Conferinta s-a desfasurat la sediului revistei “Actualitatea romaneasca”, din str Justitiei nr 54, etj 3, cladirea Ascensorul, langa Sfanta Manastire Antim, si a fost organizata impreuna cu Asociatia Provita, Asociatia Christiana, Alianta Familiilor din Romania si Grupul de Reflexie pentru Protectia Familiei, cu binecuvantarea Bisericii.

Prof Dr Pavel Chirila din partea Asociatiei Christiana si a Grupului de Reflexie pentru Protectia Familiei a prezentat lucrarea “Bolile homosexualilor” – Aspecte medicale si teologice.

Asociatia Provita a prezentat stadiul contestatiei depuse in instanta in vederea suspendarii Marsului homosexualilor, programat pentru sambata aceasta si prin care este sfidata ordinea publica si morala romaneasca.

Reprezentanti ai Asociatiei Ziaristilor si Editorilor Crestini (AZEC) au prezentat formele de manipulare media si agresiunile publice de tip homosexual in special la adresa copiilor.

Alianta Familiilor a prezentat un punct de vedere despre necesitatea intaririi Codului Familiei.

Reprezentanti ai celor trei mari religii monoteiste si-au prezentat punctele de vedere.

A fost emis un avertisment public la adresa autoritatilor locale si ale statului.

www.homosexualitate.ro/

www.editurachristiana.ro/

www.paliativecare.ro/

www.provitabucuresti.ro/

www.protejarea-familiei.com/

www.rostonline.org/blog/claudiu/2008/03/azec-i-ales-noua-conducere.html

PROBLEMA HOMOSEXUALITÄ‚Å¢II

ASPECTE MEDICALE ÅžI TEOLOGICE

I

Volumul Bolile homosexualilor. Un documentar medical la zi (2005), deÅŸi se prezintă ca un excurs riguros ÅŸtiinÅ£ific, poate fi considerat un pandant al seriei intitulate „Teologia sexualităţii”*, prin care Editura Christiana din BucureÅŸti ÅŸi-a propus să răspundă, din punct de vedere creÅŸtin, tot mai numeroaselor provocări insidioase ale unei contemporaneităţi „ieÅŸite din fire” ÅŸi fascinate luciferic de propria-i perversitate. Sexualitatea joacă un rol aparte în criza generală a umanului, tinzând să devină marea obsesie a mentalităţii post-moderne, atât ca exces hedonic pe linia unui „firesc” rău valorizat, cât ÅŸi ca aventură deviantă sau tentaÅ£ie a „nefirescului”, legitimată formal prin sofismele unei libertăţi confundate ideologic cu „descreierisirea”… sans frontières.

Triplului „S.O.S. teologic” din ultimii ani, însumând perspectiva unui credincios laic (subsemnatul), cea a unui preot de mir (Părintele Marc-Antoine) şi cea a unui monah ortodox (Fratele Daniel de la Tarcău), i se adaugă acum un „S.O.S. medical”, închegat prin strădania D-nei Dr. Genoveva Tudor şi axat pe cea mai ofensivă formă de deviaţie sexuală a momentului, în jurul căreia s-au purtat dezbateri aprinse în ultimii ani, de la cele legate de legiferarea dezincriminatorie şi până la cele suscitate de un recent marş al respectivei „minorităţi” pe străzile Bucureştiului (premieră absolută la meridian românesc, de un disperat exibiţionism compensatoriu). Dacă din punct de vedere juridic s-a ajuns, mai ales sub presiunea unor factori externi, la o formă de compromis tolerant, ba chiar la o senină indiferenţă, punctul de vedere teologic şi cel medical converg – cum se vede şi din această carte – într-un avertisment plin de îngrijorare cu privire la multiplele şi gravele consecinţe de ordin psiho-moral şi bio-social ale practicilor homosexuale.

După ce s-au străduit îndelung să obÅ£ină toleranÅ£a noastră, a heterosexualilor „retrograzi”, homosexualii din România, îndeosebi prin liderii lor, par să ne pretindă acum ÅŸi complicitatea efectivă. Ei nu par deloc mulÅ£umiÅ£i doar cu drepturile protectoare, ci ambiÅ£ionează ca perversiunea lor să fie asimilată normalităţii – ÅŸi nu numai de către „societatea civilă”, ci chiar ÅŸi de către comunitatea… eclezială!** Or, această pretenÅ£ie reprezintă un fel de „perversiune a perversiunii”, în faÅ£a căreia, dincolo de morala curentă, nici teologia ÅŸi nici medicina nu pot răspunde decât cu (re)afirmarea pură ÅŸi simplă a propriilor lor temeiuri: lupta împotriva păcatului ÅŸi lupta împotriva bolii.

Documentarul medical „la zi”, cuprins selectiv în acest mic volum, arată cu prisosinţă, obiectiv şi statistic, că homosexualitatea nu este doar o boală în sine, de natură psiho-socio-educaţională***, ci atrage în mod fatal după ea numeroase alte boli şi perversiuni, ce primejduiesc pe termen lung nu doar sănătatea unor indivizi izolaţi, ci şi pe aceea a întregului corp social. Aşa cum sunt mai permeabili la anumite boli şi se fac transmiţători predilecţi ai acestora, tot aşa devin mai receptivi şi la alte forme de perversiune, pe care le asociază homosexualităţii şi le propagă pe fondul ei. O dată abolită norma, orice anormalitate devine posibilă şi pasabilă, aşa că nu este nicidecum de mirare că din rândul homosexualilor (fie bărbaţi – gay, fie femei – lesbi) se ivesc, proporţional, cele mai multe cazuri de pedofilie sau incest, aşa cum rezultă din anchetele citate. Iar dincolo şi mai presus de toate acestea, homosexualitatea minează de la sine bazele vieţii de familie, zăgăzuieşte natalitatea, relativizează ansamblul principiilor morale şi neagă, în ultimă consecinţă, însăşi ordinea firească a lumii create, vădindu-se astfel nu doar ca o formă vicioasă de disoluţie a umanului, ci şi ca o formă indirectă de „luptă împotriva lui Dumnezeu”.

Asupra cadrelor medicale ale problemei, pe lângă documentarul propriu-zis, se pronunţă în Introducerea cărţii D-na Dr. Genoveva Tudor, cu economia „rece” a limbajului ştiinţific (îndărătul căruia se simte însă căldura unei inimi compătimitoare şi răspunderea vie a cuiva căruia „îi pasă”). Eu voi încerca să răspund pe scurt, în cele ce urmează, necesităţii de a contura şi cadrul teologic al problemei. Nu mă voi referi la binecunoscutele locuri scripturistice invocate îndeobşte când vine vorba despre homosexualitate (distrugerea Sodomei şi Gomorei, ca pedeapsă dumnezeiască pentru păcatul sodomiei şi al desfrânării în genere – cf. Facerea, cap. 19; osândirea radicală a homosexualităţii în Legea veche, cu porunca „stârpirii din poporul său” – cf. Leviticul, cap. 18; celebra diatribă a Sf. Apostol Pavel împotriva homosexualităţii, în contextul mai larg al osândirii perversiunilor idolatre – cf. Romani, cap. 1), ci voi mă voi rezuma la fundamentarea teologică a heterosexualităţii, pe care stă întreaga antropologie creştină, cu toate implicaţiile ei mistice şi morale. Firea creată exclude de la sine ne-firescul, care e „partea diavolului” (Denis de Rougemont).

II

Din perspectivă biblică ÅŸi creÅŸtină, heterosexualitatea („Şi a făcut Dumnezeu pe om… bărbat ÅŸi femeie” – Facerea 1, 27) nu numai că face parte din rânduiala creaÅ£iei divine, din acele realităţi originare pe care ÃŽnÅ£elepciunea (Sophía) dumnezeiască le-a consfinÅ£it ca „bune” ÅŸi „frumoase” (cf. Facerea, cap. 1, passim), dar ea Å£ine de însăşi esenÅ£a ontologică a omului creat „după chipul ÅŸi asemănarea” lui Dumnezeu (Facerea 1, 26).

Sfinţii Părinţi sunt de acord că noţiu­nea de “chip” (eikón) trimite la o realitate obiectivă, dată ca atare prin creaţie, iar noţiunea de “asemănare” (homo­íosis) trimite la o realitate subiectivă, de do­bândit prin exerciţiul iubirii. Finalitate ulti­mă a “chi­pu­lui”, “asemănarea” este ceva de ordin potenţial, în care este implicată direct libertatea fiinţei omeneşti: având “chi­pul”, depinde de noi a ne învrednici să devenim întru “asemănare”.

Dumnezeu fiind nematerial, orice conotaţie corporal-antropomor­fică este din capul locului exclusă: “chipul” constituie o realitate tainică de na­tură spi­ri­tuală, în virtutea căreia omul este, ca şi Cre­atorul său, fiinţă ra­ţională, liberă, personală, capabilă de co­municare (cu­mi­­necare dialo­gală), iubire şi creati­vi­tate, ceea ce-l şi deo­­sebeşte esenţial de toate celelalte făpturi trupeşti. Condiţia sa originară îl apropie mai degrabă de firea îngerească, dar cu o com­plexitate exis­­tenţială specifică, pe care i-o conferă unitatea lui noo-psiho-­somatică, singulară în re­gistrul creaţiei divine. În om Dumnezeu nu-Şi creează o jucă­rie, nici un sclav, nici o alteritate concurenţială, ci – dincolo de orice necesitate, din preaplinul iubirii Sale – un prieten liber, un partener de dialog spiritual, che­mat la contemplaţie şi comuniune mis­tică, la înfi­ere harică şi îndumnezeire (théosis). Omul este în acelaşi timp la fel şi în alt fel decât Dumnezeu, zice Sf. Grigorie de Nyssa, nefiind nici străin de dum­ne­ze­ire, dar nici copie infe­rioară a ei.

Ceea ce se poate afirma cu toată certitudinea este că fără această legătură a sa cu Dumnezeu omul nu poate fi gândit ca atare, că raportarea la absolut este conţinută în esenţa fiinţei lui. “Omul este înfipt şi fixat fiinţial în absolut” (B. Vîşeslavţev). Dar – precizează Părintele Stăniloae – “omul tinde spre Dum­­nezeu întrucât Dumnezeu e absolut şi tinde spre absolut întrucât absolutul e Dum­nezeu personal. Un absolut impersonal [ca în concepţia indiană] nici nu e absolut cu adevărat. Iar un Dumnezeu personal care n-ar fi absolut, n-ar putea fi sursa deplin şi etern satisfăcătoare a omului, n-ar asigura existenţa lui eter­nă şi plenară într-o comuniune desăvârşită” (Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic…, Bucureşti, 1978, p. 394).

Caracterul personal al divinităţii, care conferă prin “chip” şi caracterul personal al omenităţii, ne ajută să înţelegem adecvat fundamentalul verset 27 din primul capitol al Facerii****. Nu este vorba că Dumnezeu ar fi o pluralitate divină în sens politeist, nici că el ar fi androgin sau în orice alt fel deter­mi­nabil sexual, ci că este o fiinţă personală care dă “chi­pul” ei altei fiinţe personale. Mulţi teologi (inclusiv Dumitru Stăniloae) se încumetă să vorbească despre o “de-o-fiinţime a uma­nu­lui” în care se răsfrânge, mutatis mutandis, ceva din de-o-fiinţimea divinului. Aşa cum Dumnezeu nu este uni­personal, ci în-treit, nici omul creat “după chipul” Său nu este unipersonal, ci în-doit: “după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; băr­­­bat şi femeie i-a făcut”. Nu diferenţierea sexuală se vrea subliniată aici, ci diferenţierea personală, care con­­­­ţine in nuce (primul eu şi primul tu în unitatea fiinţială a lui noi), încă din zorii creaţiei, diversitatea indefinită a persoanelor în cadrul omenităţii.

Comentând chiar versetul care ne pre­­­ocupă aici, Vladimir Lossky scrie: “Astfel, misterul singu­larului şi pluralului în om reflectă misterul singu­la­rului şi pluralului în Dumnezeu; aşa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura cea una să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu poate exista în posesiunea unei monade; ea cere nu singurătatea, ci comuniunea, sau diversitatea cea bu­nă a iubirii” (apud D. Stăniloae, op. cit., vol. 1, p. 403).

Aşa­­dar, acest “mister al singularului şi al pluralului” dă cheia de înţelegere a locului de la care am pornit: Sfatul Treimic i-a hotărât şi i-a făcut pe ei bărbat şi femeie ca pluralitate a uma­nului – după mode­lul arhetipal al plu­ralităţii personale sau ipostatice a lui Dumnezeu Însuşi.

Cineva ar putea obiecta, însă, că pluralitatea ar fi putut primi o altă expresie decât cea sexuală. Aici, pe lângă observaţia că teologia n-are ca obiect de stu­diu eventualităţile ipotetice, ci datele consemnate prin Revelaţie, intervine, cu suficientă plauzibilitate, expli­caţia celebră a Sf. Grigorie de Nyssa (împărtăşită şi de mulţi alţi Sf. Părinţi: Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Simeon Noul Teolog etc.): în preştiinţa Lui, pre­vă­zând căderea adusă de păcat, Dumnezeu a creat sexele, ca antidot relativ împotriva morţii, asigurând perpe­tuarea pe această cale a neamului omenesc după păcat, la rând cu celelalte organisme biologice sau animale. Di­fe­­renţierea sexuală (fără legătură cu arhetipul divin şi ţinând de ordinea creaţiei văzute) apare astfel ca fiind supra­pusă prevenitor peste pluralitatea de tip personal (“chip” al arhetipului şi temei al ordinii spirituale) – şi deci secundară în plan ontologic faţă de aceasta.

Bărbatul (Adam) a fost făcut întâi, ca rădă­cină a întregii umanităţi viitoare. Orice dife­renţiere ul­te­­rioară – sexuală, personală, etnică – se afla po­ten­ţial în el, ca pădurea într-o sămânţă, urmând să se desfăşoare la vremea potrivită, în liniile de forţă ale “planului divin” (sophía necreată), dar şi cu aportul liber­­tăţii per­sonale (“li­berul arbitru”). În virtutea ana­logiei cu “chipul” fiinţial al Creatorului, ca şi în vir­tutea acestei indefinite poten­ţia­lităţi multiplicator-diversificatoare, fiinţa umană a fost complinită din sine însăşi (Eva “dedusă” din “coasta” lui Adam), căci “nu este bine să fie omul singur”, adică lipsit de o alteritate “pe potriva lui” (Facerea 2, 18), iar lao­laltă bărbatul şi femeia (ipostasul patern şi ipostasul matern al uneia şi aceleiaşi umanităţi), încă dintru în­ceput, au primit de la Dumnezeu binecuvântarea (nu “porunca”, cum greşit se învaţă îndeobşte, sub suges­tia imperativului gramatical!) de a creşte şi de a se înmulţi, înstăpâ­nindu-se cali­tativ asupra pământului (ceea ce va să zică: nu la concurenţă în sens numeric cu “dobi­toacele”, deşi primiseră şi aces­tea, mai înainte, aparent aceeaşi binecuvântare, şi nici în felul celor necugetătoare, ci prin asu­marea responsabilă a unei demnităţi existenţiale de tip regal, în mod expres şi mai dinainte conferite în Sfatul de Tai­nă al Sfintei Treimi – cf. Facerea 1, 26).

Cred că ar trebui evitată o confuzie care se fa­ce în mod curent, prin deducţie automată: cea între sex şi sexualitate. Sexul ţine de structura ontologică a o­mu­­lui (“bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”), având de­sigur nu numai implicaţii materiale, ci şi profund spirituale, în vreme ce sexualitatea, în înţelesul biologic care i se dă după cădere şi după îmbrăcarea “hainelor de piele” (cf. Facerea 3, 21), este doar o întrebuinţare derivată şi con­jucturală a sexului, necesară în prezenţa păcatului, dar ne-necesară în absenţa lui.

Sexul există înaintea sexu­alităţii şi subzistă abo­lirii ei, marcând umanul în toată devenirea lui. Istoria sexualităţii nu este decât intervalul indefinit din­tre sexul fără sexualitate al condiţiei originare (caracterizate prin castitatea “în­ge­­rească”, prin goliciunea cea fără de ruşine) şi sexul fără sexualitate al Împărăţiei finale (“Că la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” – Matei 22, 30). Rezultă limpede că moartea şi se­xu­a­litatea reprezintă “to­varăşii de drum” ai păcatului. Unde nu mai este păcat, nu mai este nici moarte (“Moarte, unde-ţi este bol­dul?” – I Corinteni 15, 55), nu mai este nici sexuali­tate (“…nici nu se însoară, nici nu se mărită…”). Moartea ne este vrăjmaşul cel mare, ce va fi ultimul nimicit (cf. I Co­rinteni 15, 26), temeiul acestei nimiciri fiind pus de Hristos, Cel ce „cu moartea pre moarte a călcat”. Se­xualitatea este un vrăjmaş mai puţin redutabil, ce poate fi în­frânt “din mers”. Castitatea desăvârşită a vieţii lui Iisus (“Noul Adam”) şi a Mariei (“Noua Evă”) stă pildă şi chezăşie pentru această putinţă, experimentată din plin în asceza de tip monahal şi în realitatea lumesc-nelumească a sfinţeniei. Se aboleşte însă sexualitatea ca funcţie biologică, nu condiţia sexuată în sine. Nici înălţat la cer, Iisus, în omenitatea Lui, nu în­cetează de a fi băr­bat, după cum, nici luată la cer, Maica Fecioa­ră nu încetează să fie femeie – şi ca atare vor rămâne în veci. În starea monahală, fiecare persoană trăieşte castitatea în condiţia internă a sexului său. Iar la înviere, când tot sufletul îşi va recă­păta trupul aferent, fără de care omenitatea nu este deplină, trupurile acelea transfi­gurate nu vor înceta să fie structural ceea ce au fost, chiar dacă modificărilor calitative (cf. I Corinteni 15, 42-52) li s-ar putea adă­uga, cum cred mulţi dintre Părinţi, şi anumite modificări mor­fo­logice (cf. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. cit., vol. 3, p. 403 şi urm.). De la Adam şi Eva până la sfârşitul vea­curilor, ba şi în vecii vecilor, tră­im, ne mântuim şi veşnicim fiecare ca bărbat sau ca femeie. Cuvântul apostolic de la Galateni 3, 28, că în Hristos “nu mai este parte bărbătească şi parte fe­meiască”, nu trebuie înţeles ca anulare sau desfiinţare a împărţirii în sexe (aceasta nu rezultă ca atare din nici o spusă a lui Hristos şi din nici un alt loc biblic), ci ca trans­cendere a acestei împăr­ţiri, adică – urmând celor spuse de Dom­nul la Matei 22, 30 – ca abolire a regimului sexual impli­cat de cădere (“însuratul”, “măritişul”, “cunoaşterea” trupească şi procreaţia biologică, “războiul sexelor”), redobândindu-se prin har “viaţa îngerească” şi unitatea ipo­statică a firii noastre dintâi. Omul este chemat “să învingă” divizi­unile creaţiei (Sf. Maxim Mărturisitorul), în sensul tota­lizării lor mistice, a acelei unificări în principiul suprem a tot ce există şi care este Logos-ul creator, “că­ci în El [în Hristos] a binevoit [Dumnezeu] să sălăşluiască toată plinătatea, şi prin El pe toate întru El să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri…” (Coloseni 1, 19-20; cf. şi Efeseni 1, 10).

Aşadar, din perspectivă eschatologică, sexualitatea trece, sexele rămân. Masculinul şi femininul sunt mărci eterne ale umanului, într-o complementaritate care depăşeşte conjuncturalul, „intervalul” condiţiei actuale, regăsindu-se pure în absolut, în comuniunea harică a veşnicei Împărăţii, anticipată ritual în Sfânta Taină a Cununiei, prin în-cununarea Mirelui şi Miresei – paradigmă solemnă a omenităţii îndumnezeite. În strălumina acestei paradigme, statornicite şi binecuvântate de Dumnezeu, homosexualul, în animalitatea lui netranscendentă şi goală de sens, refuzînd plinătatea ontologică şi mistică a Nunţii eikonice, îşi asumă condiţia unui avorton al firii omeneşti, aşa cum diavolul şi-a asumat, prin patosul discordanţei, condiţia de avorton al firii îngereşti.

Spre deosebire însă de îngerul căzut, omul, oricât de păcătoşit, mai păstrează – din mila lui Dumnezeu – o şansă de mântuire. Creştineşte vorbind, homosexualul este „fratele nostru bolnav”. Şi noi, ceilalţi, bolim cu toţii de păcate mai mari sau mai mici, ca nişte biete fiinţe muritoare ce suntem, căci numai Fiul Omului „cel fără de moarte” a fost şi „singurul fără de păcat”. Oare păcătoşi fiind, nu vom înţelege păcătosului? Sau nu vom ierta celui greşit, ca şi noi să năzuim iertarea Tatălui ceresc? Păcatul se cade să-l urâm, dar pe păcătos să-l iubim cu frăţească milă şi compasiune, desigur în nădejdea izbăvirii lui. Iar dacă nu răzbim cu sfatul, nici cu fapta binevoitoare, atunci să stăruim a ne ruga pentru „fratele nostru bolnav”, căci ce nu e cu putinţă oamenilor, e cu putinţă lui Dumnezeu, Cel ce „nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”.

V-aţi rugat vreodată pentru un homosexual?

Răzvan CODRESCU

* Serie în care au apărut până acum: Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală (2002), Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Teologia sexualităţii. Heterosexualitatea şi homosexualitatea din perspectivă creştină (2004) şi Daniel Cornea, Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii (2004).

** D-l Florin Buhuceanu bunăoară, liderul „Accept”-ului, intelectual altminteri nu lipsit de calităţi, a fost student teolog ÅŸi Å£ine, în frondă deschisă cu Biserica, să convingă la orice ocazie, prin mass-media sau prin conferinÅ£e publice, că homosexualitatea este nu doar îngăduită, ci chiar plăcută lui Dumnezeu! ÃŽn faÅ£a unei astfel de atitudini, impasibile de ani întregi la toate evidenÅ£ele credinÅ£ei, îţi vine până la urmă să-i răspunzi – neelegant – cu acel proverb românesc care spune că nu poÅ£i fi ÅŸi cu ceva undeva, ÅŸi cu sufletul în rai…

*** Homosexualilor le place – contravenind şi în această privinţă concepţiei creştine despre om ca făptură liberă şi responsabilă – să invoce o pretinsă „fatalitate genetică”. Dar o „genă a homosexualităţii” nu s-a descoperit încă, iar argumentul fatalist cade, dincolo de orice alte considerente, în faţa numeroaselor cazuri de homosexuali vindecaţi. Ca să nu mai spunem că, invocând astfel determinarea genetică, în chip de scuză universală, orice aberaţie comportamentală (inclusiv pornirile criminale) ar putea să pretindă legitimitate „naturală”!

**** “Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chi­pul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; băr­bat şi femeie i-a făcut”.

CINE PE CINE DISCRIMINEAZÄ‚?

Către Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării

Stimate Domnule PreÅŸedinte Asztalos Csaba,

Continue reading →