Reteaua Tismaneanu la control. Azi, Dorin Dobrincu si
Mihnea Berindei
Informam pe aceasta cale ca Victor Roncea, fondator si coordonator al Asociatiei Civic Media eu.ro.21, la sapte ani de la infiintarea organizatiei care promoveaza jurnalismul civic in Romania si tarile din jurul granitelor actuale, si-a anuntat intentia de a se retrage de la conducerea acesteia.
Acest document a fost oferit conducerii Asociatiei Civic Media de catre Prea Fericitul Patriarh Teoctist, spre consultare si publicare, cu putin timp inainte de plecarea sa la Domnul. Ne facem datoria si, la un an de la defaimarea Bisericii Ortodoxe Romane in “Raportul Tismaneanu”, prezentam opiniei publice, presei si Presedintiei Romaniei acest document important care demonstreaza sumar, inca odata, reaua-vointa si neprofesionalismul autorilor textului tiparit recent sub titlul de “Raport Final”. QED
BISERICA ORTODOXA ROMANA IN ANII REGIMULUI COMUNIST
“Biserica este apărată de Hristos şi ea va rămâne vie atât timp
cât va merge pe calea Luiâ€
– observaÅ£ii pe marginea capitolului dedicat cultelor din „Raportul Tismăneanu†–
Extras din Concluziile acestui studiu: “BOR este
de acord cu aflarea adevărului istoric asupra perioadei comuniste, nu se fereşte să-şi asume
partea de responsabilitate pentru cele petrecute în acei ani, dar în nici un caz nu poate accepta
un tip de discurs care o transformă într-o colaboratoare a regimului comunist, în singura
instituţie din România vinovată, alături de PCR, de instaurarea sistemului totalitar în care,
chipurile, s-a simţit bine şi pe care l-a deplâns după căderea acestuia, constituind o frână în
calea implementării democraţiei în România. Oare preoţii ortodocşi sunt vinovaţi de sărăcia
din ţară, de corupţia endemică, instituţionalizată, de subminarea programatică a economiei şi furtul resurselor naturale ale ţării, de îngenuncherea demnităţii naţionale, de atacul dus împotriva sufletelor copiilor, de atentatele concertate la morală, inclusiv prin intenţia de legalizare a prostituţiei sau prin crimele avorturilor pe bandă, de distrugerea din exterior şi interior a instituţiilor fundamentale ale statului, de lipsa unei strategii naţionale, sau de războiul dus împotriva identităţii româneşti într-o Europă Unită şi puternică?
BOR sprijină crearea unei societăţi libere şi
responsabile, iar ceea ce deranjează pe unii e faptul că se pronunţă în anumite chestiuni cu
valoare morală, urmând consecvent valorile creştine. Din acest motiv Biserica este atacată şi
lovită, fapt care nu constituie o noutate.
Pozitia Bisericii Ortodoxe Romane fata de Raportul Tismaneanu *
BOR: “Ar fi regretabil daca Raportul Tismaneanu ar fi publicat in forma actuala” *
Pr Prof Dr Adrian Gabor: Note de lectura la un document-rusine *
PS Ioan Robu: Biserica si comunismul *
Detinutii politic catre Traian Basescu: Raportul Tismaneanu, un fals care trebuie oprit *
Autorii Raportului – antiortodocsi recidivisti *
Defaimarea Parintelui Staniloae *
Tinta Biserica *
Un analist CIA il pune la punct pe Tismaneanu *
SECTIUNEA “Raportul Tismaneanu” *
Martiri pentru Hristos
Consideraţii metodologice
Apariţia raportului „Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din
România†(în continuare, raportul Tismăneanu) a generat în mediul istoriografic şi în cel
public o serie întreagă de controverse. Lăsăm la o parte acele abordări care pun în discuţie
însăşi ideea de condamnare a comunismului şi ne vom raporta numai la acelea care au
semnalat erori în ceea ce priveşte calitatea ştiinţifică a unor capitole din lucrare şi caracterul
tezist al unor abordări. În acest spirit dorim să semnalăm unele lipsuri pe care le prezintă
capitolul dedicat cultelor şi să prezentăm un punct de vedere propriu în ceea ce
priveşte evoluţia relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi regimul totalitar comunist, de
la instaurarea acestuia şi până în 1989.
Orice demers istoriografic se bazează în primul rând pe o reconstituire a faptelor întrun
„scenariu†adevărat. Adesea, adevărurile şi semnificaţiile mai profunde ale fenomenului
istoric pot rezulta din cadrele naraţiunii. Acest demers cu iz pozitivist pare drumul cel mai
sigur către obiectivitatea mult visată de orice istoric, nefiind ales în mod întâmplător de către
autorii capitolului din raport dedicat cultelor. Pretenţia lor (implicit exprimată) este că
prezintă pur şi simplu un text cu fapte obiective, individuale, care s-au petrecut în mod real,
invitând pe cititor să le judece singur.
Din păcate, chiar la acest palier există o serie de
afirmaţii cel puţin contestabile. Una se află la pagina 458: „Bisericile au făcut nenumărate
compromisuri cu regimul totalitar, morale, economice, ideologice şi de câteva ori chiar
dogmaticeâ€, afirmaÅ£ie gravă ÅŸi complet nedemonstrată. De asemenea, la pagina 460 se face o
altă afirmaţie falsă: „Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că mai mulţi clerici au ajuns
în închisoare din cauza ostilităţii manifestate faţă de patriarhul Justinian şi faţă de noua putere
politică, iar episcopi precum Nicolae Popovici au fost pensionaÅ£i în mod abuzivâ€. ÃŽn primul
rând, nu din cauza lui Justinian a fost pensionat episcopul Nicolae Popovici, aşa cum se
sugerează în textul amintit şi, în al doilea rând, nu este atestat documentar nici un caz în care
al treilea patriarh al României ar fi contribuit la arestarea unui cleric1.
Prezenţa unor asemenea afirmaţii ridică serioase semne de întrebare asupra
caracterului obiectiv al celor scrise de autorii capitolului respectiv, fapt întărit de prezenţa
unor epitete precum „jenant†sau „penibilâ€, atunci când se face referire la aspecte ale
activităţii BOR în perioada regimului comunist. Ele ne arată că autorii au depăşit simpla
reconstituire a faptelor şi s-au avântat într-un nou palier, cel moral. Istoricul ca instanţă
morală este o idee care a revenit în forţă în ultimii ani, fapt cu conotaţii pozitive dar şi
negative, deoarece diverse personaje şi-au arogat competenţe de istoric în spatele unui discurs
moralist.
Se pune însă întrebarea legitimă: care morală, care istorie, mai ales când vine vorba
de Biserică? Aici, în mod obligatoriu, componenta teologică trebuie să fie prezentă în analiză.
La o primă vedere textul despre culte cuprins în raportul Tismăneanu este o sumă de
fapte, nu foarte legate între ele, a căror pondere în economia textului este în mod nefericit
aleasă (vezi capitolul prea lung dedicat împuternicitului de culte şi tratarea prea sumară a unor
aspecte cel puţin la fel de importante). Dar această obiectivitate factologică există doar la
prima vedere deoarece, voit sau nu, inconÅŸtient sau nu, autorii textului au intrat ÅŸi pe terenul
Teologiei, din păcate la modul eretic, prin adoptarea unui „scenariu†de tip novaţian.
Novaţionismul este o schismă apărută în veacul al III-lea d. Hr., produsă de prezbiterul
roman Novatianus şi preotul Novatus din Cartagina, care au reproşat reprimirea în sânul
Bisericii, după pocăinţă, a celor căzuţi de la credinţă în timpul persecuţiei lui Decius (249-
251)2. Condamnată la vremea ei de Părinţii Bisericii, această viziune poate fi azi lesne
regăsită în diverse scrieri istorice, în lucrări cu caracter memorialistic sau în articole de presă
referitoare la relaţiile Biserică-stat din perioada comunistă.
Sursa de inspiraţie a acestui fel de a vedea lucrurile provine din scrierile unor persoane
implicate, într-un fel sau altul, în viaţa Bisericii în perioada comunistă, care au avut de suferit
din pricina acestui lucru şi care au fost dezamăgite, din anumite motive, de atitudinea de
atunci a ierarhiei ortodoxe.
Un caz este Ion Ianolide care, în „Întoarcerea la Hristosâ€, în
capitolul intitulat „Biserica în comunismâ€, afirmă următoarele: „Biserica oficială este o
oficină a puterii statului ateist […]. ÃŽntre vlădici ÅŸi popor este o totală ruptură. Ei [ierarhii, n.n.]
trăiesc în afara sufletului creştin. Ei se încadrează elitei statale. Deşi credem în harul pe care îl
poartă, nu credem în ei ca oameni. Cuvântul lor nu mai merge la sufletele noastre, căci poartă
iz politic. Ei pretind că obţin în acest fel libertatea credinţei, dar noi considerăm că opera lor
majoră este justificarea credinÅ£ei ateisteâ€3.
Aşadar, în perioada comunistă ar fi existat o ierarhie obedientă şi trădătoare a idealului
creştin. Alături de ei ar fi fost o întreagă serie de clerici oportunişti, care au susţinut acţiuni
precum colectivizarea ÅŸi au devenit instrumente/informatori ai organului represiv, Securitatea,
contribuind chiar la distrugerea propriei credinţe4.
Acestei Biserici corupte i s-ar fi opus o Biserică curată, o Biserică martiră,
reprezentată de popor, „poporul care crede, poporul care jertfeÅŸte, care luptă ÅŸi care suferăâ€.
Deşi prigonită, credinţa a trăit în perioada comunistă, dovada supremă făcând-o sfinţii şi
martirii închisorilorâ€5.
În această logică, pretenţiile înaltului cler că activităţile lor din perioada comunistă
sunt de fapt jertfe necesare salvării Bisericii devin caduce, totul fiind de fapt o atitudine prin
care „privilegiaţii†Acesteia şi-au asigurat un trai comod într-o perioadă din cele mai grele
pentru credinţă, când ar fi trebuit să se comporte precum martirii din vremea marilor
persecuţii ordonate de împăraţii romani.
In Memoriam: PF Teoctist – “De multe ori beam apă din copita animalului”