Raspunsul istoricilor la adresa terfelirii Bisericii in Raportul Tismaneanu

Posted on by
Reply


“Biserica este apărată de Hristos şi ea va rămâne vie atât timp
cât va merge pe calea Lui”

Biserica Ortodoxă Română în anii regimului comunist

– observaÅ£ii pe marginea capitolului dedicat cultelor din „Raportul Tismăneanu” –

Consideraţii metodologice

Apariţia raportului „Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din
România” (în continuare, raportul Tismăneanu) a generat în mediul istoriografic şi în cel
public o serie întreagă de controverse. Lăsăm la o parte acele abordări care pun în discuţie
însăşi ideea de condamnare a comunismului şi ne vom raporta numai la acelea care au
semnalat erori în ceea ce priveşte calitatea ştiinţifică a unor capitole din lucrare şi caracterul
tezist al unor abordări. În acest spirit dorim să semnalăm unele lipsuri pe care le prezintă
capitolul dedicat cultelor şi să prezentăm un punct de vedere propriu în ceea ce
priveşte evoluţia relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi regimul totalitar comunist, de
la instaurarea acestuia şi până în 1989.

Orice demers istoriografic se bazează în primul rând pe o reconstituire a faptelor întrun
„scenariu” adevărat. Adesea, adevărurile şi semnificaţiile mai profunde ale fenomenului
istoric pot rezulta din cadrele naraţiunii. Acest demers cu iz pozitivist pare drumul cel mai
sigur către obiectivitatea mult visată de orice istoric, nefiind ales în mod întâmplător de către
autorii capitolului din raport dedicat cultelor. Pretenţia lor (implicit exprimată) este că
prezintă pur şi simplu un text cu fapte obiective, individuale, care s-au petrecut în mod real,
invitând pe cititor să le judece singur.

Din păcate, chiar la acest palier există o serie de
afirmaţii cel puţin contestabile. Una se află la pagina 458: „Bisericile au făcut nenumărate
compromisuri cu regimul totalitar, morale, economice, ideologice şi de câteva ori chiar
dogmatice”, afirmaţie gravă şi complet nedemonstrată. De asemenea, la pagina 460 se face o
altă afirmaţie falsă: „Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că mai mulţi clerici au ajuns
în închisoare din cauza ostilităţii manifestate faţă de patriarhul Justinian şi faţă de noua putere
politică, iar episcopi precum Nicolae Popovici au fost pensionaţi în mod abuziv”. În primul
rând, nu din cauza lui Justinian a fost pensionat episcopul Nicolae Popovici, aşa cum se
sugerează în textul amintit şi, în al doilea rând, nu este atestat documentar nici un caz în care
al treilea patriarh al României ar fi contribuit la arestarea unui cleric1.

Prezenţa unor asemenea afirmaţii ridică serioase semne de întrebare asupra
caracterului obiectiv al celor scrise de autorii capitolului respectiv, fapt întărit de prezenţa
unor epitete precum „jenant” sau „penibil”, atunci când se face referire la aspecte ale
activităţii BOR în perioada regimului comunist. Ele ne arată că autorii au depăşit simpla
reconstituire a faptelor şi s-au avântat într-un nou palier, cel moral. Istoricul ca instanţă
morală este o idee care a revenit în forţă în ultimii ani, fapt cu conotaţii pozitive dar şi
negative, deoarece diverse personaje şi-au arogat competenţe de istoric în spatele unui discurs
moralist.

Se pune însă întrebarea legitimă: care morală, care istorie, mai ales când vine vorba
de Biserică? Aici, în mod obligatoriu, componenta teologică trebuie să fie prezentă în analiză.

La o primă vedere textul despre culte cuprins în raportul Tismăneanu este o sumă de
fapte, nu foarte legate între ele, a căror pondere în economia textului este în mod nefericit
aleasă (vezi capitolul prea lung dedicat împuternicitului de culte şi tratarea prea sumară a unor
aspecte cel puţin la fel de importante). Dar această obiectivitate factologică există doar la
prima vedere deoarece, voit sau nu, inconÅŸtient sau nu, autorii textului au intrat ÅŸi pe terenul
Teologiei, din păcate la modul eretic, prin adoptarea unui „scenariu” de tip novaţian.

Novaţionismul este o schismă apărută în veacul al III-lea d. Hr., produsă de prezbiterul
roman Novatianus şi preotul Novatus din Cartagina, care au reproşat reprimirea în sânul
Bisericii, după pocăinţă, a celor căzuţi de la credinţă în timpul persecuţiei lui Decius (249-
251)2. Condamnată la vremea ei de Părinţii Bisericii, această viziune poate fi azi lesne
regăsită în diverse scrieri istorice, în lucrări cu caracter memorialistic sau în articole de presă
referitoare la relaţiile Biserică-stat din perioada comunistă.

Sursa de inspiraţie a acestui fel de a vedea lucrurile provine din scrierile unor persoane
implicate, într-un fel sau altul, în viaţa Bisericii în perioada comunistă, care au avut de suferit
din pricina acestui lucru şi care au fost dezamăgite, din anumite motive, de atitudinea de
atunci a ierarhiei ortodoxe. Un caz este Ion Ianolide care, în „Întoarcerea la Hristos”, în
capitolul intitulat „Biserica în comunism”, afirmă următoarele: „Biserica oficială este o
oficină a puterii statului ateist […]. ÃŽntre vlădici ÅŸi popor este o totală ruptură. Ei [ierarhii, n.n.]
trăiesc în afara sufletului creştin. Ei se încadrează elitei statale. Deşi credem în harul pe care îl
poartă, nu credem în ei ca oameni. Cuvântul lor nu mai merge la sufletele noastre, căci poartă
iz politic. Ei pretind că obţin în acest fel libertatea credinţei, dar noi considerăm că opera lor
majoră este justificarea credinţei ateiste”3.

Aşadar, în perioada comunistă ar fi existat o ierarhie obedientă şi trădătoare a idealului
creştin. Alături de ei ar fi fost o întreagă serie de clerici oportunişti, care au susţinut acţiuni
precum colectivizarea ÅŸi au devenit instrumente/informatori ai organului represiv, Securitatea,
contribuind chiar la distrugerea propriei credinţe4.
Acestei Biserici corupte i s-ar fi opus o Biserică curată, o Biserică martiră,
reprezentată de popor, „poporul care crede, poporul care jertfeşte, care luptă şi care suferă”.
Deşi prigonită, credinţa a trăit în perioada comunistă, dovada supremă făcând-o sfinţii şi
martirii închisorilor”5.
În această logică, pretenţiile înaltului cler că activităţile lor din perioada comunistă
sunt de fapt jertfe necesare salvării Bisericii devin caduce, totul fiind de fapt o atitudine prin
care „privilegiaţii” Acesteia şi-au asigurat un trai comod într-o perioadă din cele mai grele
pentru credinţă, când ar fi trebuit să se comporte precum martirii din vremea marilor
persecuţii ordonate de împăraţii romani.

Opinii similare împărtăşeşte şi Sergiu Grossu, cunoscutul luptător pentru apărarea
libertăţilor religioase. Membru al „Oastei Domnului”, el a căutat să menţină viu spiritul
acestei asociaţii şi după desfiinţarea ei în 1948, fapt pentru care a fost arestat şi condamnat6.
Reuşind să emigreze în Franţa împreună cu soţia sa, Nicole Valery-Grossu, Sergiu Grossu a
desfăşurat de-a lungul anilor o remarcabilă acţiune de aducere la cunoştinţa opiniei publice a
persecuţiilor la care sunt supuşi credincioşii din România. Cartea sa din 1987, Calvarul
României creştine, s-a constituit în prima sinteză asupra acestui fenomen7. Informaţiile
incomplete pe care le-a avut la dispoziţie şi o anumită schemă mentală indusă de realităţile
Războiului Rece l-au făcut însă pe Sergiu Grossu să aducă unele acuze excesive, chiar
nedrepte, la adresa unor ierarhi ortodocşi. Autoritatea sa a făcut ca numeroşi epigoni să preia,
fără cel mai mic spirit critic, tipare întregi din lucrările lui Grossu pe care să le folosească
drept cheie universală de explicare a realităţilor religioase din anii comunismului, fără să se
mire deloc că Traian Dorz, prietenul lui Sergiu Grossu şi marele mentor al „Oastei

Domnului”, deţinut ani la rândul în temniţele comuniste, a fost un apropiat al multora dintre
aceÅŸti ierarhi8.

Un alt doilea scenariu, tot de tip novaţian, este legat de suferinţele îndurate de
reprezentanţi ai Bisericii Greco-Catolice în perioada 1948-1989. Reprezentanţii acestui cult au
încercat prin memorii adresate autorităţilor comuniste să obţină statutul de Biserică legal
recunoscută. Pentru că nu puteau ataca autoritatea laică căreia i se adresau (care era de fapt
vinovată pentru desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice) s-a recurs la soluţia acuzării Bisericii
Ortodoxe ca fiind singura responsabilă de toate suferinţele îndurate de greco-catolici9. Din
acele memorii scrise pentru o cauză dreaptă, această schemă interpretativă a fost preluată şi
dezvoltată în lucrări istoriografice şi discursuri publice. Din perspectiva unora care au mers la
extrem, BOR devenea o instituţie colaboratoare a regimului comunist, obedientă şi în acelaşi
timp plină de ură la adresa celorlalte culte, „meritând”, prin urmare, calificativul de „biserică
colaboraţionistă”10. În această logică, un cult în ansamblul său, ne referim la cel ortodox, este
acuzat de păcatul apostaziei, în timp ce alte confesiuni sunt prezentate drept biserici „curate”
sau „martire”.

Iată două scenarii, care s-au impus ca stereotipuri, încă din perioada anilor ’5011, şi
care au fost preluate fără discernământ şi după 1989, de abia înfiripata istoriografie
preocupată de problemele bisericeşti. Autorii capitolului despre culte din raportul Tismăneanu
reuşesc performanţa să le combine pe amândouă în doar câteva pagini. Prin urmare, departe
de a construi un discurs obiectiv, autorii amintiţi, conştient sau nu, aleg doar acele fapte, acele
elemente care servesc cel mai bine teza pe care o „simt” ca adevărată.

După evenimentele din 1989, Biserica Ortodoxă Română şi-a cerut iertare pentru
greşelile făcute în anii comunismului şi a căutat să explice anumite gesturi şi atitudini pe care
nu a avut posibilitatea să le lămurească la timpul potrivit12. Din păcate, discursul
postdecembrist al BOR a fost condamnat din start, fiind considerat un „jenant” efort de
justificare postfactum a unor „compromisuri penibile”, iar amintirile şi mărturiile celor
implicaţi în viaţa Bisericii în anii comunismului au fost repede catalogate şi excluse ca
mărturii valabile pentru construirea unui discurs istoriografic valid. Documentele din arhive
recent deschise au arătat că această suspiciune este nesustenabilă şi avem posibilitatea să
construim un scenariu sensibil diferit de cele prezentate mai sus, un scenariu complex în care
actorii şi responsabilităţile sunt multiple, vinovăţiile sunt distribuite, iar nuanţele de gri
predomină, în dauna albului şi negrului.

Pe baza materialului documentar accesibil până în prezent nu se poate vorbi de
existenţa unei rupturi într-o „Biserică oficială” şi o „Biserică a catacombelor”13. Evident în
interiorul instituţiei ecleziastice au existat numeroase divergenţe, chiar dispute, dar care nu au
condus la schisme, la rupturi de corpul Bisericii, spre deosebire de situaţiile din alte state foste
comuniste. Documentele arată că a existat adesea o strânsă legătură între activitatea acelor
categorii clericale considerate oficiale şi „dizidenţii” Bisericii14. Şi unii şi ceilalţi au avut ca
obiectiv păstrarea rolului mântuitor al Bisericii în viaţa credincioşilor, însă metodele au fost
cele care i-au diferenţiat. Unii au crezut că este obligatorie adoptarea unei atitudini ferme
lipsite de echivoc faţă de regimul comunist, mai ales în ceea ce priveşte respectarea
libertăţilor religioase, în timp ce alţii, evaluând contextul istoric existent, au considerat că este
mai bine ca instituţia ecleziastică să accepte un modus vivendi cu noua autoritate politică, în
schimbul păstrării unor drepturi minimale. Deşi din punct de vedere ideologic cele două
viziuni erau divergente, în planul relaţiilor umane au existat adesea cazuri de colaborare şi
sprijin în spiritul ideii că toţi sunt oamenii Bisericii şi nu trebuie lăsaţi la mâna regimului
totalitar.
La fel, problema colaboratorilor şi a informatorilor Securităţii aflaţi în interiorul
Bisericii, trebuie atent reevaluată, deoarece şi aici există o serie întreagă de prejudecăţi.

Pe
baza unor statistici parţiale, quasirelevante, nu se poate afirma că procentul de informatori din
cadrul BOR a fost mai mare sau mai redus faţă de celelalte culte. Securitatea a căutat să aibă
atâţi informatori cât era nevoie pentru a ţine sub control „situaţia operativă”. Apoi, ideea că
preoţii ortodocşi au „turnat” reprezentanţii altor culte este falsă, iar motivul era foarte simplu:
numai cineva din interiorul cultului putea avea acces nemijlocit la toate chestiunile15. ÃŽn ceea
ce priveşte problema denunţării de către preoţi a celor spuse de credincioşi în timpul
spovedaniei, nu există deocamdată atestat documentar nici un caz, la nici unul din cultele
existente în România.

Peste toate, chestiunea informatorilor din Biserică rămâne extrem de delicată, trebuind
tratată de la caz la caz, deoarece nu se poate pune pe acelaşi palier o persoană a cărei note
informative au contribuit la arestarea şi condamnarea cuiva şi cineva care a fost constrâns,
prin diferite metode, să semneze un angajament, pentru ca mai apoi să facă în aşa fel încât să
fie abandonat de către Securitate.

Dincolo de aceste fapte concrete şi de scenarii rămâne veşnica întrebare a istoricilor:
De ce faptele s-au petrecut într-un mod şi nu altfel. Naraţiunea singură nu poate da toate
răspunsurile, fiind nevoie de explicaţii mai profunde. Cunoscuta şi controversata carte a
autorului belgian Olivier Gillet, a pus pentru prima dată, la modul serios, problema
cauzalităţii în evoluţia relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi statul comunist16.
Vorbind de „compromisurile” şi „supunerea” BOR în faţa regimului totalitar, Gillet găseşte
explicaţia acestei stări de lucruri în „ecleziologia” proprie Bisericii Ortodoxe17. Aceasta ar fi
moştenitoarea unei model impregnat de „cezaro-papism”, care ignora separarea dintre puterea
spirituală şi cea seculară, care încuraja mecanismele nedemocratice, fapt care a făcut ca BOR

să se simtă chiar foarte bine în cadrele regimului comunist şi să respingă democraţia
postdecembristă18.

O altă categorie de scrieri rezumă responsabilităţile celor petrecute în anii regimului
comunist la deciziile individuale ale unor persoane din structura de conducere a BOR, pe
considerentul că dacă se arunca vina pe aceştia, restul Bisericii rămâne curat şi neafectat de
ravagiile comunismului19.

Ambele explicaţii sunt simpliste, ignorându-se faptul că în domeniul religios, mai
evident decât în alte domenii, se exprimă timpul lung, mediu şi scurt al istoriei, aşa cum ele au
fost definite de şcoala Annales, cauzalităţile pliindu-se pe ritmurile lor. A explica evoluţia
BOR în anii comunismului înseamnă, pe de-o parte analiza foarte atentă a contextului general
istoric, al elementelor „ideologice”, a gesturilor şi a profilului personalităţilor implicate, dar şi
o „arheologie” pe o durată medie, menită să releve opţiunile pe le avea la dispoziţie Biserica
după 23 august 1944.

Textul de mai jos se doreşte doar o schiţă a unei alte perspective asupra evoluţiei
Bisericii Ortodoxe Române în anii comunismului, spre a fi pusă în dezbaterea publică.
Evident, multe aspecte lipsesc, dar în viitor sperăm să oferim un material mult mai amplu.

Stat, societate şi culte în România înainte de 23 august 1944
Continue reading →

“Moldovenismul” se infiltreaza din nou la Iasi

Posted on by
Reply

Tribunalul din Iasi dezbate cererea de infiintare a unei noi asociatii “moldovenesti”



Actiunile “moldovenizatoare” instrumentate de la Chisinau sunt in plina desfasurare pe teritoriul Romaniei: Tribunalul Iasi va trebui sa ia o decizie privind cererea de inscriere a Asociatiei “Comunitatea Moldovenilor din Romania – Originari din Republica Moldova – CMR – ORM”, informeaza ZIUA de Iasi.

In spatele acestei noi asociatii care are ca scop acreditarea existentei etniei “moldovenesti” intr-un tribunal romanesc se afla ieseanul Marian Russo, cel care a vrut sa infiinteze in luna februarie a acestui an o asociatie a “Comunitatii Moldovenilor din Romania” – beneficiind de sprijinul masiv al structurilor comuniste de la Chisinau. De altfel, Marian Russo s-a facut remarcat in anii trecuti prin participari la Congresele Uniunii Tineretului Comunist de la Chisinau. Actiunile de la Iasi se inscriu in ampla ofensiva initiata de guvernarea comunista de la Chisinau pentru acreditarea politica a teoriei “moldovenismului” – in cadrul careia se mai regasesc – pentru a numi doar cateva – si semnarea unui tratat cu Uniunea Europeana in “limba moldoveneasca”, presiunile pentru semnarea unui tratat de baza intre Bucuresti si Chisinau in aceeasi limba moldoveneasca, organizarea unor manifestari pentru serbarea a 650 de ani de “statalitate moldoveneasca” sau editarea unei “enciclopedii moldovenesti”. O alta initiativa de fracturare a identitatii romanesti este promovata chiar din Parlamentul Romaniei

Asociatia otravita

Continue reading →

Eroii pentru Romania vs mistificarea Istoriei – Un an de falsuri. Ora Adevarului

Posted on by
Reply

La un an de la aparitia asa-zisului “Raprot Tismaneanu”, marti 18 Decembrie 2007, la ora 16.00, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului a gazduit la sediul din Str Arh Grigore Cerchez 16, Dorobanti, Sector 1, conferinta “20 de ani de la revolta anticomunista de la Brasov”. Au participat membri fondatori ai Asociatiai 15 Noiembrie 1987, ambasadorul Poloniei, E.S. Dl. Jacek PALISZEWSKI – care a devenit membru de onoare al Asociatiei, fosti detinuti politici, academicieni, istorici, jurnalisti.

Adevaratii luptatori impotriva comunismului, a caror istorie a fost “rescrisa” in documentul misitificator al “Comisiei Tismaneanu”, au prezentat, cu modestie, un volum cu documente despre miscarea lor si suferintele ulterioare.

Totodata, Asociatia Civic Media a prezentat la aceeasi intalnire, la implinirea unui an de la aparitia asa-zisului “Raport Final Tismaneanu” un contra-raport, oficial si stiintific, o minima contributie la repararea afrontului adus Bisericii Ortodoxe Romane si Intaistatatorului ei, regretatul Patriarh Teoctist.

Va oferim mai jos textul pentru care Vladimir Tismaneanu a semnat promitand ca il va insera in varianta tiparita a “Raportului Final” pentru a indrepta “erorile” initiale. Evident, editia Humanitas nu cuprinde si adevarul celor care au trait evenimentele, ci numai cel aprobat de “Ministerul Adevarului” “prelucrat” in cheia invinovatirii intregului popor, minimalizarii realei miscari anticomuniste, unice in Europa, si a spalarii adevaratilor vinovati, ocupantii bolsevici ai Romaniei de ieri si azi.

MATERIAL TRANSMIS COMISIEI PREZIDENTIALE

Catre Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania

In atentia domnului Vladimir Tismaneanu

Asociatia “15 Noiembrie 1987”, care reuneste muncitorii arestati, torturati, condamnati si deportati in urma revoltei muncitoresti anticomuniste din 15 Noiembrie 1987, a primit cu bucurie initiativa Presedintelui Romaniei de condamnare oficiala a regimului comunist din Romania, considerat ilegitim si criminal.

Din pacate, insa, membrii Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania, for in care, din pacate, nu si-au aflat locul o serie de reprezentanti autentici ai rezistentei romanesti anticomuniste, au produs un Raport final in care, cel putin in ce ne priveste, adevarul istoric este prezentat trunchiat. Consultarea organizatiei noastre si a altor organizatii sau personalitati reprezentative ar fi eliminat multe din neajunsurile Raportului.


Continue reading →

“Operele” lui Plesu si coruptia institutionalizata de Patapievici et Comp

Posted on by
Reply


ICR: 10.000 de euro pentru un ungur, 4000 pentru un roman

Institutul Cultural Roman ne ofera un nou “Drept la replica”, de data aceasta la articolul fostului director al ICR-Paris, reputatul scriitor si publicist anticomunist Radu Portocala, publicat de noi sub titlul “Prieteniile paguboase ale conducerii ICR”.

Conducerea ICR crede deja ca trimiterea unor tidule in plic, prin care se eludeaza regulat raspunsul, pe puncte, la reclamatiile de presa si, apoi, stimularea unor sinecuristi ai ICR sa aduca jigniri grave ziarului ZIUA, poate deveni o practica.

In noul “Drept la replica”, la fel, se ignora total oferirea unei explicatii firesti. De exemplu, pentru premierea, din banii contribuabilului roman, a presedintelui unor televiziuni ungare cu o politica anti-romaneasca fatisa. Este vorba de presedintele DUNA TV, Cselényi Laszlo, care raspunde si de postul subsidiar denumit sugestiv AUTONOMIA TV, si caruia ICR i-a oferit pe 11 decembrie, la Palatul Duna din Budapesta, un premiu in bani de 6000 de euro. Tot atunci i-a fost oferit scriitorului maghiar Esterhazy Peter, cu volumul Humanitas “Un strop de pornografie maghiara”, premiul cel mare de 10.000 de euro. Iar jurnalistei romance care cu greu reuseste sa publice “Foaia romaneasca”, Eva Iova de la Gyula, i s-a oferit si ei un premiu, sa fie!, de 4000 de euro. Nu este foarte clar nici de ce la aceasta manifestare a trebuit sa se deplaseze, tot pe banii contribuabilului, si presedintele ICR, Patapievici, si vice-presedintele, Mircea Mihaiesi, si altii, in frunte cu Andrei Plesu.

In acelasi drept la replica, se afirma totusi ceva, legat de teza de doctorat a lui Andrei Plesu, sustinuta in 1977, “Pitoresc si melancolie”, pe care ICR s-a gandit sa o publice la Paris pentru 28.500 de euro. Si anume ca ICR “a primit gratuit, conform contractului de finantare, 200 de exemplare din tiraj”. Ce sa intelegem, ca cele 200 de exemplare sunt tot tirajul care a costat doar 28.500 de euro, si, acum, daca s-a epuizat – dupa cum a constatat Radu Portocala la fata locului, la Editura Somogy – trebuie sa ne asteptam la editia a doua? Publicarea tezei lui Plesu ar fi fost desemnata de un “juriu independent”, mai afirma ICR. Intrebarea noastra este insa daca nu cumva publicarea acestei teze, din 1977, are totusi vreo legatura cu “prieteniile paguboase ale ICR”, cu faptul ca ziaristul de la “Dilema” Andrei Plesu este promovatorul fizicianului Horia Roman Patapievici sau poate cu faptul ca Plesu face parte din Consiliul de Conducere al ICR sau poate cu faptul ca sotia sa, Catrinel Plesu, este chiar directorul Centrului de Carte al ICR. Daca nici una dintre aceste posibilitati nu poate fi considerata – desi un anchetator OLAF ne-a invatat ca traficul de influenta si conflictul de interese stau la baza coruptiei institutionalizate – ne cerem scuze si propunem ICR sa publice si TOATE celelalte “lucrari” ale lui Andrei Plesu din vremea celor opt ani de cercetator la Institutul de Istoria Artei, aparute in revista institutului, “Studii si cercetari de istoria artei”, si anume: o treime de coloana plus alte opt pagini, in 1972, 15 pagini, in 1978 plus alte 2 pagini, in 1988, dupa ce se intorsese de la cele doua burse Humboldt derulate in Republica Federala Germania.

Asteptam, de asemenea, un “Drept la replica” care sa-l corecteze pe colaboratorul ICR, Ioan Buduca, care afirma: “Vorba lui Goethe: daca o carte se intalneste cu un cap si suna a gol, nu intotdeauna e de vina cartea”. Probabil ecoul sunetului scos a reverberat atat de tare incat conexiunile nu l-au mai gasit pe adevaratul autor, acesta fiind de fapt umoristul si omul de stiinta german Georg Christoph Lichtenberg.

Plesu si Patapievici sponsorizeaza iredentismul si antiromanismul maghiar din banii Romaniei

Posted on by
Reply


Conform unui comunicat al Institutului Cultural Roman – Budapesta, presedintele ICR, Horia Roman Patapievici, insotit de vicepresedintele ICR, Mircea Mihaies de rectorul Colegiului Noua Europa, Andrei Plesu, si de alti membri ai trupei de profitori, au decernat la Budapesta, pe 11 decembrie, la Palatul Duna, “Premiul de excelență culturală al ICR Budapesta”, alături de “premiile media”. “Premiul cultural, costând intr-un trofeu de bronz creat de sculptorul Peter Jecza, membru al Academiei de arte din Romania si deopotrivă al Academiei de arte frumoase din Ungaria, precum si dintr-o consistentă sumă de bani, va fi inmânat celebrului scriitor Esterházy Peter, tradus in România cu Un strop de pornografie maghiara, O femeie Humanitas), Verbele auxiliare ale inimii si sub tipar Harmonia caelestis (Curtea veche)”, transmite ICR Budapesta. “Premiile media vor incununa carierele jurnalistilor Cselényi Laszlo, presedintele Duna TV, canal international care implineste 15 ani, si Eva Iova, redactor sef al revistei Foaia Românească din Gyula”.

Ceea ce a refuzat sa transmita ICR este ca “suma consistenta de bani” a fost de 10.000 pentru Pornografia maghiara preferata de Humanitas iar, cand a fost sa recompenseze jurnalismul din Ungaria, Plesu, Patapievici si Coop s-au gandit ca presedintele unui post total antiromanesc, cum este DUNA TV, care are ca televiziune subsidiara si postul directionat spre Slovacia, Voivodina si Transilvania, denumit sugestiv AUTONOMIA TV, merita 6000 de euro iar romanca Eva Iova, de la “Foaia romanesca”, ziarista care se lupta zilnic cu iredentismul si agresiunea maghiara de stat, merita premiul cel mai mic, de 4000 de euro.

Gestul acestora, impreuna cu modul patologic in care Ioan Buduca – cunoscut pentru deviatiile si pasiuniliie sale inversioniste – a sarit in apararea lui Horia Roman Patapievici au provocat o reactie din partea fostului director al ICR-Paris, scriitorul anticomunist Radu Portocala, pe care o prezentam integral mai jos. Foarte interesant, aflam modul in care “operele” lui Plesu sunt publicate si “vandute” in Occident la fel cum se proceda, pe vremuri, cu cele ale lui Ceausescu.

Prieteniile paguboase ale conducerii ICR

bottom
Continue reading →

Mihai Pelin povesteste: L-am cunoscut pe Liviu Turcu

Posted on by
Reply

*

*

*

*

*

Deputatul liberal Varujan Vosganian, fost candidat la functia de comisar al Romaniei la Uniunea Europeana, a dat de greu si ne-a fost teama sa nu se implineasca vorba lui Caragiale: „Stii, catindezi azi, catindezi maine, o luna, doua, trei, un an… Bine, pana cand? Nu zic sa ma faca ajutor, ori reghistrat, domnule, dar macar acolo ceva.” Din fericire pentru domnia-sa, de cand liberalii gusta din mierea puterii, Varujan Vosganian este deja „acolo ceva” si are unde sa se intoarca. Va ramane doar cu rusinea de a fi pierdut un examen hotaritor. Din vina cui? Din vina lui Calin Popescu Tariceanu, bineinteles. Primul ministru a preparat atmosfera de stres si confuzie in care se desfasoara niste asa-zise deconspirari de care nu are nimeni nevoie.

Deocamdata, politicienii si ziaristii – ultimii cazuti in picaj pe subiecte de aceasta factura, in lipsa subiectelor mai de soi – se intreaba daca Liviu Turcu, fost sef de serviciu in Centrul de Informatii Externe, a spus adevarul sau nu in interventia sa din paginile Jurnalului national. Intamplator, am fost coleg la Facultatea de filosofie cu fostul ofiter din structurile de spionaj, la un an diferenta, si pastram amintirea unui personaj taciturn, inconjurat de un aer de solitudine. Ar fi deci de spus ca Liviu Turcu nu si-a absolvit studiile superioare la fara frecventa, asemeni majoritatii ofiterilor de securitate, care au trecut mai intai prin scoala de la Baneasa. Si a fost un student stralucit. Faptul ca a optat pentru spionaj ramane problema lui, nu a noastra. Numai niste idioti din zilele noastre se inghesuie sa ne explice cum ar fi trebuit sa traim intr-o vreme cand ei abia faceau ochi in lume.

Continue reading →

In memoriam Mihai Pelin: adevarata fata a “societatii civile”

Posted on by
Reply

Ne-a parasit
Mihai Pelin, un Cavaler al Adevarului

Asociatia Civic Media anunta cu durere un an de la trecerea la cele vesnice a bunului nostru colaborator si prieten, scriitorul, publicistul si neobositul cercetator al istoriei comunismului, Mihai Pelin, un model al luptatorilor pentru Adevar.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

Va prezentam mai jos, In memoriam, cateva file din publicistica sa energica prin care reusea remarcabil sa demaste impostura, minciuna si ticalosia ocupantilor Romaniei.

Mihai Pelin a murit in reculegere, în seara zilei de vineri 14 decembrie, la Spitalul Fundeni, după ce la patul de suferinţă un cor de tineri, condus de preotul Clinicii, i-a cântat colinde. Sufletul lui a însoţit aripile de înger ale cântărilor sfinte. Prietenii şi cititorii săi i-au prezentat un ultim omagiu în Capela Cimitirului Străuleşti 2, unde a fost corpul neînsufleţit al celui ce-a fost, până în ultimele sale zile de viaţă, un neobosit căutător de adevăr. Funeraliile au avut loc marti, 18 decembrie, la orele 12.00. Au fost prezenti putini sai colaboratori de incredere si prieteni jurnalisti, scritori, istorici, fosti si actuali ofiteri de informatii.

Istoricul Mihai Pelin s-a născut în vara lui 1940, la Cernăuţi, de unde familia sa a fugit de hoardele bolsevice dupa invadarea Romaniei Mari. Absolvent al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti a fost jurnalist la „Scânteia tineretului”, „Tribuna României”, „Ramuri” şi „Flacăra”. Membru al Uniunii Scriitorilor, a debut editorial cu volumul „Redactori şi pianişti” (1967), urmat de „Inaderenta” (1968), „Miorita nu s-a nascut langa stele” (1973), „Caderea Plevnei” (1977), „Sa pierduta pe mare” (1983), „Speranta” (1984), s.a.

Pasiunea pentru necunoscutele istoriei şi gustul pentru risc al căutătorilor de adevăruri ascunse i-au favorizat şansa, rară pentru acele vremuri, de a edita la Veneţia trei volume masive de reconstituiri, documente civile şi militare din anii participării României la cel de-al doilea război mondial. Acolo, a fost alaturi de miscarea romanilor anticomunisti din Italia. Ultima sa lucrare, al carui manuscris l-a definitivat cu putin inainte de spitalizare, privea misterele celor doua Legatii italiene la Bucuresti in perioada celui de-al doilea Razboi Mondial. A colaborat, de asemenea, cu serviciul specializat al Crucii Roşii din Munchen (Suchdienst) la lămurirea dispariţiilor unor militari germani în toamna anului 1944 în România.

Aceste ÅŸi alte asemenea merite si contribuÅ£ii la intarirea relatiilor dintre Italia si Romania au fost răsplătite cu demnitatea de Comandor al Ordinului Solidarităţii Italiene (Stella della Solidarieta’ Italiana)(foto).

După 1990, a fost angajat al revistelor româneÅŸti pentru străinătate ÅŸi al publicaÅ£iilor „Baricada”, „Expres Magazin” ÅŸi „Independent”, în ultimii doi ani fiind colaborator permanent al ziarelor „Jurnalul NaÅ£ional” si “Cronica Romana” si consultant special al Asociatiei Civic Media, in vederea deconspirarii cartitelor anti-Romania din serviciile secrete, presa si societatea civila.

Dorinţei exprimate în chiar lozincile purtate şi strigate de demonstranţii din decembrie 1989 de a avea acces la adevărul asupra istoriei recente, Mihai Pelin i-a răspuns cu întreagă putere şi fidelitate. În cele aproape două decenii ce s-au scurs de-atunci, şi-a consacrat întreg efortul şi timpul de care un pasionat de cercetare poate dispune, investigaţiei şi studiilor în arhivele comunismului românesc. Printre scormonitorii în arhivele speciale, Mihai Pelin a fost cercetătorul şi publicistul de excepţie care a făcut publice documente esenţiale din zonele puterii şi influenţei, cu modestie si fără a urmări şi plănui şantaje ori avantaje personale. În paradoxurile „democraţiei originale”, prin „curăţarea” din arhive a multora din informaţiile consemnate de Mihai Pelin, înseşi cărţile sale s-au metamorfozat acum în documente valoroase.

Faptul că a fost primul cercetător care a intrat în Arhivele fostei Securităţii în scopul publicării documentelor studiate, i-a adus popularitate ÅŸi prestigiu, numeroÅŸi colaboratori dar ÅŸi puternici ÅŸi nemeritaÅ£i duÅŸmani. Rezultat al acestor documentări a coordonat editarea primelor patru volume ale CărÅ£ii Albe a Securităţii (1996-1997). Mai cu seamă, dintre acestea, volumul „Istorii literare ÅŸi artistice (1969-1989)” a generat dezbateri, conflicte ÅŸi patimi. Alte volume, având la bază documente inedite din arhivele speciale, îngrijit prefaÅ£ate, redactate ÅŸi adnotate de Mihai Pelin, au fost adevărate best-seler-uri ale istoriografiei ÅŸi publicisticii post-comuniste. „Epistolarul Infernului” (1993), „SioniÅŸti sub anchetă” (1993), „Legenda si Adevar” (1994), „Culisele spionajului românesc” (1997), „OperaÅ£iunile MeliÅ£a ÅŸi Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de Securitate” (1999), „Artur – Dosarul Ion Caraion” (2001), „Iluziile lui Iuliu Maniu” (2001 ÅŸi 2002), „Opisul emigraÅ£iei politice. Destine in 1222 de fise alcatuite pe baza dosarelor din arhivele Securitatii” (2002), „Genii si analfabeti” (2002), „Un veac de spionaj, contraspionaj ÅŸi poliÅ£ie politică” (2003), „Italieni, va ordon, treceti Prutul!” (2003), „SIE & SRI – Trecutul nu se prescrie” (2004), „VieÅ£ile pictorilor, sculptorilor ÅŸi arhitecÅ£ilor români între legionari ÅŸi staliniÅŸti” (2005), „Diplomatie de razboi” (2005), sunt câteva dintre cărÅ£ile semnate de Mihai Pelin, din raftul ce-i este consacrat în biblioteca personală a specialiÅŸtilor ÅŸi iubitorilor de istorie si adevar.

Plecat prea devreme dintre noi, odihneşte-te, în pace, Mihai Pelin. Rămânem cu cărţile tale.

Nu o sa-ti uitam niciodata ideiile sclipitoare, zambetul strengaresc si privirea scaparatoare!


Din publicistica sa de front:

Remember: Aici Radio Securitatea Libera

Disidenta in cultura, intre mit si adevar

Un serial de Mihai Pelin

Despre o asa-zisa elita culturala romaneasca, autodeclarata ca atare, fireste, a inceput sa se vorbeasca pe la sfarsitul anilor ’70. Principalii ei protagonisti au fost Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, care, la data aceea, culmea ridicolului!, nici nu aveau opera. Jurnalul de la Paltinis de Gabriel Liiceanu va vedea lumina tiparului in 1983, iar Minima moralia (cu un titlu furat) de Andrei Plesu va putea fi citita abia in 1988. Pana atunci, baietii mai publicasera o prefata la un album, un epistolar, ceea ce presupune numai un efort de transcriere, introduceri de cateva pagini la opera altora si niste studii subtiri ca lama de ras si cu titluri pretentioase, incapabile sa te invite la lectura si meditatie. Era in ele ceva crispat si parca imprumutat si din alte parti. In timp, la aceasta operatiune nelegitima, de enclavizare a culturii romane, prin delimitarea din corpul ei a unei asa-zise elite, au aderat si alte persoane, nu din cale de afara de numeroase, pe care nu le mai indicam, deoarece se cunosc. Si ele pe sine, si noi pe ele. Interesant este faptul ca procesul in cauza s-a insotit si cu o schimbare vizibila de comportament: nimeni nu le mai putea ajunge la nas si aroganta din ei transpira prin toti porii, le curgea din urechi si supura pe la nari.

Cu toate acestea, notiunea de disidenta a suras elitei in curs de formare la Bucuresti, a ademenit-o si i-a avansat promisiunea de a se constitui intr-un modus vivendi, inaccesibil pentru vulg si intelectualii de rand. Adica pentru acei intelectuali care nu meritau sa fie incorporati in elita.

In 1982, elita noastra a traversat si primul moment dificil din istoria sa. Unii din membri ei s-au inscris in miscarea intitulata Meditatia Transcendentala – transcendental suna frumos, nu-i asa?, si parca te ridica deasupra a toti si a toate – si au rupt cuiul. De altfel, numai niste oameni cu mintea beteaga, imprudenti pana la prostie si cu ratiune de moftangii se puteau implica in cacealmaua intitulata Meditatia Transcendentala. Niste oameni seriosi, cu scaun la cap, nu s-ar fi dat in mana unui individ dubios, despre care se soptea pe la colturi ca insasi Securitatea l-ar fi scos cu mai multi ani in urma din tara, spre a-l utiliza in atingerea unor obiective absonse. Si dupa un timp petrecut in Marea Britanie, Nicolae Stoian fusese rechemat in viteza la Bucuresti, spre a servi drept navod. Cine se prindea in navod se prindea, cine nu, nu.

Intr-adevar, Meditatia Transcendentala primise toate aprobarile de rigoare pentru a functiona, inclusiv de la institutul specializat si de la Ministerul Invatamantului. Deocamdata, partidul se dezinteresa de afacere, iar Securitatea o monitoriza molcom, fara intentii malefice. Insa, la un moment dat, s-a intamplat ceva la care nu se astepta nimeni:

cineva i-a soptit Elenei Ceausescu, numarul doi din partid, ca la Meditatia Transcendentala se petrec niste lucruri nu prea curate si ea a decis ca de chestiunea in speta sa nu se mai ocupe Securitatea, care dormea nesimtita in cizme, ci organele partidului comunist. Urmand ca toti participantii la meditatie sa fie exclusi din randurile acestuia, fiecare in sedinte organizate ad-hoc in institutia de unde primea o leafa. Securitatea nu a mai avut ce sa faca si, de ochii partidului, i-a sanctionat pe toti cei sase ofiteri care monitorizasera cacealmaua, insa l-a desemnat pe maiorul Vasile Malureanu sa se ocupe in continuare de cacealma, in deplina discretie. Si acesta l-a agatat pe Andrei Plesu, care i-a relatat cam tot ceea ce se petrecuse acolo. Ceea ce rezulta dintr-o scrisoare disperata adresata de Andrei Plesu lui Nicolae Ceausescu si dintr-o declaratia aparte, despre care nu se intelege prea bine in ce context s-a prestat. In ciuda acestui fapt, Securitatea nu l-a putu salva nici pe Andrei Plesu, si nici pe altii ce-i relatasera ce se intampla sub bagheta lui Nicolae Stoian.

Noi nu afirmam ca Andrei Plesu ar fi fost informator al Securitatii, dar ceva este neclar in toata povestea si lucrurile s-ar lamuri pe deplin numai in cazul cand dosarul ce i-a fost alcatuit de famigerata institutie ar fi scos la lumina. Ceea ce nu se intampla. Cu certitudine, in acest dosar se afla si rapoartele redactate de maiorul Vasile Malureanu dupa convorbirile cu Andrei Plesu, precum si altfel de documente relative la disidenta falsului filosof si a falsului istoric al artei. Pentru ca, spre ultimii ani ’80, furati de moda care bantuia pe alte meleaguri, incitati de gesticulatiile lui Paul Goma, nucleul dur al asa-zisei elite, alcatuit din Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Mircea Dinescu, mai in sinea lui, mai pe langa cine era dispus sa-l asculte, s-a autodeclarat disident. Curand se va dovedi ca a fost o disidenta de mucava: nici nu a apucat bine sa treaca in uitare afacerea Meditatiei Transcendentale, ca atat lui Andrei Plesu, cat si lui Gabriel Liiceanu li s-a permis sa plece la Heidelberg. Frumos supliment de pedeapsa, dupa o excludere din partid!

Chestiunea nu poate avea decat o singura explicatie: Gogu Radulescu. Si cei ce au trait epoca stiu despre ce este vorba. Insa avizul pentru iesirea din tara a lui Andrei Plesu trebuia sa fie dat de Securitate si aceasta era prudenta. In cazul ca Plesu nu mai revenea din cele strainatati, ponoasele in capul ei s-ar fi spart. Prudenta fiind cu atat mai mare cu cat Securitatea pescuise din anturajele Europei Libere o informatie interesanta: Monica Lovinescu dorea sa-l retina pe Andrei Plesu in Occident, pentru a fi propulsat in functia de director al postului de la München. In cele din urma, retinerile s-au spulberat. Exista un document in arhivele Securitatii in care s-a rezumat o discutie purtata de mai multi ofiteri pe tema: sa-i dam sau sa nu-i dam voie sa plece? Un singur ofiter a fost de acord cu iesirea lui Plesu din tara si argumentele lui au sfarsit prin a prevala. Neted spus, acesta a apreciat ca Andrei Plesu nu va ramane in Occident si nici nu erau sanse sa fie numit director la Europa Libera din trei motive: 1) e comod, mai bine zis lenes; 2) nu-i place sa mearga la slujba; 3) in nici o tara din lumea occidentala nu poti deveni cineva exclusiv prin aplauzele unei gasti pe care ai adunat-o in jurul tau. Si asa cum s-a dus, Andrei Plesu s-a si intors. In alta ordine a lucrurilor, pluteste in aer o banuiala justificata: de fapt, Plesu si Liiceanu, si nu numai ei, reprezentau o interfata anume a regimului comunist cu lumea occidentala. Cand Occidentul acuza autoritatile de la Bucuresti ca nu permite oamenilor de carte sa se miste liberi pe mapamond, rapunsul era univoc: se poate? Cum adica nu au voie sa circule peste hotare? Priviti, domnii Plesu si Liiceanu studiaza la Heidelberg, Ana Blandiana strabate America de la un capat la altul etc. etc. Ce vreti mai mult?
Pana in decembrie 1989, si Andrei Plesu, si Gabriel Liiceanu nu au facut altceva decat sa-si ingroase anturajele cu cat mai multi aplaudaci. Faima lor de disidenti era intarita in mod sistematic si de emisiunile postului de radio din München. Pe cai subterane, Monica Lovinescu primea liste ticluite la Bucuresti, cu cine trebuia elogiat si cu cine trebuia detestat. Si asa mai departe. Totusi, cand incercam sa aflam in ce a constat disidenta teribila a cuplului la care ne referim, intelegem ca a fost vorba despre o disidenta intretinuta cu banii regimului comunist. Si pentru asta nu avem nevoie de nici un document de Securitate, sunt suficiente biografiile celor doi, asa cum ni le comunica un dictionar al scriitorilor romani aparut sub egida Editurii Albastros. Vreme de 15 ani, cand e vorba de Gabriel Liiceanu, si mult mai multi ani, daca-l avem in vedere pe Andrei Plesu, acestia au fost salarizati de Institutul de istoria artei fara sa faca nimic, dar nimic, nimic, exceptand sforile trase in vederea edificarii unei asa-zise elite si in rindurile artistilor plastici. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca la Institutul de istoria artei nimeni nu cerea vreunui cercetator sa-l laude pe Nicolae Ceausescu. Daca ar fi pus cat de cat osul la munca, baietii nu si-ar fi compromis disidenta.

Mai ramane sa comentam si afirmatiile lui Andrei Plesu, conform carora, in saptamanile premergatoare evenimentelor din decembrie 1989, ar fi fost transportat pe sus la Tescani. In primul rand, Tescanii nu sunt o puscarie, ci o casa eleganta de oaspeti, cu frigiderele pline in permanenta. In al doila rand, la Tescani, Plesu nu a stat pe ghimpi, ci pe leafa. Este ridicol sa ne imaginam ca Securitatea s-ar fi temut ca nu cumva Plesu sa sara pe baricada de la Intercontinental si, dintr-o singura rotire de sabie, asemeni unui arhanghel, sa spulbere structurile regimului comunist. Mai degraba, o grupare a viitoarei puteri, care stia ce urma sa se intample la Bucuresti, s-a gandit sa-l puna la adapost. Deoarece mai era nevoie de el. Dintre toti cei la care ne-am referit, numai Mircea Dinescu a schitat un gest de veritabila disidenta, prin interviul acordat cotidianului francez Liberation, in primavara lui 1989. Din pacate, dupa cum a evoluat ulterior, atat va mai ramane din el si din disidenta lui.

Idolii de mucava

(continuarea mai jos)

Cititi si: Plesu si Patapievici sponsorizeaza iredentismul si antiromanismul maghiar din banii Romaniei * ICR si Plesu: 10.000 de euro pentru un ungur, 4000 pentru un roman


Continue reading →

S-au dat in fapt!

Posted on by
Reply

Societatea in civil – manevrata de membri onerosi ai unor servicii secrete care actioneaza in Romania – il acuza pe presedintele Traian Basescu ca este “securist”.

Ce a spus Basescu de s-a ridicat “societatea civila” la atac, in haita? Iata:
“Pentru mine, in atitudine politica, atitudinea premierului Tariceanu nu reprezinta nici o noutate, are ca mod de a lucra cu romanii minciuna, dar marea surpriza pentru mine este domnul Parvulescu”. Proiectul prezentat de Guvern si Pro Democratia “a fost o minciuna promovata de guvern si de dl Parvulescu”. “Din acest moment, personal, o sa-l mai cred pe dl Parvulescu si in analizele dansului, cand sotia domniei sale nu va mai fi salariata la guvern. Cat timp ramane in Palatul Victoria, sa nu mai vanda analize politice nimanui”.

Sotia lui Cristian Pirvulescu (inca presedinte APD?) sta in Guvern de 14 ani, depasindu-l in vechime pana si pe vestitul Miki Spaga si concurandu-l pe la fel de celebrul Ion Columbeanu. Domeniul de activitate al Danielei Pirvulescu este “relatia cu ONG-urile”, adica cu sotul ei. Uniunea Europeana si Statele Unite considera conflictul de interese si traficul de influenta drept factorii de coruptie cei mai distructivi ai unei societati cu adevarat pro-democratice.

Mai jos COMUNICATUL tovarasilor neo-nomeklaturisti strans uniti in jurul Partidului “SOCIETATII IN CIVIL” * Vezi si Parvulescu si coalitiile murdare ale “societatii in civil”

“Atacul la persoana administrat presedintelui APD nu este decat un instrument propagandistic inspirat de practicile vechii securitati”

Atacul Presedintelui Traian Basescu la adresa uneia dintre cele reprezentative organizatii ale societatii civile din Romania si dispretul fata de statul de drept

Organizatiile semnatare isi exprima dezacordul total fata de declaratiile de ieri ale presedintelui Romaniei, referitoare la decizia Curtii Constitutionale (CC) de a respinge doua articole din proiectul Codului Electoral, declaratii jignitoare atat la adresa presedintelui Asociatiei Pro Democratia, cat si la adresa presedintelui Camerei Deputatilor. Acest tip de declaratii, din pacate, nu au fost singulare in viata publica a domnului Basescu.

Continue reading →

SIE, extrema urgenta

Posted on by
Reply


Chiar daca par atacuri disparate, intre situatia din Moldova – aparuta pe fondul crizei din Kosovo – si discursul GDS, al “societatii civile” create de Brucan si Soros, exista o stransa legatura: amanunte in curand!

KOSOVO – MIZELE GEOPOLITICE

Kosovo si Metohia: Istorie si atrocitati

***

Scandalul expulzarii de la Chisinau a celor doi diplomati ai Romaniei, Laurentiu Pinte si Vasile Nanea, pune pe jar autoritatile de stat de la Bucuresti care nu stiu, inca, in ce fel sa raspunda acestei provocari. Ce este cert: lipsa unei strategii nationale viabile pentru spatiul rasaritului romanesc a dus la actualul dezastru

RAZBOI RECE SI SPIONAJ PE GRANITA NATO-CSI

Presedintele Traian Basescu declara inca din aceasta vara, dupa acuzarea de catre Chisinau a unui alt diplomat roman, Alexandru Rus, de trafic cu vize, ca aceea era “ultima provocare pe care o va mai tolera Romania”. Si totusi, acestea au curs lant. Iar un fost agent SIE “auto-deconspirat” la Chisinau il nominaliza pe Vasile Nanea ca securist in urma cu doar opt zile inainte de expulzarea sa. Serviciile speciale nu sunt straine de aceasta prapastie cascata la Prut cand politica UE, NATO si SUA – in care ar trebui sa fie implicata si Romania – este concentrata de fapt pe Nistru.

Regimul comunist condus de Vladimir Voronin a marsat in forta pe operatiuni specifice anti-romanesti dupa ce fostul general de Militie al RSSM a inregistrat nemultumirea Rusiei fata de instalarea bazelor SUA la Marea Neagra. Unul dintre ideologii lui Voronin, Vasile Stati, sustine sus si tare ca Romania si Republica Moldova se afla in stare de razboi: “De altfel, starea de razboi dintre Valahia si Moldova, declansata de valahi in 1429, ba chiar din 1400, se mentine. Valahii pana astazi n-au incheiat – niciodata! – nici o pace cu Moldova”.

Continue reading →

Ce vor SUA de la Ucraina – David J. Kramer la Harvard Ukrainian Research Inst

Posted on by
Reply

FOCUS on U.S. FOREIGN POLICY and INTERNATIONAL SECURITY ISSUES

State’s Kramer on U.S.–Ukrainian Relations

Ukraine on track to succeed in political, economic development

A Key Moment in Ukraine-American Relations

David J. Kramer, Deputy Assistant Secretary for European and Eurasian Affairs

Lecture on U.S.-Ukrainian Relations, Harvard Ukrainian Research Institute

Cambridge, Massachusetts

December 7, 2007

[As prepared]

Thank you for that kind introduction. And thanks to all you for turning out as well. We have a visitor who made it from another city whom I’d like to recognize, and that is Archbishop Sulyk of Philadelphia.

It’s good to be back at Harvard, where I studied a country, the Soviet Union, that, I’m pleased to say, no longer exists. Conversely, I’m here to speak to you today about a country that was at the time I was a student a republic only on paper.

Today’s date should remind us that events are difficult to forecast. Today is known as the day that will live in infamy, and for those of you who are younger and may not immediately recognize the quote, no, I’m not warning you about my speech. Today of course is the 66th anniversary of Pearl Harbor.

Closer to my line of work, today is the 20th anniversary of Mikhail Gorbachev’s arrival in Washington for a key summit with President Reagan, in what became a historic visit many of us remember vividly. Coming after a long line of gray, truculent leaders going back decades, Gorbachev was clearly a new face and, for at least that reason, a breath of fresh air. He wowed Washington publics during the summit, giving his security detail nightmares by bursting out of his limousine to dive into street crowds. It was a seminal event in U.S.-Soviet relations.

I will leave aside for the moment the debate over whether Gorbachev succeeded in freeing Russians, Ukrainians, and others from Stalinism or failed in his plan to reform communism and make the Soviet system permanent by giving it a human face. For us what matters at the moment is what happened.

The result of his years in power is that the Soviet Union broke up, freeing the 15 so-called republics to go their own way. The 15 were all over the map, quite literally, but also in terms of their history, internal cohesiveness and economic development. Not surprisingly, they have met with varying levels of success in terms of economic development, political liberty and the overall happiness of their people.

None of the countries that finally separated themselves from Russia is as populated or as important to regional history — and to Russianness, from the clouded Russian perspective — than Ukraine. Before Russia and Belarus there was Rus, and we all know where that was. It was the princes and princesses of Kyivan Rus who first adopted Orthodox Christianity. Another country and civilization developed later in the back-woods Duchy of Muscovy, but Ukraine was first — but no less important — work of reforming Ukraine’s polity, economy, and society.– she wants to eliminate RosUkrEnergo; I have also on occasion heard Viktor Yanukovych say the same thing. The key is not to replace RosUkrEnergo with another middleman company, but to eliminate that kind of role entirely.— ensuring energy security, fighting corruption and building institutions, and enhancing open markets—Ukraine can achieve many if not most of its domestic and international goals.

Today Ukraine can be first again. It has enormous potential, it has all it needs to succeed, to be at the forefront that emerged from the break-up of the Soviet Union in economic and political development. To do so, it must overcome the past and forge headlong into the future, a future Ukraine’s nearly 47 million people deserve.
Continue reading →