Monthly Archives: February 2010

CAZUL Oprea – Tismaneanu: Galceava impostorilor. Anticomunismul de parada analizat de dr Liviu Turcu

Posted on by
2

Greu la dealul democraţiei originale româneşti cu brigadierii de serviciu ai anticomunismului de paradă conectat direct la economia de piaţă şi bugetul statului. De 20 de ani, pe „hoitul“ regimului comunist şi-a făcut lăcaş şi se hrăneşte copios şi fără jenă un grup, altfel destul de restrâns, de indivizi, cu pretenţii intelectuale autodeclarate de infailibilitate morală, ideologică şi atenţie mai ales „ştiinţifică“. Nu că subiectul nu merită a fi obiect de studiu şi cercetare cu adevărat ştiinţific. Dimpotrivă. Dar în cazul la care mă refer se aplică perfect principiul cibernetic al lui Norbert Wiener conform căruia „garbage in, garbage out“ (adică cel aplicat la „cutia neagră“ gunoi bagi, gunoi iese). Principiul fundamental urmat de cei în cauză este în absolută consonanţă cu cel al genezei noii oligarhii postdecembriste la pulpana căruia s-a aciuat: profit şi capitalizare politică atât cât cuprinde. O simbioză care sub aspect funcţional este de invidiat ca eficienţă dacă ne raportăm la starea generală a societăţii româneşti şi la performanţele procesului de modernizare politică a ţării. Dacă am decis să abordez acest aspect acum, în pofida vicisitudinilor de ordin olfactiv, o fac pentru că este instructiv pentru cei care, direct sau indirect, au luat cunoştinţă de recenta „gâlceavă“ ce zguduie „famiglia“ mercenarilor ideologici contra-cost ai instituţiei oficiale de salubrizare anticomunistă. Şi când am folosit expresia „contra-cost“ am în vedere alături de aspectele pecuniare şi pe cele de capitalizare politică, ideologică şi aşa-zis „ştiinţifică“.
Despre ce este vorba? Grupusculele ideologice ce-ÅŸi arogă monopolul dreptului de deratizare anticomunistă a societăţii româneÅŸti au ajuns în faza în care, nemaînÅ£elegându-se în spatele uÅŸilor închise cu privire la arondarea teritoriului de jumulit, au ieÅŸit în public să-ÅŸi spele rufele murdare. Nu însă la – ÅŸi din – întâmplare, ci ca o miÅŸcare calculată urmărind o capitalizare pe spezele opiniei publice înainte ca decizia finală să fie luată de „naÅŸul politic“, adică de „godfather“. Pentru cititorii care, eventual, luaÅ£i de treburi mai serioase, sunt în necunoÅŸtinţă de cauză cu privire la „gâlceava“ amintită voi recapitula pe scurt cadrul ÅŸi cauzele desfăşurării acesteia:

1 – ÃŽn decembrie 2005, deci la 15 ani de la căderea fostului regim comunist, un grup de „băieÅ£i inteligenÅ£i“ în raport cu propriile interese politice, sociale, financiare etc. l-au convins pe premierul Tăriceanu să înfiinÅ£eze pe speze guvernamentale Institutul pentru Condamnarea Crimelor Comunismului; premierul fiind de sorginte liberală, decizia apărea pe deplin legitimă ÅŸi în totală aliniere cu vocaÅ£ia ideologică a Partidului NaÅ£ional Liberal. Dar, vorba cunoscută, „uÅŸurel cu pianul pe scări“ pentru cei tentaÅ£i să rămână doar la o atare explicaÅ£ie. Decizia în cauză nu a fost una de tip pur ideologic, ci a fost în fapt o contrareacÅ£ie politică născută din rivalitatea prim-ministrului cu preÅŸedintele Traian Băsescu, care anunÅ£ase cu puÅ£in timp înainte, via unui interviu în „Revista 22“, o nouă temă directivă: condamnarea comunismului. Precum se vede, prim-ministrul ÅŸi grupul propozant au fost mai iuÅ£i de picior la capitolul capitalizării politice în faÅ£a opiniei publice româneÅŸti pe o temă extrem de sensibilă ÅŸi dureroasă pentru mulÅ£i dintre români.

Subiect „gras“ pentru ambele tabere combatante cu impact electoral grefat fie şi tardiv pe frustrarea îndelungată a unei părţi importante a poporului român. Deşi a pierdut runda întâi la capitolul organizatoric, preşedintele s-a repliat rapid prin înfiinţarea, la începutul anului 2006, a ceea ce este şi azi cunoscută ca fiind Comisia (Prezidenţială) pentru Condamnarea Comunismului, iar ulterior pentru mulţi drept Comisia Tismăneanu. Evident că, în deplină conivenţă cu orientarea politică a stăpânilor, şi cele două grupuscule dominând discreţionar cele două structuri oficiale au pornit nu doar la autopsierea fostului regim, dar şi la compromiterea reciprocă marcând puncte sub stindardul de luptă al fiecăruia dintre cele două Palate.

Aici se impune o mică paranteză clarificatorie. Cele două structuri de sorginte executivă şi guvernamentală au devenit, prin statutul şi influenţa celor două prime funcţii în aparatul de stat al României, un passe-partout pentru penetrarea şi consolidarea sub formă de bastion a unor importante sectoare culturale, ideologice şi politice ale societăţii româneşti. În termenii muncii de intelligence, asta se cheamă crearea, dezvoltarea şi consolidarea de reţele informative aservite unui nucleu coordonator. În fond, o acaparare ilegitimă de poziţii şi resurse pe harta generală, altfel perenă, a vechilor conflicte ce sfâşie intelectualitatea românească de zeci de ani.

Luate ad litteram, cele două structuri se autoexclud de la bun început demersului ştiinţific declarat întrucât poziţionează ne-echivoc concluzia înaintea premiselor. În al doilea rând, ele s-au dorit a fi de la bun început structuri de instrumentare politică (că de fapt intenţia reală primordială a fost de capitalizare politică, este o altă poveste) cu pretenţia de implicare directă în decizii de ordin juridic, financiar şi social ce sunt de competenţa unor instituţii de sine stătătoare ale aparatului de stat. Mai pe şleau spus, structurile respective au jinduit şi încercat să acţioneze după modelul faimoaselor curţi inchizitoriale de tristă amintire ale bisericii catolice. Frustrarea şi amărăciunea unei părţi a societăţii româneşti exasperată de continuitatea mascată la putere a fostei clase politice comuniste a fost şi încă a rămas o umbrelă şi un scut de excepţie pentru mercenarii ce profesează „anticomunismul de serviciu“ în propriul folos. Şi, cum spun anglo-saxonii, „to add insult to injury“ la adresa victimelor fostului regim totalitar, noii inchizitori ideologici s-au descalificat de la bun început prin biografiile, carierele şi compromisurile politice de notorietate făcute în trecut cu regimul comunist. Că totul a devenit, mai ales în cazul raportului prezidenţial, o şuşanea menită să permită preşedintelui Traian Băsescu o importantă capitalizare politică pe plan intern, dar mai ales pe plan internaţional, este limpede pentru mai toată lumea. Argumentul suprem al acestei calificări îl constitutie faptul că mai niciuna din propunerile importante ale Raportului nu şi-a găsit finalitatea în plan legislativ sau executiv. Este trist să constaţi că un subiect atât de important pentru percepţia şi educţia politică şi morală a naţiei a putut fi atât de uşor şi condamnabil trivializat pentru raţiuni efemere de ordin propagandistic.
Oricum, spre ghinionul celor în cauză „scripta manent“ iar generaţiile viitoare îl vor cataloga corespunzător şi relua abordarea temei pe temeiuri cu adevărat ştiinţifice.

2 – După prezentarea de către preÅŸedinte în faÅ£a Parlamentului în decembrie 2006 a unei declaraÅ£ii politice pe marginea Raportului, cele două structuri ÅŸi-au continuat, prin membrii celor două grupuscule, sinecura pe spezele statului român.
Cei de la Comisia prezidenţială au forţat o cvasipermanentizare sub pretextul necesităţii de finalizare sub aspect pragmatic a propunerilor din Raportul final, iar cei de la Institut şi-au propus să devină o interfaţă ad-hoc a Parchetului pe segmentul victimelor fostului regim. În martie 2009, guvernul Boc a luat în discuţie propunerea de unificare a Comisiei prezidenţiale cu stafful Institutului, Marius Oprea urmând să fie menţinut ca director, iar comanda politică urmând a fi încredinţată lui V. Tismăneanu în calitate de preşedinte al Consiliului Ştiinţific. Oprea şi susţinătorii lui din societatea civilă s-au opus categoric scestui plan, unii dintre membrii marcanţi ai Consiliului ameninţând cu demisia şi un boicot public. Din raţiuni de ordin financiar birocratic, dar şi ca expresie a relaţiilor politice conflictuale, între aripile pro-Băsescu şi pro-liberală, în luna noiembrie 2009, guvernul Boc a dispus în cele din urmă comasarea Institutului pentru Condamnarea Comunismului din România (sic) cu Institutul pentru Memoria Exilului Românesc, concomitent cu lărgirea numerică a Consiliului. Premierul Boc, fiind vorba de o nouă structură instituţională, urma fie să numească un nou preşedinte, fie să-l reconfirme pe Marius Oprea. Sesizând pericolul unei decizii iminente, grupul lui Marius Oprea a reuşit să impună, în calitate de preşedinte de onoare cu titlu interimar, pe Dorin Tudoran. Cum acesta are sub aspectul biografiei politice un statut real de disidenţă în raport cu fostul regim, Marius Oprea a crezut că prin această mişcare a barat decisiv ambiţiile lui V. Tismăneanu. Speranţe neîmplinite, cum se spune. Marius Oprea având informaţtii de ultimă oră despre o iminentă debarcare de la conducere pentru a fi înlocuit de unul dintre oamenii lui V. Tismăneanu (acesta nu poate obţine postul neavând cetăţenia română) a decis să iasă în public pentru a demantela maşinaţiunile grupului competitor devoalând direct şi la oră de vârf pe posturile de televiziune implicarea directă şi ambiţiile de control absolut ale acestuia din urmă.

Continue reading →

ZIARE.COM a preluat dezbaterea CIVIC MEDIA despre asasinarea jurnalistului incomod Mihai Eminescu

Posted on by
1

Fiecare dintre noi a fost invatat la scoala ca Mihai Eminescu este cel mai mare poet pe care l-a avut tara noastra si ca nu mai e nimeni ca el. Printre epitelele si comparatiile absolute prin care este descris, am invatat pe de rost zeci de poezii si am retinut ca nimeni nu a mai folosit limba romana ca el. Ziare.com te provoaca la dezbatere: ti-ai dori ca Romania de astazi sa aiba un jurnalist asa cum a fost Mihai Eminescu? Crezi ca un jurnalist ar trebui sa fie echidistant sau doar sa isi afirme clar optiunile? A fost Mihai Eminescu redus la tacere din cauza faptului ca era incomod pentru clasa politica? Citeste si episodul al doilea al dezbaterii “Eminescu, asasinat pentru ca era un jurnalist incomod? Afla cu ce a deranjat Mihai Eminescu pe toata lumea si daca asta i-a adus prematur disparitia” si cum au reactionat Marile Puteri la campaniile de presa ale lui Mihai Eminescu. Mai afla cine si de ce l-a declarat nebun, ce continea ultimul articol scris de Mihai Eminescu si ce i s-a intamplat dupa ce a fost publicat. Ucis cand canta “Desteapta-te Romane!”.

Cu doua minute inainte de pauza, profesorii apropiati de elevi mai spuneau si cate o picanterie. Am aflat astfel de relatia cu Veronica Micle, de sifilis si ca nu era in toate mintile atunci cand a murit.

Satui de poezii si de obligatia de a invata zeci de pagini de comentarii, unii au ramas doar cu ce li s-a spus atunci. Ca Eminescu era sifilitic si nebun si ca a trait in fantezie si melancolie, obsedat de temele care se regasesc in poeziile lui.

Si de ce ar fi asta o problema? A fost un poet, un artist. Asa sunt artistii. Da, numai ca aceasta varianta, raspandita inca de cand era in viata, nu e tocmai adevarata.

De obicei, intr-un chenar din manualele de Limba romana mai erau cateva cuvinte despre societatea Junimea si alte patru cuvinte care spun cat se poate de sec ce l-a preocupat pe Mihai Eminescu in ultimii 13 din cei 39 de ani de viata: “redactor la ziarul Timpul”. In aceste patru cuvinte sunt ingropati, insa, 13 ani de lupta impotriva politicienilor lacomi si corupti si un nationalism care a deranjat atat de mult marile puteri incat i-a adus moartea.

Cu toate acestea, Eminescu este prezentat in continuare ca un tanar boem si visator si nu ca barbatul care a fost printre primii detinuti politici ai statului roman si primul ziarist roman redus la tacere pentru ca era prea incomod.

Angajat politic in slujba statului

Mihai Eminescu si-a inceput activitatea jurnalistica in 1876 la Curierul de Iasi, iar un an mai tarziu a ajuns in la ziarul Timpul din Bucuresti, afiliata Partidului Conservator. Dupa trei ani avea sa fie numit in functia de redactor-sef.

Nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care sa-si castige existenta, ci a fost cel mai bun mod prin care putea lupta pentru Romania. A scris cu patos si cu o forta distrugatoare despre “iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Maiorescu a scris: “Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba”.

Eminescu nu a avut niciodata pretentia de a fi un ziarist sau analist politic echidistant. A fost implicat politic si atat de important pentru conservatori incat Titu Maiorescu isi prezenta partidul astfel: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Cat a putut sa scrie acolo, el a luptat impotriva principiilor “machiavelice ale rosilor” (n.r. liberalii din acea perioada). Era de parere ca acestia priveau statul ca pe un mecanism “cu resorturi moarte a carui activitate si repaos se reguleaza dupa legile staticii si ale dinamicii”. De aceea, ei nu respectau traditiile, pe care le considerau niste prejudecati, si credeau ca pot sa inventeze dupa bunul lor plac legi noi sau sa importe legi “traduse de pe texte straine, supte din deget”.

Pentru liberali scopul economiei politice era productia, ceea ce facea ca omul sa fie redus “la rolul unui surub de masina”, in timp ce pentru conservatori statul era “un produs organic al naturii, gingas ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastra e de-a cunoaste proprietatile lui naturale si nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt innascute”.

Sa le spunem ticalosilor ce ticalosi sunt

Eminescu isi asumase rolul de chirurg care trebuia sa elimine “putrejunea bubei noastre nationale” astfel incat societatea sa poata sa-si insanatoseasca “corpul statului”. De aceea, se simtea obligat sa loveasca in nulitatile politice, pentru ca ele sa stie “ca nu se pot amesteca nepedepsite in lucruri ce nici sunt in stare sa le priceapa”.

Era acuzat uneori ca folosea un limbaj exagerat si chiar injurios, dar se apara spunand ca foloseste cea mai exacta expresie care sa descrie situatia.

“Suntem noi oare de vina daca adevarul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem cateodata a fi foarte urbani – ce folos? Adevarul simplu, descoperirea simpla a nestiintei si a marginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simpla. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezinta. Compararea intre ceea ce sunt intr-adevar, nimica toata, si ceea ce reprezinta, demnitati inalte ale statului, exciteaza deja rasul si ironia cititorilor, incat o vina din partea noastra, o intentie de a ponegri, nu exista defel.”

Nu i-a iertat nici pe conservatori pentru ca i-au abandonat pe romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar si privea scarbit cum se faceau aliante cu liberalii si se renunta la vechile principii doar pentru fotolii caldute la Viena.

Desi a fost omul de baza al conservatorilor la ziarul Timpul, Mihai Eminescu si-a exprimat in articole numai parerile proprii, care nu corespundeau intotdeauna cu linia oficiala a partidului. Acest lucru a provocat proteste si nemultumiri din partea unor conservatori, Petre Carp transmitandu-i de la Viena lui Maiorescu : “si mai potoliti-l pe Eminescu!”.

“Pana cand comedia aceasta? Pana cand panglicaria de principii, pana cand schimbarile la fata de pe-o zi pe alta? Suntem copii noi, pe care un regizor strain ne pune sa ne batjocorim intre noi, sa ne sfasiem pentru credinte si, la aratarea unei prazi, care-i punga noastra, caci e a tarii, sa ne scuipam … si conservatorul sa fraternizeze numaidecat cu radicalul, radicalul sa devina conservator?

Suntem comedianti care ne batem de florile marului pentru petrecerea si castigul strainilor ce traiesc aci? Suntem papusi, imbracate cand rosu cand alb, care azi pun o eticheta, maine alta, numai sa ne mearga noua personal bine, numai ambitiile noastre sa fie satisfacute? Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca camesile si partidul ca cizmele?”

Inceputul carierei de ziarist a lui Mihai Eminescu a coincis cu asa-numita “chestiune orientala”, care consta in impartirea teritoriilor eliberate dupa prabusirea Imperiului Otoman. Marile puteri implicate erau Rusia si Austro-Ungaria, iar lui Eminescu nu i-a fost frica sa lupte cu amandoua pentru interesul national.

Asa cum vedeam in primul episod al serialului – dezbatere pe care vi-l propune Ziare.com Eminescu, asasinat pentru ca era un jurnalist incomod?, Eminescu i-a criticat dur pe toti politicienii romani, indiferent de culoare, pentru ca i-au abandonat pe romani in fata Marilor Puteri. Afla acum cu ce a reusit Eminescu sa zguduie puternicele fotolii ale Europei.

Eminescu a sustinut participarea Romaniei la Razboiul de Independenta, dar mai tarziu a inceput sa critice vehement felul in care guvernul I.C. Bratianu s-a angajat si a participat la razboi, mai ales faptul ca nu ceruse nicio garantie scrisa de la rusi.

Cand Rusia si-a anuntat oficial intentia de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu a banuit ca guvernul roman stia dinainte pretentiile rusilor. In septembrie 1978, s-a demonstrat ca avea dreptate si Romania chiar stia acest lucru inainte sa intre in razboi de partea Rusiei.

“Intocmai ca mesterii de discursuri funebre, care cauta a se straluci si folosi ei insisi pe cadavrul abia coborat in groapa, haita netrebnica ce compune majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei, cu Misail si Pseudo-Ureche in frunte, cauta, in discursuri stupide sau sarlatanesti, sa se apoteozeze pe sine plangand Basarabia, pentru a carei retrocedare insa, la urma urmelor se proclama competenti”, comenta el decizia Parlamentului de a autoriza retragerea autoritatilor civile si militare din Basarabia.

Ca urmare a acestor critici, I.A. Cantacuzino, care era redactor-sef al Timpului, i-a cerut lui Maiorescu sa intervina pe langa Eminescu si sa nu-i permita sa transforme ziarul oficial al conservatorilor in “organul personal al antipatiilor sale”.

Chestiunea izraelita

Acelasi Congres de la Berlin care obliga Romania sa cedeze Basarabia a cerut si inlaturarea unei restrictii din Constitutie care prevedea ca “numai strainii de rit crestin vor putea obtine naturalizarea”.

Eminescu s-a opus, insa, acordarii cetateniei romane evreilor, motivandu-si atitudinea prin realitatile sociale si economice ale vremii. El se referea la faptul ca in tarile de unde au emigrat, evreii au fost impiedicati sa practice mestesugurile si au fost astfel constransi sa se ocupe cu negotul si specula.

De asemenea, afirma ca imigrarea evreilor in numar mare, mai ales in Moldova, s-a datorat incercarii lor de a se sustrage serviciului militar in tarile de origine, posibilitatii de a profita de “pozitia privilegiata fata de populatia autohtona” asigurata de regimul consular din Romania si, mai ales, neputintei principatelor romane de se apara de aceasta invazie.

Eminescu a criticat intentia liberalilor de a acorda drepturi civile depline tuturor evreilor nascuti in tara si care nu s-au bucurat niciodata de protectie straina. El spunea ca evreii urmareau “sa poata cumpara mosiile statului si cele particulare, sa puie mana in orase si sate pe orice negot si orice industrie, c-un cuvant sa aiba toate drepturile civile ale romanului, fara a avea neplacuta datorie de-a servi in armata”.

I.C. Bratianu a insistat “amenintand pe deputati cu primejdie din partea Europei”, ceea ce l-a facut pe Eminescu sa traga concluzia ca Bratianu facuse promisiuni anterioare in acest sens Aliantei izraelite.

Eminescu a incercat sa explice ca nu era stapanit de ura pentru aceasta etnie si afirma ca impamantenirea trebuie acordata numai evreilor care participasera la razboiul de independenta.

“Marile fenomene sociale se intampla, dupa a noastra parere, intr-o ordine cauzala tot atat de necesara ca si evenimentele elementare, si daca nu putem zice ca avem ura in contra ploii, chiar cand cade prea multa, sau contra ninsorii, tot astfel nu ura putem simti pentru un eveniment atat de elementar ca imigratiunea in mase a unui element etnic care-a contractat anume apucaturi economice ce nu ne convin sub persecutiile altor popoare”, argumenta el.

Romanii de peste hotare

Continue reading →