“Biserica este apărată de Hristos şi ea va rămâne vie atât timp
cât va merge pe calea Luiâ€
Biserica Ortodoxă Română în anii regimului comunist
– observaÅ£ii pe marginea capitolului dedicat cultelor din „Raportul Tismăneanu†–
Consideraţii metodologice
Apariţia raportului „Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din
România†(în continuare, raportul Tismăneanu) a generat în mediul istoriografic şi în cel
public o serie întreagă de controverse. Lăsăm la o parte acele abordări care pun în discuţie
însăşi ideea de condamnare a comunismului şi ne vom raporta numai la acelea care au
semnalat erori în ceea ce priveşte calitatea ştiinţifică a unor capitole din lucrare şi caracterul
tezist al unor abordări. În acest spirit dorim să semnalăm unele lipsuri pe care le prezintă
capitolul dedicat cultelor şi să prezentăm un punct de vedere propriu în ceea ce
priveşte evoluţia relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi regimul totalitar comunist, de
la instaurarea acestuia şi până în 1989.
Orice demers istoriografic se bazează în primul rând pe o reconstituire a faptelor întrun
„scenariu†adevărat. Adesea, adevărurile şi semnificaţiile mai profunde ale fenomenului
istoric pot rezulta din cadrele naraţiunii. Acest demers cu iz pozitivist pare drumul cel mai
sigur către obiectivitatea mult visată de orice istoric, nefiind ales în mod întâmplător de către
autorii capitolului din raport dedicat cultelor. Pretenţia lor (implicit exprimată) este că
prezintă pur şi simplu un text cu fapte obiective, individuale, care s-au petrecut în mod real,
invitând pe cititor să le judece singur.
Din păcate, chiar la acest palier există o serie de
afirmaţii cel puţin contestabile. Una se află la pagina 458: „Bisericile au făcut nenumărate
compromisuri cu regimul totalitar, morale, economice, ideologice şi de câteva ori chiar
dogmaticeâ€, afirmaÅ£ie gravă ÅŸi complet nedemonstrată. De asemenea, la pagina 460 se face o
altă afirmaţie falsă: „Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că mai mulţi clerici au ajuns
în închisoare din cauza ostilităţii manifestate faţă de patriarhul Justinian şi faţă de noua putere
politică, iar episcopi precum Nicolae Popovici au fost pensionaÅ£i în mod abuzivâ€. ÃŽn primul
rând, nu din cauza lui Justinian a fost pensionat episcopul Nicolae Popovici, aşa cum se
sugerează în textul amintit şi, în al doilea rând, nu este atestat documentar nici un caz în care
al treilea patriarh al României ar fi contribuit la arestarea unui cleric1.
Prezenţa unor asemenea afirmaţii ridică serioase semne de întrebare asupra
caracterului obiectiv al celor scrise de autorii capitolului respectiv, fapt întărit de prezenţa
unor epitete precum „jenant†sau „penibilâ€, atunci când se face referire la aspecte ale
activităţii BOR în perioada regimului comunist. Ele ne arată că autorii au depăşit simpla
reconstituire a faptelor şi s-au avântat într-un nou palier, cel moral. Istoricul ca instanţă
morală este o idee care a revenit în forţă în ultimii ani, fapt cu conotaţii pozitive dar şi
negative, deoarece diverse personaje şi-au arogat competenţe de istoric în spatele unui discurs
moralist.
Se pune însă întrebarea legitimă: care morală, care istorie, mai ales când vine vorba
de Biserică? Aici, în mod obligatoriu, componenta teologică trebuie să fie prezentă în analiză.
La o primă vedere textul despre culte cuprins în raportul Tismăneanu este o sumă de
fapte, nu foarte legate între ele, a căror pondere în economia textului este în mod nefericit
aleasă (vezi capitolul prea lung dedicat împuternicitului de culte şi tratarea prea sumară a unor
aspecte cel puţin la fel de importante). Dar această obiectivitate factologică există doar la
prima vedere deoarece, voit sau nu, inconÅŸtient sau nu, autorii textului au intrat ÅŸi pe terenul
Teologiei, din păcate la modul eretic, prin adoptarea unui „scenariu†de tip novaţian.
Novaţionismul este o schismă apărută în veacul al III-lea d. Hr., produsă de prezbiterul
roman Novatianus şi preotul Novatus din Cartagina, care au reproşat reprimirea în sânul
Bisericii, după pocăinţă, a celor căzuţi de la credinţă în timpul persecuţiei lui Decius (249-
251)2. Condamnată la vremea ei de Părinţii Bisericii, această viziune poate fi azi lesne
regăsită în diverse scrieri istorice, în lucrări cu caracter memorialistic sau în articole de presă
referitoare la relaţiile Biserică-stat din perioada comunistă.
Sursa de inspiraţie a acestui fel de a vedea lucrurile provine din scrierile unor persoane
implicate, într-un fel sau altul, în viaţa Bisericii în perioada comunistă, care au avut de suferit
din pricina acestui lucru şi care au fost dezamăgite, din anumite motive, de atitudinea de
atunci a ierarhiei ortodoxe. Un caz este Ion Ianolide care, în „Întoarcerea la Hristosâ€, în
capitolul intitulat „Biserica în comunismâ€, afirmă următoarele: „Biserica oficială este o
oficină a puterii statului ateist […]. ÃŽntre vlădici ÅŸi popor este o totală ruptură. Ei [ierarhii, n.n.]
trăiesc în afara sufletului creştin. Ei se încadrează elitei statale. Deşi credem în harul pe care îl
poartă, nu credem în ei ca oameni. Cuvântul lor nu mai merge la sufletele noastre, căci poartă
iz politic. Ei pretind că obţin în acest fel libertatea credinţei, dar noi considerăm că opera lor
majoră este justificarea credinÅ£ei ateisteâ€3.
Aşadar, în perioada comunistă ar fi existat o ierarhie obedientă şi trădătoare a idealului
creştin. Alături de ei ar fi fost o întreagă serie de clerici oportunişti, care au susţinut acţiuni
precum colectivizarea ÅŸi au devenit instrumente/informatori ai organului represiv, Securitatea,
contribuind chiar la distrugerea propriei credinţe4.
Acestei Biserici corupte i s-ar fi opus o Biserică curată, o Biserică martiră,
reprezentată de popor, „poporul care crede, poporul care jertfeÅŸte, care luptă ÅŸi care suferăâ€.
Deşi prigonită, credinţa a trăit în perioada comunistă, dovada supremă făcând-o sfinţii şi
martirii închisorilorâ€5.
În această logică, pretenţiile înaltului cler că activităţile lor din perioada comunistă
sunt de fapt jertfe necesare salvării Bisericii devin caduce, totul fiind de fapt o atitudine prin
care „privilegiaţii†Acesteia şi-au asigurat un trai comod într-o perioadă din cele mai grele
pentru credinţă, când ar fi trebuit să se comporte precum martirii din vremea marilor
persecuţii ordonate de împăraţii romani.
Opinii similare împărtăşeşte şi Sergiu Grossu, cunoscutul luptător pentru apărarea
libertăţilor religioase. Membru al „Oastei Domnuluiâ€, el a căutat să menÅ£ină viu spiritul
acestei asociaţii şi după desfiinţarea ei în 1948, fapt pentru care a fost arestat şi condamnat6.
Reuşind să emigreze în Franţa împreună cu soţia sa, Nicole Valery-Grossu, Sergiu Grossu a
desfăşurat de-a lungul anilor o remarcabilă acţiune de aducere la cunoştinţa opiniei publice a
persecuţiilor la care sunt supuşi credincioşii din România. Cartea sa din 1987, Calvarul
României creştine, s-a constituit în prima sinteză asupra acestui fenomen7. Informaţiile
incomplete pe care le-a avut la dispoziţie şi o anumită schemă mentală indusă de realităţile
Războiului Rece l-au făcut însă pe Sergiu Grossu să aducă unele acuze excesive, chiar
nedrepte, la adresa unor ierarhi ortodocşi. Autoritatea sa a făcut ca numeroşi epigoni să preia,
fără cel mai mic spirit critic, tipare întregi din lucrările lui Grossu pe care să le folosească
drept cheie universală de explicare a realităţilor religioase din anii comunismului, fără să se
mire deloc că Traian Dorz, prietenul lui Sergiu Grossu şi marele mentor al „Oastei
Domnuluiâ€, deÅ£inut ani la rândul în temniÅ£ele comuniste, a fost un apropiat al multora dintre
aceÅŸti ierarhi8.
Un alt doilea scenariu, tot de tip novaţian, este legat de suferinţele îndurate de
reprezentanţi ai Bisericii Greco-Catolice în perioada 1948-1989. Reprezentanţii acestui cult au
încercat prin memorii adresate autorităţilor comuniste să obţină statutul de Biserică legal
recunoscută. Pentru că nu puteau ataca autoritatea laică căreia i se adresau (care era de fapt
vinovată pentru desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice) s-a recurs la soluţia acuzării Bisericii
Ortodoxe ca fiind singura responsabilă de toate suferinţele îndurate de greco-catolici9. Din
acele memorii scrise pentru o cauză dreaptă, această schemă interpretativă a fost preluată şi
dezvoltată în lucrări istoriografice şi discursuri publice. Din perspectiva unora care au mers la
extrem, BOR devenea o instituţie colaboratoare a regimului comunist, obedientă şi în acelaşi
timp plină de ură la adresa celorlalte culte, „meritândâ€, prin urmare, calificativul de „biserică
colaboraÅ£ionistăâ€10. ÃŽn această logică, un cult în ansamblul său, ne referim la cel ortodox, este
acuzat de păcatul apostaziei, în timp ce alte confesiuni sunt prezentate drept biserici „curateâ€
sau „martireâ€.
Iată două scenarii, care s-au impus ca stereotipuri, încă din perioada anilor ’5011, şi
care au fost preluate fără discernământ şi după 1989, de abia înfiripata istoriografie
preocupată de problemele bisericeşti. Autorii capitolului despre culte din raportul Tismăneanu
reuşesc performanţa să le combine pe amândouă în doar câteva pagini. Prin urmare, departe
de a construi un discurs obiectiv, autorii amintiţi, conştient sau nu, aleg doar acele fapte, acele
elemente care servesc cel mai bine teza pe care o „simt†ca adevărată.
După evenimentele din 1989, Biserica Ortodoxă Română şi-a cerut iertare pentru
greşelile făcute în anii comunismului şi a căutat să explice anumite gesturi şi atitudini pe care
nu a avut posibilitatea să le lămurească la timpul potrivit12. Din păcate, discursul
postdecembrist al BOR a fost condamnat din start, fiind considerat un „jenant†efort de
justificare postfactum a unor „compromisuri penibileâ€, iar amintirile ÅŸi mărturiile celor
implicaţi în viaţa Bisericii în anii comunismului au fost repede catalogate şi excluse ca
mărturii valabile pentru construirea unui discurs istoriografic valid. Documentele din arhive
recent deschise au arătat că această suspiciune este nesustenabilă şi avem posibilitatea să
construim un scenariu sensibil diferit de cele prezentate mai sus, un scenariu complex în care
actorii şi responsabilităţile sunt multiple, vinovăţiile sunt distribuite, iar nuanţele de gri
predomină, în dauna albului şi negrului.
Pe baza materialului documentar accesibil până în prezent nu se poate vorbi de
existenÅ£a unei rupturi într-o „Biserică oficialㆺi o „Biserică a catacombelorâ€13. Evident în
interiorul instituţiei ecleziastice au existat numeroase divergenţe, chiar dispute, dar care nu au
condus la schisme, la rupturi de corpul Bisericii, spre deosebire de situaţiile din alte state foste
comuniste. Documentele arată că a existat adesea o strânsă legătură între activitatea acelor
categorii clericale considerate oficiale şi „dizidenţii†Bisericii14. Şi unii şi ceilalţi au avut ca
obiectiv păstrarea rolului mântuitor al Bisericii în viaţa credincioşilor, însă metodele au fost
cele care i-au diferenţiat. Unii au crezut că este obligatorie adoptarea unei atitudini ferme
lipsite de echivoc faţă de regimul comunist, mai ales în ceea ce priveşte respectarea
libertăţilor religioase, în timp ce alţii, evaluând contextul istoric existent, au considerat că este
mai bine ca instituţia ecleziastică să accepte un modus vivendi cu noua autoritate politică, în
schimbul păstrării unor drepturi minimale. Deşi din punct de vedere ideologic cele două
viziuni erau divergente, în planul relaţiilor umane au existat adesea cazuri de colaborare şi
sprijin în spiritul ideii că toţi sunt oamenii Bisericii şi nu trebuie lăsaţi la mâna regimului
totalitar.
La fel, problema colaboratorilor şi a informatorilor Securităţii aflaţi în interiorul
Bisericii, trebuie atent reevaluată, deoarece şi aici există o serie întreagă de prejudecăţi.
Pe
baza unor statistici parţiale, quasirelevante, nu se poate afirma că procentul de informatori din
cadrul BOR a fost mai mare sau mai redus faţă de celelalte culte. Securitatea a căutat să aibă
atâţi informatori cât era nevoie pentru a Å£ine sub control „situaÅ£ia operativăâ€. Apoi, ideea că
preoţii ortodocşi au „turnat†reprezentanţii altor culte este falsă, iar motivul era foarte simplu:
numai cineva din interiorul cultului putea avea acces nemijlocit la toate chestiunile15. ÃŽn ceea
ce priveşte problema denunţării de către preoţi a celor spuse de credincioşi în timpul
spovedaniei, nu există deocamdată atestat documentar nici un caz, la nici unul din cultele
existente în România.
Peste toate, chestiunea informatorilor din Biserică rămâne extrem de delicată, trebuind
tratată de la caz la caz, deoarece nu se poate pune pe acelaşi palier o persoană a cărei note
informative au contribuit la arestarea şi condamnarea cuiva şi cineva care a fost constrâns,
prin diferite metode, să semneze un angajament, pentru ca mai apoi să facă în aşa fel încât să
fie abandonat de către Securitate.
Dincolo de aceste fapte concrete şi de scenarii rămâne veşnica întrebare a istoricilor:
De ce faptele s-au petrecut într-un mod şi nu altfel. Naraţiunea singură nu poate da toate
răspunsurile, fiind nevoie de explicaţii mai profunde. Cunoscuta şi controversata carte a
autorului belgian Olivier Gillet, a pus pentru prima dată, la modul serios, problema
cauzalităţii în evoluţia relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi statul comunist16.
Vorbind de „compromisurile†şi „supunerea†BOR în faţa regimului totalitar, Gillet găseşte
explicaţia acestei stări de lucruri în „ecleziologia†proprie Bisericii Ortodoxe17. Aceasta ar fi
moÅŸtenitoarea unei model impregnat de „cezaro-papismâ€, care ignora separarea dintre puterea
spirituală şi cea seculară, care încuraja mecanismele nedemocratice, fapt care a făcut ca BOR
să se simtă chiar foarte bine în cadrele regimului comunist şi să respingă democraţia
postdecembristă18.
O altă categorie de scrieri rezumă responsabilităţile celor petrecute în anii regimului
comunist la deciziile individuale ale unor persoane din structura de conducere a BOR, pe
considerentul că dacă se arunca vina pe aceştia, restul Bisericii rămâne curat şi neafectat de
ravagiile comunismului19.
Ambele explicaţii sunt simpliste, ignorându-se faptul că în domeniul religios, mai
evident decât în alte domenii, se exprimă timpul lung, mediu şi scurt al istoriei, aşa cum ele au
fost definite de şcoala Annales, cauzalităţile pliindu-se pe ritmurile lor. A explica evoluţia
BOR în anii comunismului înseamnă, pe de-o parte analiza foarte atentă a contextului general
istoric, al elementelor „ideologiceâ€, a gesturilor ÅŸi a profilului personalităţilor implicate, dar ÅŸi
o „arheologie†pe o durată medie, menită să releve opţiunile pe le avea la dispoziţie Biserica
după 23 august 1944.
Textul de mai jos se doreşte doar o schiţă a unei alte perspective asupra evoluţiei
Bisericii Ortodoxe Române în anii comunismului, spre a fi pusă în dezbaterea publică.
Evident, multe aspecte lipsesc, dar în viitor sperăm să oferim un material mult mai amplu.
Stat, societate şi culte în România înainte de 23 august 1944
Continue reading →
Oamenii Puterii
Consideraţii metodologice
La un an de la aparitia asa-zisului “Raprot Tismaneanu”, marti 18 Decembrie 2007, la ora 16.00, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului a gazduit la sediul din Str Arh Grigore Cerchez 16, Dorobanti, Sector 1, conferinta “20 de ani de la revolta anticomunista de la Brasov”. Au participat membri fondatori ai Asociatiai 15 Noiembrie 1987, ambasadorul Poloniei, E.S. Dl. Jacek PALISZEWSKI – care a devenit membru de onoare al Asociatiei, fosti detinuti politici, academicieni, istorici, jurnalisti.
Ceea ce a refuzat sa transmita ICR este ca “suma consistenta de bani” a fost de 10.000 pentru Pornografia maghiara preferata de Humanitas iar, cand a fost sa recompenseze jurnalismul din Ungaria, Plesu, Patapievici si Coop s-au gandit ca presedintele unui post total antiromanesc, cum este DUNA TV, care are ca televiziune subsidiara si postul directionat spre Slovacia, Voivodina si Transilvania, denumit sugestiv AUTONOMIA TV, merita 6000 de euro iar romanca Eva Iova, de la “Foaia romanesca”, ziarista care se lupta zilnic cu iredentismul si agresiunea maghiara de stat, merita premiul cel mai mic, de 4000 de euro.
