un inocent apel al bocancilor printre gratiile gulagului comunist, a devenit, conform deja solidei tradiÅ£ii autohtone, un izvor privilegiat de traficare a puterii simbolice (de la Bourdieu citire), la care – mai nou ÅŸi urmând aceeaÅŸi tradiÅ£ie – râvneÅŸte să se adape toată suflarea istoricilor recenÅ£i de pe DâmboviÅ£a. Ei bine, după ce academicianul Florin Constantiniu mi-a explicat, tot anul trecut, cu sinceritatea care îl caracterizează, că simplul fapt de a fi fost studenta Åžcolii Doctorale a AUF m-a transformat într-un profesionist incompetent, parcă nu mă mai simt nici eu chiar atât de ne-etichetată ideologic. ÃŽi mulÅ£umesc ÅŸi pe această cale academicianului Constantiniu că m-a etichetat în sfârÅŸit, lansându-mă, din a doua încercare, în carieră, după ce prima – e drept, mult mai academică, deci lipsită oricum de orice impact la public – se pare că nu prea dăduse roade. Din postura binecuvântată în care mă găsesc, de arhivist arătat cu degetul de istorici ÅŸi istoric marginalizat de arhiviÅŸti (adică nici cal, nici măgar, în logica imbatabilă a despicării apelor tulburi), trebuie să mă împac cu ideea că „nu vremile sunt supt om, ci bietul om supt vremi”, cum poetic spunea un precursor al domnului Cristian Vasile, altminteri drastic scurtat de cap (precursorul, nu dl Vasile) pentru păcatul de a fi umblat cu vorbe proaste. Astfel etichetată – ÅŸi cu riscul de a-l contraria pe distinsul academician, care presimt că de data asta va fi de acord cu mine – mă simt pregătită să plonjez în polemica cu dl Vasile.

Înainte de orice, pentru aceia care nu sunt iniţiaţi în fondul problemei, se cuvine să lămuresc legătura dintre Dudu Velicu, până mai ieri un ilustru necunoscut, şi deja mult prea celebra doamnă Muscă: amândoi au fost, în mod iremediabil demonstrat ştiinţific, informatori şi amândoi au încercat, în momente de decisivă răsturnare istorică, să joace la două capete. Cu alte cuvinte, amândoi au greşit cheia de la intrarea principală a istoriei. Aici însă asemănările încep să facă loc deosebirilor. În vreme ce doamna Muscă i-a păcălit cu succes pe securiştii regimului Ceauşescu, pentru ca mai târziu, cu o tehnică perfecţionată, să-şi extindă strategia la scară naţională, Dudu Velicu le-a părut mult mai puţin convingător securiştilor regimului Gheorghiu-Dej, care, generoşi, i-au oferit o viză turistică pe zece ani spre destinaţia favorită a vremii: lagărul de detenţie administrativă. În sfârşit, în vreme ce doamna Muscă e bine mersi şi ne vorbeşte cu talent despre patriotism, Dudu Velicu a murit în urmă cu treizeci de ani ca umil slujbaş într-o parohie de ţară, transformându-se fără putinţă de împotrivire din „om supt vremi” în izvor istoric. Aceasta este, de altfel, şi postura din care, după ani de anonimat, ne-a atras atenţia, mai întâi mie, apoi dlui Cristian Vasile.
ÃŽn 1997, recent angajată la Arhivele NaÅ£ionale, ÅŸefa mea de atunci, doamna Rodica MuÅŸetoiu, mi-a semnalat manuscrisele lui Dudu Velicu explicându-mi ce mină de aur ar putea reprezenta pentru istoricii sovietizării. Tânără cum eram ÅŸi grăbită să mă ratez la Åžcoala Doctorală a AUF, am stocat informaÅ£ia fără să-i acord prea mare interes. Abia în 2002, proaspăt întoarsă de pe calea pierzaniei imperialiste (pe care, la unison cu domnul Constantiniu, noii mei ÅŸefi de la Arhive nu au întârziat să mă facă s-o regret), am luat hotărârea eroică de a descâlci niÅŸte manuscrise voluminoase, umplute cu un scris dezordonat, cu cuvinte stenografiate ÅŸi prescurtări greu de descifrat. O muncă adeseori penibilă, în care de un ajutor inestimabil mi-a fost experienÅ£a de paleograf a colegului meu Åžerban Marin ÅŸi care m-a făcut să înÅ£eleg de ce istoricii comunismului au ezitat să se adâncească în studiul lui Dudu Velicu. IniÅ£ial, atât eu, cât ÅŸi Åžerban Marin nu ÅŸtiam decât puÅ£ine detalii din biografia personajului ÅŸi aveam doar cunoÅŸtinÅ£e elementare de istorie a Bisericii Ortodoxe Române în perioada comunistă. Dar pe măsură ce avansam în studierea fondului – muncă indispensabilă pentru editor – ÅŸi pe măsură ce semnele de întrebare în legătură cu anumite detalii ÅŸi interpretări se înmulÅ£eau, am înÅ£eles că Dudu Velicu nu era un martor inocent. Am avut ÅŸansa de a fi ajutată în mod colegial de un specialist în istoria BOR, domnul Adrian Petcu, consilier la CNSAS. Domnul Petcu mi-a semnalat existenÅ£a altor documente complementare, în fondul „CC al PCR-Cancelarie”, dar mi-a precizat că la CNSAS nu deÅ£in, pe numele lui Dudu Velicu, decât un dosar cu coperÅ£ile goale ÅŸi că, în ciuda bănuielilor sale că el ar fi servit ca informator atât pentru SSI-ul lui Eugen Cristescu, cât ÅŸi pentru Securitatea comunistă în primii ei ani de funcÅ£ionare, acestea nu puteau fi, în acel moment, probate cu documente. Åžansa de a obÅ£ine dovada indirectă a poziÅ£iei sale – ÅŸi de a putea clarifica astfel contextul documentului istoric pe care îl puneam în circulaÅ£ie – mi-a procurat-o în cele din urmă soÅ£ul meu, cititor cu memorie lungă, aflat sub impactul recent al unei alte cărÅ£i de documente, editată de istoricii Radu Ciuceanu ÅŸi Cristina PăiuÅŸan.[2] El a fost acela care a remarcat că unele dintre notele informative reproduse în volum, sub pseudonimul „Viator”, erau identice cu textele unora dintre notiÅ£ele din jurnalul personal al lui Dudu Velicu. Am realizat, astfel, că, dintre aceste note, adunate parÅ£ial în caiete, parÅ£ial pe foi volante, numai unele reprezentau jurnalul propriu-zis al autorului, restul fiind, se pare, ciornele informărilor pe care le făcea la Securitate. I-am comunicat informaÅ£ia ÅŸi colegului Adrian Petcu, care, în cercetările sale personale, îl întâlnise pe informatorul Viator fără însă a-l fi putut identifica în persoana lui Dudu Velicu. ÃŽn faÅ£a unui hazard atât de mare, am rămas amândoi fără cuvinte ÅŸi ne-am gândit că, de acolo de unde ne priveÅŸte acum pe toÅ£i, omul chiar ÅŸi-a dorit ca adevărul lui tragic să iasă la iveală. RevelaÅ£iile au continuat atunci când, cercetând pentru un alt volum de documente, Carmen Dobrotă mi-a semnalat un document care atesta faptul că, în anii ’50, Dudu Velicu era deÅ£inut administrativ în lagărul de muncă de la Bragadiru, iar apoi cu lectura ultimelor sale însemnări, note despre viaÅ£a ÅŸi opera lui Antim Ivireanu, scrise pe când funcÅ£iona ca clopotar într-un sat oarecare.

Aceasta este povestea întreagă a unui manuscris plin de surprize, care i-a oferit editorului său şansa unor multiple întâlniri reflexive cu hazardul capricios al istoriei. Am scris-o aici pentru că nu ştiam cum să spun – şi să fiu credibilă când o spun – că, după o astfel de experienţă, nu mai cred în posibilitatea de a scrie istoria în tuşe de alb şi negru şi de a-ţi executa cu seninătate victimele, altminteri moarte de mult, la capătul unei judecăţi sumare şi lipsite de nuanţe. Şi am mai scris-o şi pentru că, în intervenţia sa, dl Cristian Vasile sugerează destul de direct că revelarea posturii de informator a personajului şi identificarea sa sub numele conspirativ Viator i s-ar fi datorat şi, la data publicării volumului nostru, ar fi fost deja de notorietate printre specialiştii în istoria BOR. În sprijinul acestei afirmaţii – căreia, este adevărat, personal nu îi pot contrapune decât relatarea odiseei mele editoriale, aşa cum am făcut-o mai sus – dl Vasile, citează, în nota 6 a materialului domniei sale, un articol al cărui autor este, publicat în anul 2000, în revista „Destin românesc”, an VII, nr. 27, pp. 132-136. Cum omul onest se recunoaşte şi prin curajul de a-şi asuma propria ignoranţă, nu ezit să mărturisesc că nu cunosc respectivul articol al dlui Vasile, deoarece revista „Destin românesc” – aceeaşi, presupun, cu revista purtând acest titlu, scoasă sub egida Institutului Cultural Român şi avându-l ca director pe Alexandru Moşanu – nu poate fi cumpărată din librăriile bucureştene pe care le frecventez. De aceea, în dorinţa de a-mi face cuvenita mea culpa într-o manieră documentată, îl rog călduros pe dl Vasile să îmi pună la dispoziţie un exemplar din articolul domniei sale.

Ajung abia acum ÅŸi la criticile pe care dl Cristian Vasile ni le aduce

, răposatului întru Domnul Dudu Velicu şi roabei lui Dumnezeu, editoarea lui. Şi, pentru că voi vorbi mai jos – şi mai departe, până la saţietate – despre confuzia de planuri şi lipsa de preocupare pentru metodă a istoricilor comunismului românesc, nu mă pot abţine de la încă o paranteză. Într-unul din pelerinajele mele de student sărac la Paris, într-un autocar în care studenţi şi căpşunari fraternizau fără jenă, am cunoscut la un moment dat o bătrânică simpatică, mamă de IT-ist autoexilat şi proaspătă posesoare de calculator ea însăşi. Fiindcă îi luasem apărarea în faţa vameşilor hapsâni şi a şoferilor escroci, dar mai ales pentru că studiam istoria, o disciplină la care, nu-i aşa, se pricepe toată lumea, femeia a prins drag de mine şi a decis să mă iniţieze în tainele universului ei cultural. Aşa se face că, între Arad şi Ploieşti (locul de baştină al IT-istului, pentru viitorii istorici ai civilizaţiei româneşti), am ascultat, într-o interpretare personală de mare forţă, istoria uciderii lui Constantin vodă Brâncoveanu. Sper să-i fac o bucurie academicianului Constantiniu spunându-i că femeia, deşi nu auzise de istoria sinceră, o practica la firul ierbii. Am râs, ca o intelectuală pervertită de Occidentul în putrefacţie, şi abia într-un târziu am realizat ce gafă fac: prietena mea avea lacrimi în ochi. Pentru ea, Brâncoveanu nu era un personaj livresc, ci un ins cât se poate de viu şi de real, care îi popula lumea interioară şi faţă de care se raporta firesc, aşa cum te raportezi la un văr ghinionist, la o vecină bătută de soţul tiran, la administratorul turnător al blocului în care locuieşti. Pentru ea, la fiecare povestire a morţii sale, Brâncoveanu murea din nou, încă o dată şi încă o dată, iar spectatorul, dacă avea măcar puţină inimă, nu putea să nu verse o lacrimă de mila lui, furată eventual din contul celor vărsate pentru mult mai contemporanul Jose Armando. Mircea Eliade ar fi tras, cu siguranţă, nişte concluzii geniale din relaţia acestei femei cu trecutul pe care îl învăţase la şcoală. Eu, ca istoric prozaic şi plicticos al anilor 2000, am făcut această paranteză doar ca să-l pot linişti pe domnul Cristian Vasile: în ordinea magică a istoriei justiţiare pe care o propovăduieşte, are deja cel puţin un precursor de calibru.

Mă voi ocupa pe rând de observaţiile domnului Cristian Vasile. Prima şi, cred eu, cea mai importantă dintre ele se referă la modul cum l-am „deconspirat” – dacă îmi este permis să folosesc acest termen la modă – pe Dudu Velicu. Fără a o spune direct, domnul Vasile mă acuză de exces de pudoare deoarece, în loc să-l înfierez pe delator aşa cum se cuvenea, am semnalat doar, fără înflorituri de stil, similitudinea dintre unele texte din jurnalul său şi notele informative semnate Viator, publicate de Radu Ciuceanu şi Cristina Păiuşan. Aşa cum am arătat mai sus, personal nu am văzut nici un document din arhiva CNSAS sau din altă arhivă care să ateste ferm angajamentul de informator al personajului. Concluziile la care am ajuns au fost rezultatul unei combinaţii între hazardul fericit şi studiul unor documente greu de judecat per se, pe care le-am supus unei critici contextuale şi, pe cât posibil, unor verificări din mai multe surse. La sfârşitul acestei delicate operaţiuni, am considerat onest să îi comunic cititorului, într-o formă care să îi furnizeze informaţia fără a-l predispune la o interpretare anume a ei, concluziile la care am reuşit să ajung. Recunosc, am omis în mod deliberat speculaţia şi senzaţionalul jurnalistic, am refuzat cu încăpăţânare să menţionez în prefaţa volumului povestea atât de personală a alcătuirii lui (pe care am scris-o abia acum, pentru prima dată). Am exclus deliberat şi sistematic sentimentele personale din procesul de elaborare a judecăţii istorice. Mea culpa. Am fost cu atât mai laşă cu cât, aşa cum s-a dovedit ulterior, la lansarea celui de-al doilea volum al notiţelor[3], Dudu Velicu mai are şi nişte nepoţi în viaţă, care, eventual, ar fi putut să mă dea în judecată pentru speculaţiile neprobate cu documente la adresa strămoşului lor legitim. Ocazie cu care aş fi devenit şi eu un istoric respectat, demn de compasiune pentru persecuţiile pe care le îndură de la sistemul ticălos securistic. În lumea febril-justiţiară a dlui Cristian Vasile o asemenea atitudine e, fără îndoială, demnă de dispreţ. În lumea academică normală, la care mă încăpăţânez să mă raportez, profesoara mea pariziană, doamna Rose-Marie Lagrave, s-ar putea să fie mândră de mine. Ea a fost primul profesor care mi-a explicat un lucru simplu, chiar banal, care însă, în tangoul retoric al lipsei de metodă din istoriografia comunismului românesc, are toate şansele să pară o dezgustătoare cacofonie: transformarea subiectului cercetării în obiect, obiectivarea istoricului faţă de sine şi de tema sa de cercetare, delimitarea clară între acţiunea actorului social care este, în mod inevitabil, cercetătorul în viaţa publică şi exigenţele discursului academic. Mai simplu spus, atunci când se aşează la masa de scris, istoricul are de operat o distincţie radicală între sentimente, pasiuni, convingeri personale şi chiar intuiţii pe cât posibil şi cadrul teoretic în care hotărăşte să-şi construiască subiectul. Uimirea mea faţă de atitudinea domnului Vasile este rezultatul acestui mod de raportare: am fost criticată că am tratat cu îngăduinţă un personaj faţă de care nu mi-am pus nici un moment problema că ar trebui să am sentimente, căci sentimentele mele, ca şi ale dlui Vasile de altfel, sunt pur şi simplu irelevante în context. De aici şi până la a fi expusă oprobriului public ca admiratoare de delatori presupun că nu e decât un pas, pe care însă, de data aceasta din postura de actor social, nu-mi place să fiu silită să mi-l asum.

Cea de-a doua critică, în ordinea importanţei, a domnului Cristian Vasile vizează conţinutul textului de prezentare de pe coperta a patra a volumului. Altfel spus, domnul Vasile consideră că a-l aprecia pe Dudu Velicu drept „bun cunoscător al oamenilor şi situaţiilor” din BOR, dotat cu „spirit de observaţie” şi cu „ironie fină şi acidă”, amintind de stilul (sublinierea noastră) lui Constantin Argetoianu, înseamnă pur şi simplu că editorii se lansează în „afirmaţii controversate”. Dl. Vasile nu întârzie să le administreze editorilor şi explicaţiile: „este discutabil talentul portretistic al memorialistului pentru că, de multe ori, există în carte o convergenţă între atitudinea lui Dudu Velicu şi poziţiile guvernanţilor de după 6 martie 1945”; în plus, Dudu Velicu, „care a fost legat de regimul antonescian”, „reproduce cu satisfacţie, în însemnări, pasaje din publicaţiile eparhiale care dovedesc ataşamentul lui Nicodim faţă de dictatura antonesciană şi adeziunea la cauza ”. Toate aceste observaţii ale dlui Vasile sunt perfect adevărate şi, dacă ar fi ales calea implicării emoţionale, editorii le-ar fi îmbrăţişat şi ei fără să ezite. Totuşi, aşa cum sentimentele personale ale istoricului nu se situează pe acelaşi plan cu efortul de obiectivare academică, nici simţul moral al memorialistului nu se situează pe acelaşi plan cu spiritul său de observaţie; mai mult, talentul (sau lipsa de talent literar) al memorialistului se află şi el pe un plan cu totul diferit de valoarea istorică a mărturiilor sale. Pe aceasta din urmă, istoricul este cel care o determină, o filtrează prin recursul la metodă şi o defineşte în funcţie de construcţia propriului său demers academic. Ca editor, datoria mea era să pun, cu onestitate, la dispoziţia istoricului materialul documentar reprezentat de notiţele zilnice ale lui Dudu Velicu şi aş fi considerat o abatere de la misiunea mea dacă i le-aş fi furnizat gata mestecate, deja impregnate de saliva convingerilor mele personale, îngreunându-i – în loc de a-i uşura – efortul de interpretare a sursei. Şi totuşi, din nou din postura de actor social, nu mă pot împiedica să nu mă întreb: abilul mânuitor al ironiei acide şi al portretului în tuşe îngroşate, care a fost Constantin Argetoianu, a fost oare şi o fiinţă morală, ori un spectator detaşat şi imparţial al epocii sale? Parcă nu, aş spune eu. Mă întreb atunci care este principiul teoretic sau justificarea metodologică de care se prevalează dl Cristian Vasile, atunci când îi recunoaşte talentul literar şi spiritul de observaţie lui Constantin Argetoianu, dar i le refuză mai puţin celebrului Dudu Velicu? Reîntorcându-mă la postura cercetătorului – cu scuzele de rigoare pentru cititorul pe care probabil l-am ameţit – eu aş sesiza o cu totul altă diferenţă între cei doi: de fapt, mărturiile lor nu pot fi puse pe acelaşi plan şi, ca atare, nu pot fi comparate (dincolo de observaţia, poate controversată, căci gusturile nu se discută, referitoare la talentul literar al ambilor) deoarece relevă din două logici diferite ale punerii în scenă auctoriale. În vreme ce Argetoianu îşi scrie memoriile pentru posteritate, încercând să se situeze în postura cea mai convenabilă faţă de celelalte personaje contemporane sieşi, oferind argumente şi justificări, fireşte subiective, la opţiunile pe care le-a făcut în calitatea sa de personaj public, Dudu Velicu scrie, aşa cum spuneam mai sus, fie pentru a se justifica în imediat, faţă de noii stăpâni politici a căror bunăvoinţă încerca să o câştige, fie pentru propria bunăstare spirituală, adică pentru a-şi uşura sufletul frustrat şi încărcat de păcate, fără a se preocupa prea mult de o posteritate a cărei existenţă e puţin probabil că o întrevedea. În ordinea teoriei literare, Argetoianu ar putea fi acuzat de încălcarea pactului autobiografic[4], căci, dintre cei doi, numai el propune explicit cititorului un astfel de pact, nu însă şi Dudu Velicu, în orizontul personal al căruia singurul cititor avut în vedere, cu excepţia autorului însuşi şi a familiei sale, era probabil ofiţerul căruia îi preda notele informative. Asumarea de către autor a pactului autobiografic şi mai ales a consecinţelor rezultate din încălcarea sa nu poate fi, desigur, pentru istoricul care îl utilizează ca sursă de documentare, o simplă chestiune de moft teoretic. Căci din modul în care se produce această asumare rezultă, până la urmă, cheia metodologică a demersului său. Pentru a-şi interpreta corect sursa şi pentru a o repoziţiona adecvat în contextul istoric în care a fost produsă, are nevoie să înţeleagă în prealabil cum se poziţiona sursa însăşi în acelaşi context. Dacă domnul Cristian Vasile i-ar fi reproşat editorului că, prin acel text de prezentare de pe coperta a patra – pe care, recunosc, l-am scris pe un colţ de masă, mai mult din considerente de marketing editorial decât cu gândul la valoarea lui de raţionament ştiinţific – l-a indus în eroare pe istoric, obstrucţionându-i în mod iremediabil posibilitatea de obiectivare, acuzele domniei sale ar fi fost perfect legitime şi întemeiate. Atunci însă când editorul face, cu modestia care chiar trebuie să îl caracterizeze, doar nişte nevinovate remarci asupra stilului, fără a formula nicidecum vreo apreciere la adresa conţinutului, nu văd cum s-ar putea considera obstrucţionat istoricul, pentru care stilul documentului n-ar trebui să fie decât cel mult un indiciu secundar pentru judecata privind importanţa lui istorică.

ÃŽn fine, începând de la cea de-a treia categorie de observaÅ£ii critice, logica recenzentului, ca ÅŸi poziÅ£ionarea sa metodologică devin mult prea subtile pentru a putea fi înÅ£elese de umilul editor. De altfel, de această dată, nici nu mai pare să fie el cel direct vizat, ci autorul însuÅŸi al însemnărilor incriminate, adică Dudu Velicu, căruia dl Vasile îi reproÅŸează, ca unei vechi cunoÅŸtinÅ£e ce l-a dezamăgit crunt ÅŸi nu încetează să recidiveze, ba că Velicu îl antipatiza personal pe patriarhul Nicodim, ba că s-a împăcat prea repede cu noua stăpânire comunistă ÅŸi chiar că pune în circulaÅ£ie bârfe calomnioase la adresa moralităţii Anei Pauker ÅŸi a episcopului Iosif Gafton al ArgeÅŸului, ambii plecaÅ£i de mult pe alte tărâmuri, unde, desigur, au avut deja ocazia să se întâlnească cu autorul odioaselor calomnii ÅŸi să-i aplice personal o binemeritată corecÅ£ie. Aici, trecând peste faptul că domnul Vasile îi confirmă el însuÅŸi, într-o aparentă contradicÅ£ie cu propriile afirmaÅ£ii anterioare, justeÅ£ea comparaÅ£iei între Velicu ÅŸi Argetoianu (să ne amintim că, aÅŸa cum Velicu nu îi putea suferi pe Preafericitul Nicodim ÅŸi pe alÅ£i înalÅ£i prelaÅ£i ai BOR, Argetoianu avea, la rândul său, un indelebil parapon pe regina Maria, a cărei moralitate nu a ezitat s-o pună la îndoială în faÅ£a posterităţii prin preluarea unor „zvonuri calomnioase” din epocă), editorul nici nu ar avea probabil de ce să se amestece, dat fiind că toată discuÅ£ia se poartă în registrul unei răfuieli personale între autorul răposat ÅŸi recenzentul în floarea tinereÅ£ii. Numai că, fără a sta să aprofundeze de ce, recenzentul remarcă în treacăt cum, începând din 1947, zelul procomunist al autorului începe să se faneze ÅŸi chiar îi face concesia să admită că „a reflectat corect” episodul îndepărtării din funcÅ£ie a mitropolitului Irineu Mihălcescu. ÃŽn condiÅ£iile în care spiritul autorului refuză să se reîncarneze ÅŸi să prindă, eventual, ÅŸi glas, pentru a participa personal la duelul verbal în desfăşurare, abilitatea dlui Cristian Vasile în mânuirea floretei polemice se putea irosi fără prea mult ecou. Ingratul editor nici nu ar fi adus-o în discuÅ£ie, dacă regretabila vanitate de a se considera istoric i-ar fi dat pace. Cum însă vanitatea e un sindrom apăsător, nu mă pot împiedica să nu remarc cât de binevenită ar fi fost o analiză – pe care recenzentul o avea, potrivit propriei mărturii privind identificarea în arhiva CNSAS a notelor informative redactate de Dudu Velicu, cât se poate de la îndemână – a polifoniei vocilor auctoriale ÅŸi cât de utilă le-ar fi fost o astfel de analiză tuturor viitorilor cititori ai lui Dudu Velicu. Am fi putut astfel să înÅ£elegem cu toÅ£ii că, în măsura în care li se poate stabili, cu un anumit grad de certitudine, adresantul, fiecare dintre notiÅ£ele din volum, luată separat, relevă dintr-o altă logică de adresare, că altfel sunau opiniile autorului lor atunci când nota era destinată spre lectura unui ofiÅ£er de Securitate ÅŸi cu totul altfel atunci când nu era destinată să fie citită decât de nevastă ÅŸi, eventual, peste ani, de nepoÅ£i. AÅŸa cum aparent inexplicabila schimbare de umoare survenită cam în jurul anului 1947 – ÅŸi consemnată ca atare de dl Vasile – îşi găseÅŸte explicaÅ£ia printr-o elementară punere în context: pe măsură ce evoluÅ£ia istorică îşi preciza direcÅ£ia, iar câştigătorii, ca ÅŸi perdanÅ£ii ei se vedeau nevoiÅ£i să-ÅŸi evalueze poziÅ£ia, fiecare dintre martorii epocii, mai demn sau mai oportunist, se convingea cât de mică este prima tabără în raport cu cea de-a doua ÅŸi reacÅ£iona în consecinţă.

Remarca din urmă îmi face de altfel poftă de o nouă paranteză. La un moment dat, după ce i-a Å£intuit solid la stâlpul infamiei atât pe informatorul Dudu Velicu, cât ÅŸi pe editorul său, dl Vasile îl scoate la panoul de onoare – cu temei, trebuie să o spunem fără echivoc – pe Constantin Rădulescu-Motru, ale cărui memorii ni le recomandă spre contra-lectură. Nimic rău până aici: istoricul serios, ba chiar cititorul nespecialist, dar avizat, nici nu îşi permite să emită opinii despre o anumită perioadă istorică înainte de a consulta cât mai multe ÅŸi cât mai diferite surse. Mi se pare însă – dacă mă înÅŸel, să-mi fie ruÅŸine – că dl Vasile nu ni-l propune spre lectură pe Rădulescu-Motru pentru valoarea documentară pură ÅŸi simplă a memoriilor lui, ci doar pentru că, spre deosebire de Dudu Velicu, acesta are ÅŸansa istorică de a fi realizat un tablou al epocii sale mai aproape de viziunea personală a dlui Vasile însuÅŸi. Cu alte cuvinte, dl Cristian Vasile ne sugerează ca fiind o practică legitimă interpunerea, între istoric ÅŸi sursele pe care le utilizează, a unei subiectivităţi fără nici o altă justificare decât afectele – din nou, bată-le vina! – „omului supt vremi” care este istoricul însuÅŸi. Mergând mai departe ÅŸi ducând procedeul până la consecinÅ£ele lui directe, rezultă că, în procesul muncii de documentaÅ£ie (sintagma n-am folosit-o din automatism, ci tocmai pentru efectul de madeleine de Proust pe care ÅŸi-l păstrează încă nesmintit, spre melancolia tenace a unora dintre noi), istoricul are nu doar dreptul, dar chiar datoria de a-ÅŸi împărÅ£i sursele în „legitime” ÅŸi „nelegitime”, „licite” ÅŸi „ilicite”, în funcÅ£ie de măsura în care acestea îi servesc în susÅ£inerea unui punct de vedere subiectiv, dinainte conturat.

Domnul Cristian Vasile îl invoca, în cuprinsul textului său, pe George Orwell. Dacă legitimarea – sau fie chiar şi numai acceptarea tacită – a unor asemenea practici profesionale se va încetăţeni printre istoricii trecutului recent, mă tem că profeţiile genialului britanic ne vor urmări încă multă vreme, lipite de pielea tânără a noi şi noi generaţii. A bon entendeur, salut!

Acest text a fost conceput în mod deliberat ca o replică în oglindă la tonul intransigent-justiţiar care pare să reia în stăpânire apatica – până mai ieri – comunitate a istoricilor comunismului românesc. Agresivitatea lui – pentru care îmi cer scuze de la cititor şi îmi asum cu anticipaţie eventualul blam al colegilor de breaslă, alături de, presupun, supărarea de lungă durată a domnului Cristian Vasile – a fost şi ea deliberată. La fel ca şi pendularea, repetată până la confuzie, între cele două posturi pe care le-am precizat la început: istoricul ca om de ştiinţă şi istoricul ca actor social. Am hotărât să procedez aşa pentru că recenzia domnului Vasile la volumul pe care l-am editat împreună cu alţi colegi de la Arhivele Naţionale suferă de o maladie generalizată a istoriografiei comunismului în România, o maladie ce reflectă confuzia identitară, incapacitatea cronică de a-şi defini un minim de repere profesionale, pe care pare să o împărtăşească o mult prea largă majoritate a membrilor breslei. Am decis să o public în speranţa că – dacă replica mea va ajunge totuşi sub ochii lor – va determina măcar un început de reflecţie asupra unei probleme care, în noul context social şi politic, devine de o importanţă capitală: până la ce limită se poate implica istoricul profesionist în dezbaterea politică asupra trecutului recent şi de ce tip de autoritate are dreptul să uzeze în cursul acesteia.
În altă ordine de idei, îi mulţumesc la modul cel mai colegial domnului Cristian Vasile şi îl asigur că vor fi de un real folos, atât editorilor, cât şi cititorilor volumului, semnalările din finalul recenziei sale privind erorile de descifrare a unor nume, de identificare a unor personaje din rangul al doilea al ierarhiei bisericeşti, de datare a unor evenimente ce ţin de istoria BOR în epocă. Iar Comisiei Tismăneanu, în care am câţiva prieteni (sper să-i păstrez şi în continuare) şi pe ai cărei membri îi respect, fără umbră de ipocrizie, pentru profesionalismul lor, îmi permit să-i fac o urare de Stan Păţitul: îi doresc să fie într-atât de eficientă, încât, peste veacuri, spiritul neîmpăcat al unei alte doamne Muscă să nu mai aibă motive a-i bântui pe istoricii mileniului patru conjurându-i să fie deconspirat. (NOTA ACM – N-a fost sa fie asa) Indiferent de rezultatul final al activităţii ei, comisia are deja un merit: le-a facilitat investigaţia sistematică în arhive unora dintre istoricii tineri, cărora, în cotidianul interminabilei crize economice şi în absenţa vreunei mize politice presante, statul român nu obişnuieşte să le acorde nici atenţie, nici, cu atât mai puţin, resurse materiale. Sper ca, la capătul acestei experienţe formative, istoricii în chestiune să iasă îmbogăţiţi nu doar cu noi dezvăluiri senzaţionale, ci şi cu o viziune mai profundă asupra profesiei lor.

[1] Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în anii sovietizării României. Însemnări zilnice. I. 1945-1947, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2004

[2] Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist. 1945-1948, vol. I, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2001.

[3] Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în anii regimului comunist. Însemnări zilnice. II. 1948-1959, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2005

[4] Noţiune pe care a fundamentat-o teoretic Philippe Lejeune; vezi lucrarea sa de referinţă, Philippe Lejeune, Le pacte autobiographique, Paris, Editions du Seuil, 1996, din care îmi permit să reproduc, în original, pentru a nu vicia în nici un fel relaţia cititor-autor, un pasaj semnificativ (p. 46, în ediţia citată): „L’histoire de l’autobiographie, ce serait donc, avant tout, celle de son mode de lecture: histoire comparative où l’on pourrait faire dialoguer les contrats de lecture proposés par les différents types de textes (car rien ne servirait d’étudier l’autobiographie toute seule, puisque les contrats, comme les signes, n’ont de sens que par des jeux d’opposition), et les différentes types de lecture pratiqués réellement sur ces textes. Si donc l’autobiographie se définie par quelque chose d’extérieur au texte, ce n’est pas en déçà, par une invérifiable ressemblance avec une personne réelle, mais au-delà, par le type de lecture qu’elle engendre, la créance qu’elle sécrète, et qui se donne à lire dans le text critique.”

http://oameni_sub_vremi.ablog.ro/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.