Sub titlul O clarificare necesara, dl Bogdan Cristian Iacob publica in patru numere consecutive (august-noiembrie 2007) din Idei in dialog un lung eseu ce se doreste o pledoarie docta in apararea Raportului final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania, cunoscut publicului larg sub numele de Raportul Tismaneanu. Eseul are meritul de a raspunde, in sfirsit, unora dintre criticile pertinente formulate la adresa produsului sus-mentionat si defectul de a face acest lucru prin interpusi, ceea ce este lesne demonstrabil, cum se va vedea in continuare.
Mai are un defect, apt a intra in literatura de specialitate sub un nume de deriva cioraniana: „incetosarea la fata a Romaniei postcomuniste“. Cu cit se straduieste dl Iacob sa clarifice mai multe in privinta unor interpretari (dupa parerea sa) rauvoitoare ale Raportului, cu atit devin mai nebuloase afirmatiile facute in acest context.
Eseul dlui Iacob ar putea avea ca moto a unsprezecea porunca, si anume „Sa nu stranuti in Moscheea Tismaneanu“.
Indiferent de modalitatea de abordare, unghiul de analiza sau evaluare generala a produsului comisiei, toti cei care au indraznit sa se delimiteze de un aspect sau altul al acestui produs devin, prin modalitatea in care sint tratati de catre autor, niste bieti eretici care nu au aflat inca faptul ca exista un singur Allah al anticomunismului, si Vladimir Tismaneanu este profetul sau. Nu ma incumet sa vorbesc in numele celor supusi rechizitoriului, alaturi de modesta mea persoana, si ma voi rezuma la incercarea de a demonstra falsitatea argumentelor dlui Iacob in ce ma priveste direct. Nu inainte insa de a sublinia ca, potrivit domniei sale, am fi cu totii minati de impulsul unor „exercitii retorice, fara absolut nici un fundament contraargumentativ, in afara, poate, de cel al motivatiei politice sau al interesului personal“. Ar exista printre noi „unele exceptii“ (ramase nespecificate), dar ar fi „greu de evitat tentatia unei generalizari“ a acestei afirmatii.
„Sa nu stranuti in Moscheea Tismaneanu“
O stim de la Oscar Wilde: omul rezista la orice, cu exceptia tentatiilor. Ni se reproseaza, deci, motivatii politice. Marturisesc ca eu unul habar nu am care sint optiunile politice ale „lotului“ meu. Dar atunci cind citesc la dl Iacob ca Raportul Tismaneanu a devenit baza (simbolica, morala si argumentativa) pentru revizuirea a patru teme cruciale in vederea continuarii reformelor necesare pentru aprofundarea integrarii europene a Romaniei: „votul uninominal (responsabilizarea factorului decizional); o noua Constitutie s…t; reforma Justitiei; lustratia (reforma clasei politico-administrative)“, stiu sigur care sint optiunile politice ale domniei sale (s. m.). Optiunea il priveste, este dreptul sau, tot asa cum este dreptul sau de a o face publica. Nu pot, insa, sa nu ma intreb daca vorbim despre acelasi document, dar mai ales despre aceleasi timpuri.
Aproximativ de prin 1969, devenise obligatoriu sa se faca in discursul oficial cel putin o referinta la istoricitatea celui de-al IX-lea Congres al PCR, primul condus de Nicolae Ceausescu si primul unde noul Conducator facuse aluzii la „ilegalitati“ comise sub conducerea fostului sau protector politic. Un comunism cu adevarat stiintific se afirma atunci si de atunci incolo nu ar fi permis asemenea devieri. Acum citim, in schimb, ca „Raportul si Comisia nu sint doar fundamentarea stiintifica a pozitiei oficiale de criminalizare a mecanismelor si persoanelor care au generat dezastrul celei de-a doua jumatati a secolului XX in tara noastra. Raportul, Comisia si reprezentanti ai statului roman au deschis si o cale clara de transformare structurala a societatii, institutiilor si valorilor din Romania“ si ca, mai mult, „Momentul 18 decembrie 2006 s…t reprezinta temelia oricarei reforme veritabil democratice in Romania“ (s.m.).
In acest surprinzator spirit neofundamentalist, semnele de intrebare sint, desigur, echivalentul unei erezii. Asa se explica aglutinarea celor mentionati mai sus. Se afirma ca, pe de o parte, „sentinte si invective au fost adresate in baza naivitatilor si a stingaciilor stilistice ale textului“, ca „superficialitatea verdictelor si ignorarea istoriei comparate si a teoriei ideologiilor au osificat plafonul interpretativ aplicat asumarii trecutului comunist“ si ca „procesul de intentie si obsesia polemicii au eclipsat necesara dezbatere“ (s.a.).
Mai mult, afirma autorul eseului, „in receptia Raportului a lipsit un spirit critic matur. Autori precum Michael Shafir, Gabriel Andreescu, Ciprian Siulea, Alex. Cistelecan, Fl. Abraham au pus uneori intrebari si au discutat probleme valide s…t, dar aceste elemente pozitive ale analizei au fost delegitimate, in opinia mea, de abordari dominate de erorile enumerate mai sus“.
Stingaciile stilistice pe care dl Iacob le admite cu jumatate de gura puteau fi corectate in versiunea finala a Raportului, aparuta intre timp la Humanitas. Imensa lor majoritate a ramas insa in textul final. Presupun ca aici e vorba de o simpla incapatinare a unor spirite, asa cum admite, de altfel, dl Iacob, mai degraba de literati decit de istorici, politologi sau sociologi. Si eu, si alti critici atraseseram atentia asupra acestui aspect. Ceea ce, bineinteles, este trecut sub tacere. Este ciudat insa ca dl Iacob vorbeste despre „personalizare politizanta, excesiva si malitioasa“, in timp ce domnia sa, pe linga a se fi transpus in pantofii unui Dumitru Popescu de trista amintire, cum s-a vazut mai sus, nu conteneste sa atraga atentia cititorului asupra apartenentelor politice reale sau inventate ale criticilor Raportului.
Astfel, cititorului ii este atrasa atentia asupra faptului ca dl Florin Abraham „nu precizeaza ca scrie si in calitate de director stiintific si sef de departament de cercetare, analiza si prognoza al Institutului de Studii Social-Democratice «Ovidiu Sincai»“, ca „Presedintele Consiliului Director al Institutului este dl Adrian Nastase, iar directorul coordonator este Adrian Severin“ sau ca articolul critic la adresa Raportului a fost publicat in Arhivele Totalitarismului, autorul fiind membru „in corpul de cercetare al Institutului National pentru Studiul Totalitarismului, din al carui consiliu stiintific fac parte domnii Badescu, Giurescu, Constantiniu, Buzatu etc., care, la rindul lor, au fost unii dintre cei mai acerbi critici ai raportului“. Nu ar fi, deci, de nasul dlui Abraham sa reproseze altora un militantism exacerbat. Oricit de putin simpatice mi-ar fi si mie unele dintre numele mentionate, ceea ce dl Iacob face se numeste „inculpare prin asociere“. Domnia sa „uita“ insa sa mentioneze ca una dintre multiplele lansari ale celebrului volum Marele soc din finalul secolului trecut: Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu a avut loc chiar la Institutul „Ovidiu Sincai“. Ma grabesc sa adaug ca, la acea vreme, nu m-am numarat printre criticii demersului lui Tismaneanu; el mi s-a parut mai degraba esuat decit condamnabil. Criticii proveneau mai degraba din rindurile celor care i-au acordat un premiu anual pentru Raport la sfirsitul lui 2007. Ceea ce demonstreaza cu prisos futilitatea demersului obiectiv-stiintific pe care dl Iacob se straduieste sa-l apere in articolul sau. Nu insa si a celui oportunist.
Tocmai ignorarea
istoriei comparative era unul dintre punctele principale ale criticii mele.
Ignorarea istoriei comparative poate, la rindul ei, constitui un motiv de imputari la adresa Raportului, dar ea este atribuita intr-o operatiune de inversare, tipica mai degraba stalinismului, tocmai criticilor Raportului.
Iata un exemplu: „Unii autori de articole, editoriale, analize etc. au uitat un fapt esential: CPADCR si IICR au oficiat si institutionalizat discursul de responsabilizare a spatiului public prin intermediul asumarii trecutului si a recunoasterii criminalitatii si ilegitimitatii regimului comunist in intreaga sa existenta istorica. Cei care ignora acest lucru sau prefera sa-l trivializeze se situeaza, voluntar sau involuntar, intr-o zona a obturarii si opacizarii memoriei“ (s.m.). Cei culpabili ramin insa nenumiti, ceea ce extinde acuza asupra intregului „lot“ in care dl Iacob ma include, sintagma „unii“ fiind lipsita de alt sens decit cel al „se stiu ei insisi, cei cu musca pe caciula“. Cit despre sintagma „voluntar sau involuntar“, ea se constituie intr-o surprinzatoare readoptare a celebrei formule staliniste „obiectiv culpabil“, chiar daca „subiectiv inocent“. Dar tocmai ignorarea istoriei comparative era unul dintre punctele principale ale criticii mele. Nu numai ca dl Iacob prefera sa nu observe acest lucru, dar domnia sa, de altfel ca si dl Tismaneanu insusi, se lanseaza in verdicte, avind insa grija (si inca ce grija!) sa nu trimita cititorul la sursa.
Pentru cei interesati sa confrunte cele scrise de mine cu afirmatiile dlui Iacob, mentionez ca articolul meu a aparut in revista clujeana Tribuna din 1-15 martie 2007 si a fost preluat de publicatia on-line e-leonardo, in numarul 11 pe anul 2007, fiind si astazi accesibil la adresa http:// www.eleonardo.tk/. Dl Iacob face insa trimiteri la un articol al subsemnatului, publicat ulterior in Observator cultural nr. 125 (382)/ 2007, unde discutam, printre altele, semnificatia acestei tactici. Ii multumesc.
Istoria comparativa este, intr-adevar, factorul principal care ma determinase sa insist asupra necesitatii unei rigurozitati conceptuale, in general, si a diferentei care trebuie facuta intre „genocid“, „politicid“ si „democid“, demers in care l-am avut ca asociat involuntar pe Gabriel Andreescu. Pentru ca in stiintele socio-istorice, conceptualizarea ar fi inutila daca ea nu ar veni sa sintetizeze si/sau sa reflecte in sintagme succinte esenta unor fenomene de natura istorica si sociala. Intr-un dialog cu Horia-Roman Patapievici, difuzat pe TVR Cultural la sfirsitul anului trecut, Vladimir Tismaneanu desfiinta aceasta necesitate, explicind ca Raportul nu se constituie intr-o lucrare destinata unei audiente restrinse de experti, el nefiind (folosesc expresia domniei sale) o publicatie care trebuie sa fie supusa examinarii tip „peer review“.
Afacerea Dobrincu
Straniul argument fusese deja enuntat sub formula „Ce ar intelege romanii din aceasta?“, intr-un interviu acordat de presedintele Comisiei. In schimb, dl Iacob ne explica faptul ca „numai 18 pagini“ din Raport, care constituie contributia Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, folosesc din abundenta aceasta sintagma (sa mai cerceteze!) si ca ea ar fi demonstratia empatiei pe care o dovedeste Comisia fata de suferintele fostilor detinuti politici. Cele doua argumente nu sint consonante citusi de putin, cu atit mai mult cu cit dl Iacob insista asupra faptului ca toti membrii Comisiei si-au asumat Raportul la modul colectiv. Nu ma pot abtine nici de la mentionarea reactiei ulterioare a aceleiasi asociatii fata de demersul dlui Dorin Dobrincu de a se delimita de o cifra nesustenabila din punct de vedere stiintific. Mai pe sleau, AFDPR s-a alaturat celor ce s-au delimitat de Raport din motive mai degraba ideologic anticomuniste decit din cele ce au de a face cu istoria ca stiinta. Empatia este respectabila in creatia literara, ba chiar necesara acolo. Prietenii mei antropologi incearca sa ma convinga ca ea ar fi necesara si in domeniul lor de cercetare. Pe ei ii cred.
Continue reading →
Un articol scris de analistul de politica internationala Corneliu Vlad, la vremea respectiva, este de extrema actualitate astazi. Il prezentam integral mai jos.
Si acum, sa intram pe taramul diferentelor. In Kosovo, albanezii reprezinta 90% din totalul populatiei. Sunt majoritari. In Voivodina, maghiarii sunt circa 20% din totalul locuitorilor. Nu au nici majoritate simpla. In Kosovo, celelalte minoritati, inclusiv cea vlaha/romana reprezinta un procent minim. In Voivodina, celelalte minoritati decat cea maghiara (slovaca, romana, ruteana etc) nu sunt chiar neglijabile, ca procentaj din totalul populatiei.
Avem o obligaţie fermă pentru a crea condiţiile necesare dezvoltării identităţii culturale şi politice a membrilor comunităţilor româneşti din vecinătatea imediată a României. Mi-am asumat personal acest obiectiv şi îl voi urmări pe toată durata anului 2008. Respectarea drepturilor de care dispun membrii comunităţii româneşti de către statele pe teritoriul cărora se află trebuie să fie atent urmărite, inclusiv prin aplicarea instrumentelor de drept internaţional.