Reteaua Tismaneanu la control. Azi, Dorin Dobrincu si

Mihnea Berindei

Acest document a fost oferit conducerii Asociatiei Civic Media de catre Prea Fericitul Patriarh Teoctist, spre consultare si publicare, cu putin timp inainte de plecarea sa la Domnul. Ne facem datoria si, la un an de la defaimarea Bisericii Ortodoxe Romane in “Raportul Tismaneanu”, prezentam opiniei publice, presei si Presedintiei Romaniei acest document important care demonstreaza sumar, inca odata, reaua-vointa si neprofesionalismul autorilor textului tiparit recent sub titlul de “Raport Final”. QED

Informam pe aceasta cale ca Victor Roncea, fondator si coordonator al Asociatiei Civic Media eu.ro.21, la sapte ani de la infiintarea organizatiei care promoveaza jurnalismul civic in Romania si tarile din jurul granitelor actuale, si-a anuntat intentia de a se retrage de la conducerea acesteia.

BISERICA ORTODOXA ROMANA IN ANII REGIMULUI COMUNIST

“Biserica este apărată de Hristos şi ea va rămâne vie atât timp
cât va merge pe calea Lui”

– observaÅ£ii pe marginea capitolului dedicat cultelor din „Raportul Tismăneanu” –

Extras din Concluziile acestui studiu: “BOR este
de acord cu aflarea adevărului istoric asupra perioadei comuniste, nu se fereşte să-şi asume
partea de responsabilitate pentru cele petrecute în acei ani, dar în nici un caz nu poate accepta
un tip de discurs care o transformă într-o colaboratoare a regimului comunist, în singura
instituţie din România vinovată, alături de PCR, de instaurarea sistemului totalitar în care,
chipurile, s-a simţit bine şi pe care l-a deplâns după căderea acestuia, constituind o frână în
calea implementării democraţiei în România. Oare preoţii ortodocşi sunt vinovaţi de sărăcia
din ţară, de corupţia endemică, instituţionalizată, de subminarea programatică a economiei şi furtul resurselor naturale ale ţării, de îngenuncherea demnităţii naţionale, de atacul dus împotriva sufletelor copiilor, de atentatele concertate la morală, inclusiv prin intenţia de legalizare a prostituţiei sau prin crimele avorturilor pe bandă, de distrugerea din exterior şi interior a instituţiilor fundamentale ale statului, de lipsa unei strategii naţionale, sau de războiul dus împotriva identităţii româneşti într-o Europă Unită şi puternică?
BOR sprijină crearea unei societăţi libere şi
responsabile, iar ceea ce deranjează pe unii e faptul că se pronunţă în anumite chestiuni cu
valoare morală, urmând consecvent valorile creştine. Din acest motiv Biserica este atacată şi
lovită, fapt care nu constituie o noutate.

Pozitia Bisericii Ortodoxe Romane fata de Raportul Tismaneanu *

BOR: “Ar fi regretabil daca Raportul Tismaneanu ar fi publicat in forma actuala” *

Pr Prof Dr Adrian Gabor: Note de lectura la un document-rusine *

PS Ioan Robu: Biserica si comunismul *

Detinutii politic catre Traian Basescu: Raportul Tismaneanu, un fals care trebuie oprit *

Autorii Raportului – antiortodocsi recidivisti *

Defaimarea Parintelui Staniloae *

Tinta Biserica *

Un analist CIA il pune la punct pe Tismaneanu *

SECTIUNEA “Raportul Tismaneanu” *

Martiri pentru Hristos

Consideraţii metodologice

Apariţia raportului „Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din
România” (în continuare, raportul Tismăneanu) a generat în mediul istoriografic şi în cel
public o serie întreagă de controverse. Lăsăm la o parte acele abordări care pun în discuţie
însăşi ideea de condamnare a comunismului şi ne vom raporta numai la acelea care au
semnalat erori în ceea ce priveşte calitatea ştiinţifică a unor capitole din lucrare şi caracterul
tezist al unor abordări. În acest spirit dorim să semnalăm unele lipsuri pe care le prezintă
capitolul dedicat cultelor şi să prezentăm un punct de vedere propriu în ceea ce
priveşte evoluţia relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi regimul totalitar comunist, de
la instaurarea acestuia şi până în 1989.

Orice demers istoriografic se bazează în primul rând pe o reconstituire a faptelor întrun
„scenariu” adevărat. Adesea, adevărurile şi semnificaţiile mai profunde ale fenomenului
istoric pot rezulta din cadrele naraţiunii. Acest demers cu iz pozitivist pare drumul cel mai
sigur către obiectivitatea mult visată de orice istoric, nefiind ales în mod întâmplător de către
autorii capitolului din raport dedicat cultelor. Pretenţia lor (implicit exprimată) este că
prezintă pur şi simplu un text cu fapte obiective, individuale, care s-au petrecut în mod real,
invitând pe cititor să le judece singur.

Din păcate, chiar la acest palier există o serie de
afirmaţii cel puţin contestabile. Una se află la pagina 458: „Bisericile au făcut nenumărate
compromisuri cu regimul totalitar, morale, economice, ideologice şi de câteva ori chiar
dogmatice”, afirmaţie gravă şi complet nedemonstrată. De asemenea, la pagina 460 se face o
altă afirmaţie falsă: „Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că mai mulţi clerici au ajuns
în închisoare din cauza ostilităţii manifestate faţă de patriarhul Justinian şi faţă de noua putere
politică, iar episcopi precum Nicolae Popovici au fost pensionaţi în mod abuziv”. În primul
rând, nu din cauza lui Justinian a fost pensionat episcopul Nicolae Popovici, aşa cum se
sugerează în textul amintit şi, în al doilea rând, nu este atestat documentar nici un caz în care
al treilea patriarh al României ar fi contribuit la arestarea unui cleric1.

Prezenţa unor asemenea afirmaţii ridică serioase semne de întrebare asupra
caracterului obiectiv al celor scrise de autorii capitolului respectiv, fapt întărit de prezenţa
unor epitete precum „jenant” sau „penibil”, atunci când se face referire la aspecte ale
activităţii BOR în perioada regimului comunist. Ele ne arată că autorii au depăşit simpla
reconstituire a faptelor şi s-au avântat într-un nou palier, cel moral. Istoricul ca instanţă
morală este o idee care a revenit în forţă în ultimii ani, fapt cu conotaţii pozitive dar şi
negative, deoarece diverse personaje şi-au arogat competenţe de istoric în spatele unui discurs
moralist.

Se pune însă întrebarea legitimă: care morală, care istorie, mai ales când vine vorba
de Biserică? Aici, în mod obligatoriu, componenta teologică trebuie să fie prezentă în analiză.

La o primă vedere textul despre culte cuprins în raportul Tismăneanu este o sumă de
fapte, nu foarte legate între ele, a căror pondere în economia textului este în mod nefericit
aleasă (vezi capitolul prea lung dedicat împuternicitului de culte şi tratarea prea sumară a unor
aspecte cel puţin la fel de importante). Dar această obiectivitate factologică există doar la
prima vedere deoarece, voit sau nu, inconÅŸtient sau nu, autorii textului au intrat ÅŸi pe terenul
Teologiei, din păcate la modul eretic, prin adoptarea unui „scenariu” de tip novaţian.

Novaţionismul este o schismă apărută în veacul al III-lea d. Hr., produsă de prezbiterul
roman Novatianus şi preotul Novatus din Cartagina, care au reproşat reprimirea în sânul
Bisericii, după pocăinţă, a celor căzuţi de la credinţă în timpul persecuţiei lui Decius (249-
251)2. Condamnată la vremea ei de Părinţii Bisericii, această viziune poate fi azi lesne
regăsită în diverse scrieri istorice, în lucrări cu caracter memorialistic sau în articole de presă
referitoare la relaţiile Biserică-stat din perioada comunistă.

Sursa de inspiraţie a acestui fel de a vedea lucrurile provine din scrierile unor persoane
implicate, într-un fel sau altul, în viaţa Bisericii în perioada comunistă, care au avut de suferit
din pricina acestui lucru şi care au fost dezamăgite, din anumite motive, de atitudinea de
atunci a ierarhiei ortodoxe.

Un caz este Ion Ianolide care, în „Întoarcerea la Hristos”, în
capitolul intitulat „Biserica în comunism”, afirmă următoarele: „Biserica oficială este o
oficină a puterii statului ateist […]. ÃŽntre vlădici ÅŸi popor este o totală ruptură. Ei [ierarhii, n.n.]
trăiesc în afara sufletului creştin. Ei se încadrează elitei statale. Deşi credem în harul pe care îl
poartă, nu credem în ei ca oameni. Cuvântul lor nu mai merge la sufletele noastre, căci poartă
iz politic. Ei pretind că obţin în acest fel libertatea credinţei, dar noi considerăm că opera lor
majoră este justificarea credinţei ateiste”3.

Aşadar, în perioada comunistă ar fi existat o ierarhie obedientă şi trădătoare a idealului
creştin. Alături de ei ar fi fost o întreagă serie de clerici oportunişti, care au susţinut acţiuni
precum colectivizarea ÅŸi au devenit instrumente/informatori ai organului represiv, Securitatea,
contribuind chiar la distrugerea propriei credinţe4.
Acestei Biserici corupte i s-ar fi opus o Biserică curată, o Biserică martiră,
reprezentată de popor, „poporul care crede, poporul care jertfeşte, care luptă şi care suferă”.
Deşi prigonită, credinţa a trăit în perioada comunistă, dovada supremă făcând-o sfinţii şi
martirii închisorilor”5.
În această logică, pretenţiile înaltului cler că activităţile lor din perioada comunistă
sunt de fapt jertfe necesare salvării Bisericii devin caduce, totul fiind de fapt o atitudine prin
care „privilegiaţii” Acesteia şi-au asigurat un trai comod într-o perioadă din cele mai grele
pentru credinţă, când ar fi trebuit să se comporte precum martirii din vremea marilor
persecuţii ordonate de împăraţii romani.

In Memoriam: PF Teoctist – “De multe ori beam apă din copita animalului”

Continue reading →

Biserica Ortodoxă Română în anii regimului comunist

– observaÅ£ii pe marginea capitolului dedicat cultelor din „Raportul Tismăneanu” –

Consideraţii metodologice

Apariţia raportului „Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din
România” (în continuare, raportul Tismăneanu) a generat în mediul istoriografic şi în cel
public o serie întreagă de controverse. Lăsăm la o parte acele abordări care pun în discuţie
însăşi ideea de condamnare a comunismului şi ne vom raporta numai la acelea care au
semnalat erori în ceea ce priveşte calitatea ştiinţifică a unor capitole din lucrare şi caracterul
tezist al unor abordări. În acest spirit dorim să semnalăm unele lipsuri pe care le prezintă
capitolul dedicat cultelor şi să prezentăm un punct de vedere propriu în ceea ce
priveşte evoluţia relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi regimul totalitar comunist, de
la instaurarea acestuia şi până în 1989.

Orice demers istoriografic se bazează în primul rând pe o reconstituire a faptelor întrun
„scenariu” adevărat. Adesea, adevărurile şi semnificaţiile mai profunde ale fenomenului
istoric pot rezulta din cadrele naraţiunii. Acest demers cu iz pozitivist pare drumul cel mai
sigur către obiectivitatea mult visată de orice istoric, nefiind ales în mod întâmplător de către
autorii capitolului din raport dedicat cultelor. Pretenţia lor (implicit exprimată) este că
prezintă pur şi simplu un text cu fapte obiective, individuale, care s-au petrecut în mod real,
invitând pe cititor să le judece singur.

Din păcate, chiar la acest palier există o serie de
afirmaţii cel puţin contestabile. Una se află la pagina 458: „Bisericile au făcut nenumărate
compromisuri cu regimul totalitar, morale, economice, ideologice şi de câteva ori chiar
dogmatice”, afirmaţie gravă şi complet nedemonstrată. De asemenea, la pagina 460 se face o
altă afirmaţie falsă: „Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că mai mulţi clerici au ajuns
în închisoare din cauza ostilităţii manifestate faţă de patriarhul Justinian şi faţă de noua putere
politică, iar episcopi precum Nicolae Popovici au fost pensionaţi în mod abuziv”. În primul
rând, nu din cauza lui Justinian a fost pensionat episcopul Nicolae Popovici, aşa cum se
sugerează în textul amintit şi, în al doilea rând, nu este atestat documentar nici un caz în care
al treilea patriarh al României ar fi contribuit la arestarea unui cleric1.

Prezenţa unor asemenea afirmaţii ridică serioase semne de întrebare asupra
caracterului obiectiv al celor scrise de autorii capitolului respectiv, fapt întărit de prezenţa
unor epitete precum „jenant” sau „penibil”, atunci când se face referire la aspecte ale
activităţii BOR în perioada regimului comunist. Ele ne arată că autorii au depăşit simpla
reconstituire a faptelor şi s-au avântat într-un nou palier, cel moral. Istoricul ca instanţă
morală este o idee care a revenit în forţă în ultimii ani, fapt cu conotaţii pozitive dar şi
negative, deoarece diverse personaje şi-au arogat competenţe de istoric în spatele unui discurs
moralist.

Se pune însă întrebarea legitimă: care morală, care istorie, mai ales când vine vorba
de Biserică? Aici, în mod obligatoriu, componenta teologică trebuie să fie prezentă în analiză.

La o primă vedere textul despre culte cuprins în raportul Tismăneanu este o sumă de
fapte, nu foarte legate între ele, a căror pondere în economia textului este în mod nefericit
aleasă (vezi capitolul prea lung dedicat împuternicitului de culte şi tratarea prea sumară a unor
aspecte cel puţin la fel de importante). Dar această obiectivitate factologică există doar la
prima vedere deoarece, voit sau nu, inconÅŸtient sau nu, autorii textului au intrat ÅŸi pe terenul
Teologiei, din păcate la modul eretic, prin adoptarea unui „scenariu” de tip novaţian.

Novaţionismul este o schismă apărută în veacul al III-lea d. Hr., produsă de prezbiterul
roman Novatianus şi preotul Novatus din Cartagina, care au reproşat reprimirea în sânul
Bisericii, după pocăinţă, a celor căzuţi de la credinţă în timpul persecuţiei lui Decius (249-
251)2. Condamnată la vremea ei de Părinţii Bisericii, această viziune poate fi azi lesne
regăsită în diverse scrieri istorice, în lucrări cu caracter memorialistic sau în articole de presă
referitoare la relaţiile Biserică-stat din perioada comunistă.

Sursa de inspiraţie a acestui fel de a vedea lucrurile provine din scrierile unor persoane
implicate, într-un fel sau altul, în viaţa Bisericii în perioada comunistă, care au avut de suferit
din pricina acestui lucru şi care au fost dezamăgite, din anumite motive, de atitudinea de
atunci a ierarhiei ortodoxe. Un caz este Ion Ianolide care, în „Întoarcerea la Hristos”, în
capitolul intitulat „Biserica în comunism”, afirmă următoarele: „Biserica oficială este o
oficină a puterii statului ateist […]. ÃŽntre vlădici ÅŸi popor este o totală ruptură. Ei [ierarhii, n.n.]
trăiesc în afara sufletului creştin. Ei se încadrează elitei statale. Deşi credem în harul pe care îl
poartă, nu credem în ei ca oameni. Cuvântul lor nu mai merge la sufletele noastre, căci poartă
iz politic. Ei pretind că obţin în acest fel libertatea credinţei, dar noi considerăm că opera lor
majoră este justificarea credinţei ateiste”3.

Aşadar, în perioada comunistă ar fi existat o ierarhie obedientă şi trădătoare a idealului
creştin. Alături de ei ar fi fost o întreagă serie de clerici oportunişti, care au susţinut acţiuni
precum colectivizarea ÅŸi au devenit instrumente/informatori ai organului represiv, Securitatea,
contribuind chiar la distrugerea propriei credinţe4.
Acestei Biserici corupte i s-ar fi opus o Biserică curată, o Biserică martiră,
reprezentată de popor, „poporul care crede, poporul care jertfeşte, care luptă şi care suferă”.
Deşi prigonită, credinţa a trăit în perioada comunistă, dovada supremă făcând-o sfinţii şi
martirii închisorilor”5.
În această logică, pretenţiile înaltului cler că activităţile lor din perioada comunistă
sunt de fapt jertfe necesare salvării Bisericii devin caduce, totul fiind de fapt o atitudine prin
care „privilegiaţii” Acesteia şi-au asigurat un trai comod într-o perioadă din cele mai grele
pentru credinţă, când ar fi trebuit să se comporte precum martirii din vremea marilor
persecuţii ordonate de împăraţii romani.

Opinii similare împărtăşeşte şi Sergiu Grossu, cunoscutul luptător pentru apărarea
libertăţilor religioase. Membru al „Oastei Domnului”, el a căutat să menţină viu spiritul
acestei asociaţii şi după desfiinţarea ei în 1948, fapt pentru care a fost arestat şi condamnat6.
Reuşind să emigreze în Franţa împreună cu soţia sa, Nicole Valery-Grossu, Sergiu Grossu a
desfăşurat de-a lungul anilor o remarcabilă acţiune de aducere la cunoştinţa opiniei publice a
persecuţiilor la care sunt supuşi credincioşii din România. Cartea sa din 1987, Calvarul
României creştine, s-a constituit în prima sinteză asupra acestui fenomen7. Informaţiile
incomplete pe care le-a avut la dispoziţie şi o anumită schemă mentală indusă de realităţile
Războiului Rece l-au făcut însă pe Sergiu Grossu să aducă unele acuze excesive, chiar
nedrepte, la adresa unor ierarhi ortodocşi. Autoritatea sa a făcut ca numeroşi epigoni să preia,
fără cel mai mic spirit critic, tipare întregi din lucrările lui Grossu pe care să le folosească
drept cheie universală de explicare a realităţilor religioase din anii comunismului, fără să se
mire deloc că Traian Dorz, prietenul lui Sergiu Grossu şi marele mentor al „Oastei

Domnului”, deţinut ani la rândul în temniţele comuniste, a fost un apropiat al multora dintre
aceÅŸti ierarhi8.

Un alt doilea scenariu, tot de tip novaţian, este legat de suferinţele îndurate de
reprezentanţi ai Bisericii Greco-Catolice în perioada 1948-1989. Reprezentanţii acestui cult au
încercat prin memorii adresate autorităţilor comuniste să obţină statutul de Biserică legal
recunoscută. Pentru că nu puteau ataca autoritatea laică căreia i se adresau (care era de fapt
vinovată pentru desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice) s-a recurs la soluţia acuzării Bisericii
Ortodoxe ca fiind singura responsabilă de toate suferinţele îndurate de greco-catolici9. Din
acele memorii scrise pentru o cauză dreaptă, această schemă interpretativă a fost preluată şi
dezvoltată în lucrări istoriografice şi discursuri publice. Din perspectiva unora care au mers la
extrem, BOR devenea o instituţie colaboratoare a regimului comunist, obedientă şi în acelaşi
timp plină de ură la adresa celorlalte culte, „meritând”, prin urmare, calificativul de „biserică
colaboraţionistă”10. În această logică, un cult în ansamblul său, ne referim la cel ortodox, este
acuzat de păcatul apostaziei, în timp ce alte confesiuni sunt prezentate drept biserici „curate”
sau „martire”.

Iată două scenarii, care s-au impus ca stereotipuri, încă din perioada anilor ’5011, şi
care au fost preluate fără discernământ şi după 1989, de abia înfiripata istoriografie
preocupată de problemele bisericeşti. Autorii capitolului despre culte din raportul Tismăneanu
reuşesc performanţa să le combine pe amândouă în doar câteva pagini. Prin urmare, departe
de a construi un discurs obiectiv, autorii amintiţi, conştient sau nu, aleg doar acele fapte, acele
elemente care servesc cel mai bine teza pe care o „simt” ca adevărată.

După evenimentele din 1989, Biserica Ortodoxă Română şi-a cerut iertare pentru
greşelile făcute în anii comunismului şi a căutat să explice anumite gesturi şi atitudini pe care
nu a avut posibilitatea să le lămurească la timpul potrivit12. Din păcate, discursul
postdecembrist al BOR a fost condamnat din start, fiind considerat un „jenant” efort de
justificare postfactum a unor „compromisuri penibile”, iar amintirile şi mărturiile celor
implicaţi în viaţa Bisericii în anii comunismului au fost repede catalogate şi excluse ca
mărturii valabile pentru construirea unui discurs istoriografic valid. Documentele din arhive
recent deschise au arătat că această suspiciune este nesustenabilă şi avem posibilitatea să
construim un scenariu sensibil diferit de cele prezentate mai sus, un scenariu complex în care
actorii şi responsabilităţile sunt multiple, vinovăţiile sunt distribuite, iar nuanţele de gri
predomină, în dauna albului şi negrului.

Pe baza materialului documentar accesibil până în prezent nu se poate vorbi de
existenţa unei rupturi într-o „Biserică oficială” şi o „Biserică a catacombelor”13. Evident în
interiorul instituţiei ecleziastice au existat numeroase divergenţe, chiar dispute, dar care nu au
condus la schisme, la rupturi de corpul Bisericii, spre deosebire de situaţiile din alte state foste
comuniste. Documentele arată că a existat adesea o strânsă legătură între activitatea acelor
categorii clericale considerate oficiale şi „dizidenţii” Bisericii14. Şi unii şi ceilalţi au avut ca
obiectiv păstrarea rolului mântuitor al Bisericii în viaţa credincioşilor, însă metodele au fost
cele care i-au diferenţiat. Unii au crezut că este obligatorie adoptarea unei atitudini ferme
lipsite de echivoc faţă de regimul comunist, mai ales în ceea ce priveşte respectarea
libertăţilor religioase, în timp ce alţii, evaluând contextul istoric existent, au considerat că este
mai bine ca instituţia ecleziastică să accepte un modus vivendi cu noua autoritate politică, în
schimbul păstrării unor drepturi minimale. Deşi din punct de vedere ideologic cele două
viziuni erau divergente, în planul relaţiilor umane au existat adesea cazuri de colaborare şi
sprijin în spiritul ideii că toţi sunt oamenii Bisericii şi nu trebuie lăsaţi la mâna regimului
totalitar.
La fel, problema colaboratorilor şi a informatorilor Securităţii aflaţi în interiorul
Bisericii, trebuie atent reevaluată, deoarece şi aici există o serie întreagă de prejudecăţi.

Pe
baza unor statistici parţiale, quasirelevante, nu se poate afirma că procentul de informatori din
cadrul BOR a fost mai mare sau mai redus faţă de celelalte culte. Securitatea a căutat să aibă
atâţi informatori cât era nevoie pentru a ţine sub control „situaţia operativă”. Apoi, ideea că
preoţii ortodocşi au „turnat” reprezentanţii altor culte este falsă, iar motivul era foarte simplu:
numai cineva din interiorul cultului putea avea acces nemijlocit la toate chestiunile15. ÃŽn ceea
ce priveşte problema denunţării de către preoţi a celor spuse de credincioşi în timpul
spovedaniei, nu există deocamdată atestat documentar nici un caz, la nici unul din cultele
existente în România.

Peste toate, chestiunea informatorilor din Biserică rămâne extrem de delicată, trebuind
tratată de la caz la caz, deoarece nu se poate pune pe acelaşi palier o persoană a cărei note
informative au contribuit la arestarea şi condamnarea cuiva şi cineva care a fost constrâns,
prin diferite metode, să semneze un angajament, pentru ca mai apoi să facă în aşa fel încât să
fie abandonat de către Securitate.

Dincolo de aceste fapte concrete şi de scenarii rămâne veşnica întrebare a istoricilor:
De ce faptele s-au petrecut într-un mod şi nu altfel. Naraţiunea singură nu poate da toate
răspunsurile, fiind nevoie de explicaţii mai profunde. Cunoscuta şi controversata carte a
autorului belgian Olivier Gillet, a pus pentru prima dată, la modul serios, problema
cauzalităţii în evoluţia relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi statul comunist16.
Vorbind de „compromisurile” şi „supunerea” BOR în faţa regimului totalitar, Gillet găseşte
explicaţia acestei stări de lucruri în „ecleziologia” proprie Bisericii Ortodoxe17. Aceasta ar fi
moştenitoarea unei model impregnat de „cezaro-papism”, care ignora separarea dintre puterea
spirituală şi cea seculară, care încuraja mecanismele nedemocratice, fapt care a făcut ca BOR

să se simtă chiar foarte bine în cadrele regimului comunist şi să respingă democraţia
postdecembristă18.

O altă categorie de scrieri rezumă responsabilităţile celor petrecute în anii regimului
comunist la deciziile individuale ale unor persoane din structura de conducere a BOR, pe
considerentul că dacă se arunca vina pe aceştia, restul Bisericii rămâne curat şi neafectat de
ravagiile comunismului19.

Ambele explicaţii sunt simpliste, ignorându-se faptul că în domeniul religios, mai
evident decât în alte domenii, se exprimă timpul lung, mediu şi scurt al istoriei, aşa cum ele au
fost definite de şcoala Annales, cauzalităţile pliindu-se pe ritmurile lor. A explica evoluţia
BOR în anii comunismului înseamnă, pe de-o parte analiza foarte atentă a contextului general
istoric, al elementelor „ideologice”, a gesturilor şi a profilului personalităţilor implicate, dar şi
o „arheologie” pe o durată medie, menită să releve opţiunile pe le avea la dispoziţie Biserica
după 23 august 1944.

Textul de mai jos se doreşte doar o schiţă a unei alte perspective asupra evoluţiei
Bisericii Ortodoxe Române în anii comunismului, spre a fi pusă în dezbaterea publică.
Evident, multe aspecte lipsesc, dar în viitor sperăm să oferim un material mult mai amplu.

Stat, societate şi culte în România înainte de 23 august 1944
Continue reading →

Adevaratii luptatori impotriva comunismului, a caror istorie a fost “rescrisa” in documentul misitificator al “Comisiei Tismaneanu”, au prezentat, cu modestie, un volum cu documente despre miscarea lor si suferintele ulterioare.

Totodata, Asociatia Civic Media a prezentat la aceeasi intalnire, la implinirea unui an de la aparitia asa-zisului “Raport Final Tismaneanu” un contra-raport, oficial si stiintific, o minima contributie la repararea afrontului adus Bisericii Ortodoxe Romane si Intaistatatorului ei, regretatul Patriarh Teoctist.

Va oferim mai jos textul pentru care Vladimir Tismaneanu a semnat promitand ca il va insera in varianta tiparita a “Raportului Final” pentru a indrepta “erorile” initiale. Evident, editia Humanitas nu cuprinde si adevarul celor care au trait evenimentele, ci numai cel aprobat de “Ministerul Adevarului” “prelucrat” in cheia invinovatirii intregului popor, minimalizarii realei miscari anticomuniste, unice in Europa, si a spalarii adevaratilor vinovati, ocupantii bolsevici ai Romaniei de ieri si azi.

MATERIAL TRANSMIS COMISIEI PREZIDENTIALE

Catre Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania

In atentia domnului Vladimir Tismaneanu

Asociatia “15 Noiembrie 1987”, care reuneste muncitorii arestati, torturati, condamnati si deportati in urma revoltei muncitoresti anticomuniste din 15 Noiembrie 1987, a primit cu bucurie initiativa Presedintelui Romaniei de condamnare oficiala a regimului comunist din Romania, considerat ilegitim si criminal.

Din pacate, insa, membrii Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, for in care, din pacate, nu si-au aflat locul o serie de reprezentanti autentici ai rezistentei romanesti anticomuniste, au produs un Raport final in care, cel putin in ce ne priveste, adevarul istoric este prezentat trunchiat. Consultarea organizatiei noastre si a altor organizatii sau personalitati reprezentative ar fi eliminat multe din neajunsurile Raportului.

Continue reading →

Domnule Presedinte al Romaniei,

Editura “Humanitas” a lansat sub semnatura editorilor Vladimir Tismaneanu, Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, asa-numitul “Raport final” al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. In format electronic de aproape 666 de pagini volumul are in varianta tiparita 880 de pagini si este vandut cu 750.000 lei.

Din pacate, in ciuda promisiunilor sale si a angajamentelor asumate personal si sub semnatura proprie de catre seful Comisiei prezidentiale, Vladimir Tismaneanu, Raportul contine aceleasi neadevaruri si date eronate ca si in prima varianta, electronica, la care s-au adus nenumarate corectii in ultimul an, inregistrate oficial de Comisia in cauza. A devenit o evidenta faptul ca, sub aspect academic, calitatea “Raportului” nu este satisfacatoare, dupa cum au semnalat deja numerosi cercetatori si specialisti din mediul universitar.

Printre cele mai grave falsificari de date din Raportul lui Vladimir Tismaneanu, constatate recent de catre Consiliul National Director al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, se numara micsorarea nepermisa a chiar numarului victimelor comunismului in Romania, de la circa 2.000.000, consemnate prin lucrari stiintifice in domeniu, la 350.000, cifra inscrisa “dupa ureche” de Dorin Dobrincu, cel mai apropiat colaborator al lui Vladimir Tismaneanu, alaturi de Cristian Vasile.

Acest act dezvaluie incercarea flagranta de minimalizare a caracterului criminal al regimului de ocupatie comunist in Romania – pe care l-ati condamnat, in acest sens, cu demnitate, in 18 decembrie anul trecut – si se inscrie in lantul neadevarurilor insirate in Raport despre capi si duhovnici ai Bisericii Ortodoxe si alti factori ai luptei anticomuniste din Romania.

Am crezut ca toate rectificarile solicitate de noi cu baze stiintifice si transmise cu buna credinta Comisiei prezidentiale si presedintelui acesteia personal, relatate ca victime si martori directi ai evenimentelor interpretate de Comisia lui Vladimir Tismaneanu, vor fi aplicate textului initial, dupa cum am fost asigurati, ferm, in mai multe randuri, de catre Administratia Prezidentiala a Romaniei.

Faptul ca, in ciuda acestor asigurari, Comisia prezidentiala nu a inregistrat nici o nota de rectificare in cuprinsul Raportului Tismaneanu-Humanitas – dupa cum nu a inclus nici protestul oficial al Bisericii Ortodoxe Romane – denota reaua vointa a autorilor si a coordonatorului principal al compilatiei pe marginea comunismului ce poarta, din nefericire, efigia statului roman prin Presedintia Romaniei.

Noi, victime ale comunismului, fosti detinuti politici si luptatori anticomunisti in toate viata noastra, va cerem, Domnule Presedinte al Romanie, sa solicitati retragerea neintarziata de pe piata a “Raportului final” si, mai ales, sa dispuneti ca acest “Raport” viciat sa NU fie difuzat in bibliotecile scolare si universitare, dupa cum intentioneaza Vladimir Tismaneanu. Propagarea falsului in sistemul educational este un act de o gravitate fara precedent, mai ales in contextul utilizarii institutiei prezidentiale ca vehicul.

NU vrem sa li se serveasca copiilor nostri o “prelucrare a trecutului” tributara unor “viziuni” complet falsificante asupra istoriei traite de noi pe frontul anticomunismului, in temnite si munti, in spitale psihiatrice si in deportare, pe strazile Brasovului lui ’87 si ale Bucurestiului lui ’89 – ‘90.

In numele zecilor de mii de morti ai nostri cazuti pentru Romania pe frontul luptei anti-comuniste si a celor peste doua milioane de victime ale aparatului bolsevic de represiune, in numele familiilor acestora, va cerem, in al 12-lea ceas, sa nu girati aceasta prelucrare deformatoare a Istoriei reale a Romaniei.

Sunteti Presedintele care si-a asumat curajos condamnarea comunismului si care a avut puterea morala de a cere iertare victimelor, in calitate de sef al statului, si in numele Statului Roman, la 20 de ani de la revolta anticomunista de la Brasov.

Noi, semnatarii, afirmam raspicat ca suntem in masura sa va punem la dispozitie toate datele care lipsesc Raportului, nici pe departe “final” si speram sa nu nesocotiti aceasta ultima rugaminte a supravietuitorilor Holocaustului Rosu.

In numele Adevarului, pentru Romania.

Centrul Rezistentei Anticomuniste, presedinte de onoare Vladimir Bukovski;

ZIUA: Revolta detinutilor politici

JN: “Raportul Tismăneanu, un fals care trebuie oprit”

ANEXE si detalii mai jos
Continue reading →

Domnule Presedinte al Romaniei,

Editura “Humanitas” a lansat sub semnatura editorilor Vladimir Tismaneanu, Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, asa-numitul “Raport final” al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. In format electronic de aproape 666 de pagini volumul are in varianta tiparita 880 de pagini si este vandut cu 750.000 lei.

Din pacate, in ciuda promisiunilor sale si a angajamentelor asumate personal si sub semnatura proprie de catre seful Comisiei prezidentiale, Vladimir Tismaneanu, Raportul contine aceleasi neadevaruri si date eronate ca si in prima varianta, electronica, la care s-au adus nenumarate corectii in ultimul an, inregistrate oficial de Comisia in cauza. A devenit o evidenta faptul ca, sub aspect academic, calitatea “Raportului” nu este satisfacatoare, dupa cum au semnalat deja numerosi cercetatori si specialisti din mediul universitar.

Printre cele mai grave falsificari de date din Raportul lui Vladimir Tismaneanu, constatate recent de catre Consiliul National Director al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, se numara micsorarea nepermisa a chiar numarului victimelor comunismului in Romania, de la circa 2.000.000, consemnate prin lucrari stiintifice in domeniu, la 350.000, cifra inscrisa “dupa ureche” de Dorin Dobrincu, cel mai apropiat colaborator al lui Vladimir Tismaneanu, alaturi de Cristian Vasile.

Acest act dezvaluie incercarea flagranta de minimalizare a caracterului criminal al regimului de ocupatie comunist in Romania – pe care l-ati condamnat, in acest sens, cu demnitate, in 18 decembrie anul trecut – si se inscrie in lantul neadevarurilor insirate in Raport despre capi si duhovnici ai Bisericii Ortodoxe si alti factori ai luptei anticomuniste din Romania.

Am crezut ca toate rectificarile solicitate de noi cu baze stiintifice si transmise cu buna credinta Comisiei prezidentiale si presedintelui acesteia personal, relatate ca victime si martori directi ai evenimentelor interpretate de Comisia lui Vladimir Tismaneanu, vor fi aplicate textului initial, dupa cum am fost asigurati, ferm, in mai multe randuri, de catre Administratia Prezidentiala a Romaniei.

Faptul ca, in ciuda acestor asigurari, Comisia prezidentiala nu a inregistrat nici o nota de rectificare in cuprinsul Raportului Tismaneanu-Humanitas – dupa cum nu a inclus nici protestul oficial al Bisericii Ortodoxe Romane – denota reaua vointa a autorilor si a coordonatorului principal al compilatiei pe marginea comunismului ce poarta, din nefericire, efigia statului roman prin Presedintia Romaniei.

Noi, victime ale comunismului, fosti detinuti politici si luptatori anticomunisti in toate viata noastra, va cerem, Domnule Presedinte al Romanie, sa solicitati retragerea neintarziata de pe piata a “Raportului final” si, mai ales, sa dispuneti ca acest “Raport” viciat sa NU fie difuzat in bibliotecile scolare si universitare, dupa cum intentioneaza Vladimir Tismaneanu. Propagarea falsului in sistemul educational este un act de o gravitate fara precedent, mai ales in contextul utilizarii institutiei prezidentiale ca vehicul.

NU vrem sa li se serveasca copiilor nostri o “prelucrare a trecutului” tributara unor “viziuni” complet falsificante asupra istoriei traite de noi pe frontul anticomunismului, in temnite si munti, in spitale psihiatrice si in deportare, pe strazile Brasovului lui ’87 si ale Bucurestiului lui ’89 – ‘90.

In numele zecilor de mii de morti ai nostri cazuti pentru Romania pe frontul luptei anti-comuniste si a celor peste doua milioane de victime ale aparatului bolsevic de represiune, in numele familiilor acestora, va cerem, in al 12-lea ceas, sa nu girati aceasta prelucrare deformatoare a Istoriei reale a Romaniei.

Sunteti Presedintele care si-a asumat curajos condamnarea comunismului si care a avut puterea morala de a cere iertare victimelor, in calitate de sef al statului, si in numele Statului Roman, la 20 de ani de la revolta anticomunista de la Brasov.

Noi, semnatarii, afirmam raspicat ca suntem in masura sa va punem la dispozitie toate datele care lipsesc Raportului, nici pe departe “final” si speram sa nu nesocotiti aceasta ultima rugaminte a supravietuitorilor Holocaustului Rosu.

In numele Adevarului, pentru Romania.

Centrul Rezistentei Anticomuniste, presedinte de onoare Vladimir Bukovski;

Federatia Romana a Fostilor Detinuti Politici si Luptatori Anticomunisti;

Fundatia Luptatorilor din Rezistenta Armata Anticomunista;

Asociatia 15 Noiembrie 1987, Brasov si Iulius Filip, fost detinut politic, sustinator al Sindicatului Solidarnosc;

Societatea Academica Romaneasca pentru Adevarul Istoric;

Civic Net – Piata Universitatii 1989-1990

La prag de Sfantul Apostol Andrei

Ocrotitorul Romanilor

Noiembrie 2007

ANEXE:

1. Declaratia Consiliului National Director al AFDPR, 26 noiembrie 2007;

2. Cererea “Asociatiei 15 Noiembrie 1987” de modificare a Raportului, inregistrata oficial si preluata sub semnatura de catre Vladimir Tismaneanu, august 2007;

3. Protestul luptatorilor anticomunisti la Expozitia “Epoca de Aur intre realitatea si propaganda” de la Muzeul National de Istorie a Romaniei, 26 ianuarie 2007;

4. Protestul disidentilor Victor Frunza si Ionel Cana, fondatorul Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din Romania si expunerea critica a scriitorului Victor Frunza la adresa Raportului – conferintele Aliantei Civice si a Societatii Academice Romana pentru Adevarul Istoric, martie 2007;

5. Studiul “Procesul istoriografic al ‘Procesului comunismului’”al cercetatorului Institutului National pentru Studiul Totalitarismului, dr. Florin Abraham, mai 2007;

6. Studiul analistului CIA, Richard Hall “Raportul Tismaneanu: romanii meritau ceva mai bun”, septembrie 2007;

7. Protestul oficial al Bisericii Ortodoxe Romane fata de Raportul Tismaneanu, 20 decembrie 2006, insotit de pozitia Bisericii Catolice, “Biserica si comunismul”, aprilie 2007.

AFDPR: Raportul Tismaneanu contine date eronate

Continue reading →

George Orwell

O demonstreaza si Rich Hall in analiza sa pe care o prezentam integral dupa aceasta punere in tema:

Istoria confera identitate si stabilitate insului prin inradacinarea intr-o realitate supraindividuala, face posibile comparatii si valorizari, hraneste constiinta de sine si pe aceea a apartenentei unui neam. Realizand aceste pericole, in ideologia Fratelui cel Mare se afirma ca “trecutul are un caracter schimbator, deci este mort” (Orwell, 45). In lumea lui Ford, lucrurile sunt transate mult mai simplu. Lozinca care guverneaza raportarea omului la trecut este: “Istoria e doar gargara” (Huxley, 72), ca atare este eliminat acest obiect de studiu ce poate, doar, complica prea mult constiinta oamenilor. In ambele distopii statul totalitar duce o lupta acerba pentru falsificarea istoriei.

In perioada comunista cartile de istorie erau confectionate de ideologii partidului; pana in anii ’70 de unii precum Roller, trimisi de la centru (Moscova). In demonstratiile acestora se sustinea ca poporul roman s-ar fi nascut undeva pe la inceputul secolului al XIII-lea; caci toti daci romanizati ar fi parasit aceste locuri odata cu retragerea aureliana. In cadrele statului democratic, curentul ideologic prin care se incearca mistificarea trecutului istoric poarta numele de demitologizarea istoriei. O serie de istorici pregatiti in centralele propagandei noului tip de internationalism se straduiesc de cel putin zece ani sa alteree si istoria Romaniei, incercand sa ne convinga ca intregul trecut al poporului roman nu se redec decat la cateva lupte duse de cativa cavaleri medievali, precum ar fi, chipurile, Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul si altii. Cativa istorici romani continua lucrarea inceputa de inaintasii lor comunisti la inceputul anilor ’50, se arata intr-o carte in curs de aparitie – “Stiinta si razboiul sfarsitului lumii”, de Virgiliu Gheorghe, capitolul “Istoria adevarata – inamicul regimului totalitar global”, din care am citat mai sus.

In acest registru se inscrie si incercarea de falsificare a istoriei recente a Romaniei cunoscuta sub numele de “Raportul Tismaneanu”. Recent, la lansarea ultimei sale carti, Vladimir Tismaneanu s-a scapat, pe urmele devoalate de Orwell, afirmand ca el nu doar studiaza istoria, ci si-a propus si sa “prelucreze trecutul”. “Prelucrarea trecutului”, un tip de “spalare a creierelor”, a fost aplicata cu succes in Germania post-belica pentru a inocula in sufletele si mintile viitoarelor generatii de germani sentimentul vinovatiei, al culpabilitatii colective. Dar se poate compara regimul nazist din Germania si crimele sale abominabile impotriva unor alte semintii cu regimul de ocupatie comunist-ateist impus cu forta de o putere straina in Romania si crimele sale impotriva poporului roman si a sufletului lui?

Bineinteles ca nu, daca tinem cont de faptul ca cei care au realizat aceste crime sunt bolsevici veniti din URSS – care astazi ar fi incadrati rapid la terorism – ce au activat in prima perioada a regimului comunist din Romania.

Aceasta este de altfel si una dintre mizele Raportului: deplasarea responsabilitatilor criminalilor din perioada ocuparii Romaniei de catre KGB si Armata Rosie la cea de a doua perioada, ceausista, a regimului socialist. Diferenta, insa, in numarul de victime, este impresionanta: de la sute de mii la cateva cazuri. O misiune indeplinita a “raportorilor” a fost aceea de a inventa alti vinovati si de a minimaliza atrocitatile comise de bunicii si parintii lor, membri ai retelei Kominternului si Kominformului.

Fara nici un resentiment, nu putem sa nu constatam, la rece, pura “intamplare” a faptului ca printre membrii si sustinatorii Comisiei Tismaneanu se afla colaboratori de vaza ai regimului si Securitatii, ca Mihnea Berindei (co-fondator al GDS, racolat de Securitate in 1968, nume de cod: “Sandu” si “Mircea”, etc), Sorin Antohi (alias “Valentin”, informator si doctor inchipuit, retras in pragul deconspirarii), Nicolae Corneanu (turnator al Securitatii timp de peste 40 de ani), Constantin “Ticu” Dumitrescu (Ordinul Muncii clasa III prin decret semnat de Nicolae Ceausescu), Smaranda Enache (informatoare si activista a PCR), Stelian Tanase (activul UTC), Mircea Dinescu (absolvent “Stefan Gheorghiu”, secretar UTC al USR), Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Ana Blandiana, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu – colaboratori ai regimului comunist, meniti a demonstra Occidentului (unde au beneficiat de burse, cu acordul si sprijinul Securitatii, si au facut peste 100 de vizite inainte de 1989) ce “libertate” au intelectualii RSR; sau fii si nepotii unor siluitori ai Romaniei, ca Leonte Rautu (Anca Oroveanu, Andrei Oisteanu; “Scanteia”, “Pamant sovietic”, Propaganda CC al PCR, Rector “Stefan Gheorghiu”, etc), Dionisie Patapievici (Horia Roman Patapievici; Partidul Comunist Austriac, CAER, etc), Mirel Iliesiu (Sorin Iliesiu; operatorul lui Ghe Gheorghiu Dej, propaganda PCR, “Sub steagul Partidului”, etc), Nicolae Celac (Mariana Celac, Sergiu Celac; Prefect sovietizare, Comitetul de Stat al Planificarii, etc), Petru Groza (presedintele GDS Radu Filipescu; primul ministru al regimului sovietic comunist), Paul Cornea (Andrei Cornea; secretar CC al UTM, sovietizator al culturii romane, Komintern) si altii, si altii, dar, evident, sa nu-l uitam, cu voia dvs, ultimul pe lista, pe Leonte Tisminetski (NKVD).

Continue reading →

(…)Dobrincu s-a numarat si el printre semnatarii scrisorii celor 50 de “intelectuali” impotriva suspendarii din functie de presedintelui Traian Basescu pentru a-l amagi pe presedintele tarii, la ordinul lui Tismaneanu, in marea operatiune de invaluire efectuata de grupul Tismaneanu in jurul presedintelui Traian Basescu. Cu toate acestea, el este un fidel simpatizant al liberalilor, prin prisma apropierii sale de Marius Oprea, consilierul premierului Calin Popescu Tariceanu si membru al Comisiei Tismananeanu I. Dovada s-a concretizat prin numirea sa la conducerea Arhivelor Nationale, efectuata prin semnatura ministrului MIRA, Cristian David si a prim ministrului Calin Popescu Tariceanu. Numirea unui “om de-al presedintelui” intr-o pozitie a PNL este cea mai clara proba ca intelectualii din jurul presedintelui – proveniti in mare masura din pepinierele de cadre ale Grupului pentru Dialog Social si Colegiului Noua Europa condus de Andrei Plesu – apartin unui grup de interese transpartinic care urmareste doar realizarea unor scopuri absconse in profitul acestei organizatii cu ramificatii multiple in toate structurile de stat.(…)

LEONTE TISMANEANU IN VIZIUNEA CC AL PCR

NOTA

„PARTIDUL MUNCITORESC ROMAN/COMITETUL CENTRAL – Comisia Controlului de Partid – Bucuresti, 28 ianuarie 1964 – REFERAT cu privire la cererea de reincadrare in partid a lui TISMANEANU LEONTE. Nascut la 26 februarie 1919 in Soroca, URSS/ Originea sociala: functionar/ Nationalitatea: evreu/ Studii: 3 clase de liceu si 2 ani Facultatea de Litere/ Data incadrarii in partid: 1933/ In prezent este secretar al Comitetului raional de Arta si Cultura din raionul T. Vladimirescu. – TISMANEANU LEONTE intre anii 1930-1933 a activat in randurile UTC la Bucuresti ca secretar al Comitetului Sectorul II Negru, apoi la Braila si Galati.(…)

Continue reading →

As leaders of anti-communist opinion inside the former Eastern Bloc, Lech WaÅ‚Ä™sa and Vladimir Bukovsky had been requested to comment on the Commission’s activities. When asked if he knows Tismăneanu, WaÅ‚Ä™sa replied “No, I don’t know, I don’t have such a good memory”,[23] while Bukovsky stated “I don’t know Tismăneanu, I know nothing about him. I would like people to understand what they did in the past. He too should understand the part he played”.

Pe mainile cui au ajuns Arhivele Nationale – Dobrincu, alt actor din trupa Tismaneanu

CNSAS a ajuns stat in stat?

Mai multe date in continuare

Continue reading →

Mie unuia nu-mi place sa uit. Ca daca uit, nu mai tin minte. Si daca nu mai tin minte, am impresia ca parca nu mai stiu pe ce lume ma aflu. Din aceste motive si pentru nevoi urgente, am selectat si pus deoparte, din toata literatura universala, o carticica intitulata „Mic dictionar social-politic pentru tineret“.

Coordonata de Virgil Magureanu, lucrarea imi asigura tot necesarul zilnic de raspunsuri competente la posibilele lapsusuri inerente bunei functionari a memoriei.

Continue reading →