Author Archives: muaddib

LIBERTATEA PRESEI in pericol. CNA incearca interzicerea OTV ca pe vremea regimului Iliescu-Nastase

Posted on by
Reply

Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Articolul 19: “Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea opinii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspandi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat”.


Directia Nationala Anticoruptie

Str. Stirbei Voda nr. 79-81, Bucuresti

Agentia Nationala de Integritate

Bd. Lascar Catargiu nr. 15, Bucuresti

Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii

Str Matei Basarab nr. 55-57, Bucuresti

SESIZARE

Mostra unei tentative de coruptie:

“Prieten drag, eu te ajut. Dar el are o oferta grozava de flori si plante. Pentru diverse zile. Pentru ocazii si alte alea. Ajuta-ma sa-l ajuti, de poti. Cumpara-i toata marfa.
Te imbratisez”

(Conform unui SMS pe care Dan Diaconescu l-a prezentat la OTV ca fiind transmis de Cristina Trepcea)

Asociatia Civic Media, organizatie neguvernamentala membra a retelei Organizatiilor de Media ale Europei de Sud Est (SEEMO), membra a Institutului International de Presa (IPI) cu sediul la New York, cu toate active pentru respectarea si apararea dreptului si libertatii de expresie si a presei in lume, solicita autoritatilor competente ale statului sa se sesizeze din oficiu in cazul acuzatiilor grave de coruptie la cel mai inalt nivel facute de jurnalistul Dan Diaconescu, proprietar al postului de televiziune OTV, la adresa primilor oameni in stat in Guvernarea Iliescu-Nastase din 2000-2004 si la adresa demnitarilor membri ai Consiliului National al Audiovizualului din 2002 pana in 2008.

In contextul general al unei vizibile incercari a limitarii libertatii presei in Romania, resimtita acut in interiorul breslei – fapt bine cunoscut de mediile politice si de informare -, si a izolarii jurnalistilor activ care nu s-au lasat corupti sau controlati, se constata si o vizibila complicitate a unor organisme ale statului in vederea restrangerii unor drepturi fundamentele garantate de Declaratia Universala a Drepturilor Omului, in special Articolul 19: “Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea opinii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspandi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat”.

Astfel, membri ai Consiliului National al Audiovizualului, garant al interesului public si unica autoritate de reglementare in domeniul programelor audiovizuale a carui misiune este de a asigura un climat bazat pe libera exprimare si responsabilitatea fata de public in domeniul audiovizualului, au dovedit de-a lungul anilor si prin ultimele decizii in ce priveste postul OTV, a avea o rafuiala personala de natura penala cu jurnalistul Dan Diaconescu. Este o evidenta faptul ca, desi au existat in ultimii 19 ani inclusiv cazuri de sinucideri si crime inspirate din programele altor posturi comerciale centrale existente in Romania, singura televiziune sanctionata excesiv de CNA ramane OTV. Conform declaratiilor lui Dan Diaconescu, aceasta stare de fapt are ca punct de plecare data de 12 septembrie 2002 cand postul de televiziune OTV a fost inchis abuziv de catre puterea politica a vremii prin intermediul CNA.

Dupa cum vom arata mai jos, conform declaratiilor publice din ultimele patru zile ale jurnalistului Dan Diaconescu, acest fapt s-a inscris in incercarea mafiota a conducerii statului din acea perioada de a subordona postul OTV prin santaj si presiune, folosindu-se institutii ale statului, de la CNA si pana la SPP.

Intradevar, la data de 11 septembrie 2002, Corina Cretu, consilier al presedintelui Ion Iliescu, a inaintat o plangere Consiliului National al Audiovizualului la adresa OTV. In urma acesteia, CNA a adoptat, in premiera in Romania, cea mai dura sanctiune administrata unui post national de televiziune. Prin decizia nr. 94 din 12.09.2002, CNA, sub semnatura presedintelui Serban Madgearu, a decis: “Articol unic – Se retrage licenta de emisie nr. S-TV 31 din 27.03.2001, acordata societatii SC FIRST MEDIA ADVERTISING SRL, pentru postul de televiziune prin satelit OMEGA TV (OTV) din Bucuresti, pentru incalcarea repetata a prevederilor art. 40 si art. 3 alin (1) si (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 si a prevederilor art. 12 alin (1), (2) si (3) si art. 13 din Decizia CNA nr. 80/2002”.

In aceeasi zi, la ora 17.12, in plina desfasurare si transmisie in direct a unei conferinte de presa a conducerii OTV cu media romanesti si internationale, firmele de retransmisie a posturilor de televiziune prin cablu din Capitala au taiat brusc semnalul OTV, in urma ordinelor primite de la CNA. Societatile de presa au oprit transmisia in urma unei circulare, venita de la ministerul Comunicatiilor, prin care s-a solicitat intreruperea imediata a transmisiei postului OTV, intrucat acesta a ramas fara licenta.

Masura a constituit un abuz evident si fara precedent din partea CNA, ramas necercetat si nesanctionat de organele responsabile cu respectarea Legii in stat, in ciuda faptului ca in 2004 s-a schimbat Guvernarea ca si a faptului ca majoritatea membrilor CNA si-a continuat activitatea pana astazi.

Concret, pe langa faptul ca Legea audiovizualului garanteaza transmisia de emisiuni si reglementeaza faptul ca cenzura de orice fel este interzisa, art. 93 din acelasi act normativ prevede:

“(1) Sanctiunile pentru incalcarea dispozitiilor prezentei legi se aplica de Consiliu sau de Autoritatea Nationala de Reglementare in Comunicatii, precum si de catre personalul de control anume imputernicit al persoanei juridice de drept public prevazute la art. 88 alin. (2).

(2) Deciziile luate in conditiile alin. (1) pot fi atacate la instanta de contencios administrativ, potrivit legii, in termen de 15 zile de la comunicare.

(3) Decizia luata in conditiile alin. (1) si neatacata in termenul prevazut la alin. (2) constituie titlu executoriu.”

Pentru ca CNA sa transmita firmelor de televiziune prin cablu ordinul de intrerupere a emisiei OTV trebuia asteptat termenul de 15 zile pentru exercitarea caii de atac legal, deoarece atat Constitutia, cat si Legea audiovizualului garanteaza dreptul la libera exprimare. Numai dupa curgerea termenului de 15 zile se putea transmite ordinul de oprire a emisiei, in cazul in care OTV nu se adresa instantei de judecata.

Jurnalistul Dan Diaconescu a evidentiat in transmisiile postului OTV din ultimele patru zile ca detine dovezi si ca exista probe, directe si indirecte, privind implicarea institutiilor statului si a mai multor fosti si actuali membri ai CNA in afacerea inchiderii OTV, precum si privind acte de coruptie ca darea si luare de mita si alte foloase necuvenite in cazul unor membri ai CNA.

Jurnalistul sustine ca persoane aflate printre primii cinci oameni in stat i-au propus in acea perioada un tip de tranzactie mafiota, oferindu-se o suma de 300.000 de USD pentru a abandona drepturile de proprietate asupra postului OTV. Aceste afirmatii grave pot fi coroborate cu inregistrarile telefonice ale primilor cinci oameni in stat din zilele de 11.09.2002 si 12.09.2002, detinute potrivit Legii de Serviciul Roman de Informatii (SRI), si cu jurnalul activitatilor Serviciului de Protectie si Paza (SPP) si a marturiile ofiterilor SPP care l-au transportat pe jurnalistului Dan Diaconescu, in noaptea de 12.09.2002, la o casa de protocol, pentru a i se propune de catre unul din primii oameni in stat vanzarea postului OTV catre un interpus al conducerii Partidului Social Democrat (PSD), de Guvernamant la acea vreme.

Avand in vedere competentele si indatoririle Directiei Nationale Anticoruptie si ale Agentiei Nationale de Integritate, Asociatia Civic Media solicita DNA si ANI sa inceapa cercetarea din oficiu a urmatorilor:

– membri ai conducerii statului in perioada Guvernarii PSD 2000-2004, dintre care unul este in prezent in aceeasi functie publica, respectiv: Ion Iliescu, presedinte al Romaniei, Adrian Nastase, prim-ministru, Nicolae Vacaroiu, presedinte al Senatului, Valer Dorneanu, presedinte al Camerei Deptutatilor;

– fosti si actuali membri ai CNA: Rasvan Popescu, Dan Grigore, Serban Pretor, Gasparik Attila, Gabriela Stoica, Mircea Sorin Moldovan, Serban Madgearu, Emanuel Valeriu, Ioan Onisei, Constantin Dutu, Radu Teodorel, Gelu Marian Trandafir, Grigore Zanc, Cristina Trepcea

Conform afirmatiilor jurnalistului Dan Diaconescu, infractiunile comise de o parte a acestora se incadreaza, in cadrul Legii care guverneaza DNA la:

SECTIUNEA a 2-a

Infractiuni de coruptie

Art. 6. – Infractiunile de luare de mita – prevazuta la art. 254 din Codul penal, de dare de mita – prevazuta la art. 255 din Codul penal, de primire de foloase necuvenite – prevazuta la art. 256 din Codul penal si de trafic de influenta – prevazuta la art. 257 din Codul penal se pedepsesc potrivit acelor texte de lege.

Art. 61. – (1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenta sau lasa sa se creada ca are influenta asupra unui functionar, pentru a-l determina sa faca ori sa nu faca un act ce intra in atributiile sale de serviciu, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 10 ani.

SECTIUNEA a 3-a

Infractiuni asimilate infractiunilor de coruptie

Art. 12.
b) folosirea, in orice mod, direct sau indirect, de informatii ce nu sunt destinate publicitatii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informatii.

Art. 13. – Fapta persoanei care indeplineste o functie de conducere intr-un partid, intr-un sindicat sau patronat ori in cadrul unei persoane juridice fara scop patrimonial, de a folosi influenta ori autoritatea sa in scopul obtinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani.

Art. 13-1. – Infractiunea de santaj, prevazuta la art. 194 din Codul penal, in care este implicata o persoana dintre cele aratate la art. 1, se pedepseste cu inchisoare de la 7 la 12 ani.

Art. 13-2. – Infractiunea de abuz in serviciu contra intereselor publice, infractiunea de abuz in serviciu contra intereselor persoanelor si infractiunea de abuz in serviciu prin ingradirea unor drepturi, daca functionarul public a obtinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 15 ani.

Art. 14. – Daca faptele prevazute la art. 12 si 13 sunt savarsite in conditiile art. 9, maximul pedepsei prevazute de lege se majoreaza cu 3 ani.

Art. 15. – Tentativa la infractiunile prevazute in prezenta sectiune se pedepseste.

Art. 16. – Daca faptele prevazute in prezenta sectiune constituie, potrivit Codului penal sau unor legi speciale, infractiuni mai grave, acestea se pedepsesc in conditiile si cu sanctiunile stabilite in aceste legi.

SECTIUNEA a 4-a

Infractiuni in legatura directa cu infractiunile de coruptie

Art. 17. – In intelesul prezentei legi, urmatoarele infractiuni sunt in legatura directa cu infractiunile de coruptie, cu infractiunile asimilate acestora sau cu infractiunile impotriva intereselor financiare ale Comunitatilor Europene:

a) tainuirea bunurilor provenite din savarsirea unei infractiuni prevazute in sectiunile a 2-a si a 3-a, precum si favorizarea persoanelor care au comis o astfel de infractiune;

b) asocierea in vederea savarsirii unei infractiuni prevazute in sectiunile a 2-a si a 3-a sau la lit. a) din prezentul articol;

c) falsul si uzul de fals savarsite in scopul de a ascunde comiterea uneia dintre infractiunile prevazute in sectiunile a 2-a si a 3-a sau savarsite in realizarea scopului urmarit printr-o asemenea infractiune;

d) abuzul in serviciu contra intereselor publice, abuzul in serviciu contra intereselor persoanelor si abuzul in serviciu prin ingradirea unor drepturi, savarsite in realizarea scopului urmarit, printr-o infractiune prevazuta in sectiunile a 2-a si a 3-a;

d1) santajul, savarsit in legatura cu infractiunile prevazute in sectiunile a 2-a si a 3-a;

g) infractiunile prevazute in Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu modificarile ulterioare*, savarsite in legatura cu infractiunile prevazute in sectiunile a 2-a si a 3-a;

Avand in vedere acuzatiile jurnalistului Dan Diaconescu, precum si evidenta ca membrii CNA nu si-a reinoit, conform Legii, Declaratiile de Avere si de Interese, ANI are obligatia sa cerceteze membrii CNA, potrivit urmatoarelor articole ale Legii Nr 144/ 21.05.2007:

ART. 13

(1) Agentia exercita urmatoarele atributii, cu respectarea principiilor legalitatii, impartialitatii, independentei, celeritatii, dreptului la aparare si bunei administrari:

a) verifica declaratiile de avere si declaratiile de interese;

b) efectueaza controlul depunerii la termen a declaratiilor de avere si a declaratiilor de interese de catre persoanele prevazute de lege;

c) constata ca intre averea dobandita pe parcursul exercitarii functiei si veniturile realizate in aceeasi perioada exista o diferenta vadita care nu poate fi justificata si sesizeaza instanta competenta pentru stabilirea partii de avere dobandita sau a bunului determinat dobandit cu caracter nejustificat, a carui confiscare o solicita;

d) constata nerespectarea dispozitiilor legale privind conflictul de interese si regimul incompatibilitatilor;

e) dispune clasarea sesizarii, cand diferenta intre averea dobandita si veniturile realizate nu este vadita sau bunurile sunt justificate sau, dupa caz, cand nu se dovedeste conflictul de interese ori starea de incompatibilitate;

f) sesizeaza organul de urmarire penala daca exista probe sau indicii temeinice privind savarsirea unei fapte prevazute de legea penala;

g) aplica sanctiunile si ia masurile prevazute de lege in competenta sa sau, dupa caz, sesizeaza autoritatile ori institutiile competente in vederea luarii masurilor si aplicarii sanctiunilor prevazute de lege;

ART. 39

(1) Urmatoarele categorii de persoane au obligatia declararii averii si a intereselor:
19. membrii Consiliului National al Audiovizualului;

ART. 42

(1) Declaratiile de avere si de interese se depun in termen de 15 zile de la data numirii sau alegerii in functie ori de la data inceperii activitatii.

(2) Persoanele prevazute de lege au obligatia sa depuna sau sa actualizeze declaratiile de avere si de interese anual, cel mai tarziu la data de 15 iunie, pentru anul fiscal anterior.

ART. 45

(1) In cazul unui conflict de interese, toate actele juridice sau administrative incheiate direct sau prin persoane interpuse, cu incalcarea dispozitiilor legale privind conflictul de interese, sunt lovite de nulitate absoluta.

(2) Actiunea in constatarea nulitatii absolute a actelor juridice sau administrative incheiate cu incalcarea obligatiilor legale privind conflictul de interese poate fi introdusa de Agentie chiar daca persoana in cauza nu mai detine acea functie.

ART. 47

(1) Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat ca a emis un act administrativ, a incheiat un act juridic, a luat o decizie sau a participat la luarea unei decizii cu incalcarea obligatiilor legale privind conflictul de interese constituie abatere disciplinara si se sanctioneaza potrivit reglementarii aplicabile demnitatii, functiei sau activitatii respective, daca fapta nu intruneste elementele constitutive ale unei infractiuni.

(2) Persoana eliberata sau destituita din functie este decazuta din dreptul de a mai exercita o functie sau o demnitate publica dintre cele prevazute la art. 39, cu exceptia celor elective, pe o perioada de pana la 3 ani de la data eliberarii sau destituirii din functia sau demnitatea publica respectiva. Interdictia se dispune, la solicitarea Agentiei, de catre instanta competenta prevazuta la art. 46 alin. (1), ca sanctiune complementara, in cazul confiscarii unei parti din averea dobandita sau a unui bun determinat ori in cazul conflictelor de interese.

(3) Fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate constituie temei pentru eliberarea din functie sau, dupa caz, constituie abatere disciplinara si se sanctioneaza potrivit reglementarii aplicabile demnitatii, functiei sau activitatii respective.

ART. 52

(1) Nedepunerea declaratiei de avere si a declaratiei de interese in termenele prevazute de lege constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda de la 100 lei la 500 lei si declansarea din oficiu a procedurii de control.

Tinand cont si de afirmatiile jurnalistului Dan Diaconescu, potrivit caruia este posibil ca un membru al CNA sa fie santajat cu dosarul sau de la Securitate, solicitam imperios CNSAS sa dea de urgenta publicitatii rezultatele cercetarii listei “Voci Curate”, care cuprinde si toti membri Consiliului National al Audiovizualului.

Remember:

Ion Iliescu:

Nu poate fi admisa “iresponsabilitatea” in media

Presedintele Ion Iliescu a subliniat referindu-se la decizia Consiliului National al Audiovizualului de a ridica licenta postului de televiziune OTV, ca nu poate fi admisa “iresponsabilitatea” unor mijloace de informare in masa.

Cristian Tudor Popescu:

Este semnul reintrarii in normalitate

“Retragerea licentei de emisie a OTV este semnul reintrarii in normalitate. Decizia trebuia luata mai demult, dar mai bine mai tarziu decat niciodata”.

Ion Cristoiu:

O prostie imensa

“CNA-ul a gresit cand a luat decizia de retragere a licentiei de emisie a postului OTV. Este nu numai o greseala, ci o prostie imensa, deoarece decizia a fost luata la o zi dupa ce presedintele Ion Iliescu a protestat fata de OTV. Este foarte greu sa nu faci o legatura intre rapiditatea cu care a actionat CNA si inalta exigenta prezidentiala. Retragerea licentei OTV s-a desfasurat dupa modelul suspendarii ziaristului Paul Grigoriu pentru interviul luat politicianului Corneliu Vadim Tudor. S-au mai facut plangeri si sesizari la CNA in legatura cu OTV si pana acum. Aceasta decizie lasa imaginea unui organism obedient presedintelui si a unui presedinte care da inalte indicatii pentru sanctionarea unui post TV. Nu cred ca CNA trebuia sa sara sa apere onoarea barbatului politic Ion Iliescu. Suspendarea licentei nu este legala. Daca a gresit in alte dati, Dan Diaconescu nu a gresit cand l-a invitat pe Corneliu Vadim Tudor, deoarece acesta este un om care isi asuma responsabilitatea pentru declaratiile pe care le face. Ion Iliescu ar fi putut sa-l dea in judecata pe presedintele Partidului Romania Mare, si nu sa sanctioneze un post TV. S-a creat astfel un precedent. Ce ar trebui sa faca o televiziune daca il invita in direct sa spunem pe Traian Basescu, iar acesta, virulent cum este, spune anumite lucruri?”

Victor Roncea

Presedinte fondator

Asociatia Civic Media

16 Septembrie 2008

PATAPIEVICI, falsificatorul trecutului. 13 FILE DINTR-UN DOSAR DE COLABORATOR AL REGIMULUI BOLSEVIC

Posted on by
8



Horia Roman PATAPIEVICI, TVR Cultural, 16 aprilie 2007:

“Numele meu este Horia-Roman Patapievici. Horia este prenumele pe care mi l-a dat mama si toti oamenii, de când ma stiu, mi-au spus Horia. Mama îmi spunea Horia. Roman este prenumele pe care mi l-a dat tata si nimeni cu exceptia lui nu mi-a spus vreodata Roman. (…) Tata era dintr-un sat de lânga Cernauti si toata regiunea în care erau el si familia lui – cei care se chemau fie Patapievici, fie Smercianski (pe bunica mea o chema Rozalia Smercianski) – au ramas în Uniunea Sovietica. Un timp, au încercat sa se acomodeze. Tata e nascut în ‘21, avea exact vârsta de înrolare s.a.m.d. Roman Smercianski, varul lui primar, era în aceeasi situatie. Si s-a facut un consiliu de familie în urma caruia s-a hotarât ca baietii, baietii tineri, sa se refugieze. Nu în România, pentru ca ei erau convinsi atunci ca Uniunea Sovietica va invada România, ci în Polonia. ÃŽn Polonia ocupata de nemti. Pentru ca Polonia fusese cu un an înainte împartita între rusi si nemti.”

Horia-Roman PATAPIEVICI, “Evenimentul Zilei”, 11 ianuarie 2007:

“Tatal meu a fost un refugiat din Cernauti. Venirea sovieticilor l-a facut sa se refugieze: nu in ce mai ramasese din tara, despre care credea ca va fi si ea in curand invadata, ci in Polonia. Oricat ar parea de ciudat azi, oamenilor din mediul social al bunicilor mei le parea in 1940, in Polonia impartita, mai sigur sub nemti decat sub sovietici.

Toata viata lui, tata a ramas ingrozit de rusi. Cooptat in anii ‘70 sa se duca la Moscova intr-o delegatie CAER, tata a refuzat. El, care din spirit de disciplina nu putea face niciun gest de fronda, a refuzat sa se intoarca in tara din care niciun Patapievici nu s-a mai intors. Nu putea uita ca din familia lui urmasi nu au avut decat cei care au reusit sa se refugieze.Restul patapievicilor au fost rasi – care arestati, care omorati, care deportati. Astazi, in locurile natale ale familiei Patapievici nu mai exista nimeni din neamul meu.(…)

Din familia mea paterna nu au supravietuit decat doi oameni: unul era tatal meu, celalalt unchiul lui. Dintre acestia, numai unul a mai putut avea, cum se spune in Biblie, fii si fiice. Sovieticii, pentru mine, sunt ucigasii neamului meu.(…)”

Horia-Roman PATAPIEVICI, “TANGO – Revista femeilor care stiu sa se miste”, 1 aprilie 2007

“Tatăl meu a fost un om de o modestie ÅŸi de o discreÅ£ie cu totul ÅŸi cu totul excepÅ£ionale. (…) Aveam să aflu cît suport existenÅ£ial avea prudenÅ£a lui cînd, la aproape 20 de ani de la moartea lui, i-am putut citi, la CNSAS, dosarul.(…) După cedarea Bucovinei către sovietici, tata s-a refugiat în Polonia, apoi a plecat la Viena, unde a stat în timpul războiului; a fugit de sub ruÅŸi împreună cu vărul lui primar, Roman Smerceanski, care a fost împuÅŸcat de o patrulă sovietică la puÅ£in timp după ce au părăsit CernăuÅ£iul.”

Monica LOVINESCU:

“Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”.

“Jurnal, 1990-1993”, pagina 291


Petitia pentru demiterea lui Patapievici – Romania


Petitia pentru demiterea lui Patapievici – International

ADEVARUL:

“Subsemnatul Patapievici Dionis, salariat la Banca de Stat, Directia Operatiuni Banesti, domiciliat in Bucuresti, raionul Tudor Vladimirescu, str. Caimatei 14, arat urmatoarele:

1.(…) Urmare schimbarilor teritoriale ce au avut loc in aceasta perioada (22 iunie 1940) am avut posibilitatea sa ma inscriu la Universitatea de Stat din Cernauti (URSS) la facultatea de fizica si matematici. Pentru rezultatele bune obtinute la invatatura si pe taramul activitatii obstesti, am obtinut bursa de merit. Dupa absolvirea primului an de facultate, razboiul si ocupatia hitlerista-antonesciana au intrerupt mersul normal al vietii. Suspectat si persecutat de organele statului fascist pentru comportarea avuta sub regimul sovietic, lipsit de vreo perspectiva si amenintat cu mobilizarea si trimiterea pe frontul antisovietic, in toamna anului 1941 am parasit regiunile natale pentru a ama refugia in Polonia.(…)

Din aprilie 1945 am putut din nou sa traiesc in conditii umane. La Viena am activat ca transalator pe langa Comandamentul militar sovietic, apoi pe langa Politia Zonei Sovietice, in arondismentul I. (…) Imediat dupa eliberarea Vienei de Armata Rosie m-am inscris la Academia superioara de Comert Mondial. In timpul sederii mele la Viena am activat in randul Partidului Comunist Austriac. In anul 1946 am fost primit ca membru in Partidul Comunist (carnet nr. 201729 din 2 oct. 1946). (…)

2. Ca dovezi pentru cele aratate in autobiografie voi mentiona unele documente, existente asupra mea si persoane. (..)
Pentru perioada 1940/1941 cand am studiat in URSS: carnet de student. (…) In ceea ce priveste activitatea democratica posed legitinmatia de membru in Partidul Comunist Austriac nr. 201729/1946 (predat la CC al PMR) si carnet de membru in K.d.G.H. – Comitetul studentilor oprimati de nazism (nr. A 2056); in Asociatia de strangerea legaturilor de prietenie cu URSS (nr. 62508), etc. (…)

TRAIASCA LUPTA PENTRU PACE

Bucuresti, 16 oct. 1960″

COMPLETARI:

“In legatura cu comportarea mea din perioada 1936-1940 si conceptiilor pe care le aveam atunci arat ca in clasa a VI-a de liceu (1937/1938) am avut discutii in contradictoriu cu profesorul meu de limba germana, Popescu, discutii care s-au terminat cu aprecierea dansului ca “am conceptii bolsevice” si ca locul meu ar fi “dincolo de Nistru”.”

“Plecarea din tara a fost determinata de atmosfera de teroare dezlantuita de autoritatile de ocupatie din Bucovina de Nord, impotriva tuturor acelora care au colaborat cu regimul sovietic si de atitudine negativa fata de razboiul antisovietic la care nu vroiam sa ma las mobilizat. De aceia am plecat din Cernauti inapoi la Stanceni, iar de aici la Horodenca, o localitate apropiat de Stanceni, pe teritoriul URSS (fosta Galitie Poloneza, intrata in componenta Statului Sovietic inca in anul 1939).”

PATAPIEVICI, “victima” “ucigasilor neamului lui” este complicele ucigasilor neamului nostru:


Continue reading →

CAZUL PATAPIEVICI: Razboiul agentilor secreti. Traditia Tradarii

Posted on by
Reply

Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă.

Avem, din păcate, ÅŸi o tradiÅ£ie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este ÅŸi cazul familiei Patapievici, Dionis ÅŸi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor ’40 în CernăuÅ£i ÅŸi infiltrat apoi în SecÅ£ia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc marÅŸrutizarea în România.

Nu am fi adus în atenÅ£ie acest caz dacă nu am fi fost, în zilele din urmă, martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaÅ£iilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de InformaÅ£ii german (B.N.D.), al scriitoarei Herta MŸller, faţă de protecÅ£ia pe care preÅŸedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foÅŸti ÅŸi actuali agenÅ£i secreÅ£i. Ai Securităţii ÅŸi ai altor servicii secrete – de aici sau de aiurea.

De ce apare Herta MŸller în disputa agenÅ£ilor secreÅ£i protejaÅ£i de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj ÅŸi circulaÅ£ie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a B.N.D.-lui, până ÅŸi după plecarea din România, nu ÅŸi-a mai putut reÅ£ine indignarea faţă de nerecunoÅŸtinÅ£a ÅŸi lipsa de loialitate, adică trădarea la care “noul caporal” s-a pretat, în cea mai bună tradiÅ£ie a familiei.
ÃŽn anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreÅ£ină legături, informative, printre rămăşiÅ£ele emigraÅ£iei legionare din FranÅ£a ÅŸi R. F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanÅ£i ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaÅ£i ÅŸi anihilaÅ£i, la fel ca, în Å£ară, foÅŸtii deÅ£inuÅ£i politici, singurele foruri morale româneÅŸti din Å£ară, respectiv din afara ţării. Locul lor trebuia ocupat de falÅŸi disidenÅ£i anticomuniÅŸti, ceea ce s-a ÅŸi întâmplat. Ca atare, diverÅŸi băgători de seamă au fost direcÅ£ionaÅ£i către emigraÅ£ia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare ÅŸi cultivare de “instituÅ£iile culturale” ale Oficiului Federal pentru Apărarea ConstituÅ£iei (n.n. – omologul Serviciului Român de InformaÅ£ii). Contactele ÅŸi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din Å£ară, nici mai mult, nici mai putin decât director al “Centrului de Studii Germane” al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea BucureÅŸti.

Pe acest fond, s-a creat împrejurarea scandalului “căpitanului Soare”. Un superior de-al “căpitanului Soare”, care a supervizat operaÅ£iunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiÅ£erul SRI trimis pentru o banală cercetare ÅŸi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii “capitanului Soare” avea să-l scoată pe Horia Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenÅ£ia opiniei publice. Platforma ÅŸi notorietatea pe care Virgil Măgureanu i-a creat-o, prin orchestrarea scandalului mediatic, sunt interpretate de cunoscătorii intimi ai resorturilor ascunse ale gestului lui “dom’ Profesor”, drept “o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate”, pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a adus, în secret, N.K.V.D.-ului, Gestapo-ului ÅŸi altor servicii, iar oficial Comandamentului Militar din Austria al Armatei RoÅŸii. Dar nu numai acestora.

“Fiul lupului”, cum l-au numit jurnaliÅŸtii O. Zară ÅŸi Cătălin Antohe pe H.R. Patapievici (“Curentul”, 1 octombrie 2002), avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea ÅŸi continuarea tradiÅ£iei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul ÅŸi tatăl său, în favoarea “mamei Rusia”, a MăreÅ£iei Sovietelor ÅŸi împotriva fiinÅ£ei naÅ£ional-statale a României.

Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatând un fapt profesional banal, o investigaÅ£ie comună a “căpitanului Soare”, pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa “anti-Iliescu”. De notorietate era, deja, că ÅŸi directorul S.R.I., Virgil Măgureanu, devenise un “anti-Iliescu”, căruia îi căuta înlocuitori. Ceea ce-i poate justifica gestul de “a scoate la rampă” încă un opozant cu oarecare lustru, adoptat de frăţia “Humanitas”, chiar dacă acesta, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special.

Nu este lipsit de interes, în acest context, după cum menÅ£iona fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului preÅŸedinte al României, Ion Iliescu, că V. Măgureanu i-a ascuns preÅŸedintelui datele reale ale scandalului “Soare-Patapievici”, adevărul fiindu-i adus la cunoÅŸtinţă de generalul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de faţă fiind ÅŸi consilierul prezidenÅ£ial pentru securitate, care ÅŸtie mult mai multe decât vrea să spună.

Ascensiunea ulterioară, de rang ministerial, a lui H.R.P. în Colegiul Consiliului NaÅ£ional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, examinată de specialiÅŸti în “intelligence”, apare ca o reuÅŸită infiltrare a unei cârtiÅ£e într-o instituÅ£ie în care miza dosarelor Securităţii, referitoare la agenÅ£ii ÅŸi acÅ£iunile serviciilor străine, a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.

Patapievici junior nu a moÅŸtenit, însă, calităţile intrinseci pe care ascendenÅ£ii săi le-au avut pentru operaÅ£iuni speciale sub acoperire. El, împreună cu alÅ£i camarazi au fost “prinÅŸi cu mâţa în sac”, adică executând tematici de scotocire ÅŸi extragere de informaÅ£ii ÅŸi documente din arhivele Securităţii, solicitate de servicii străine interesate în recuperarea memoriei acÅ£iunilor lor trecute în România, dar ÅŸi în proiectarea altora. Este cunoscut că, în misiunea sa de la CNSAS, s-a aflat ÅŸi acoperirea, sau mai precis reconspirarea agenÅ£ilor dubli ÅŸi a informatorilor din rândul “societăţii civile” creată de serviciile sovietice pentru a ocupa terenul public după lovitura de stat din 1989. Inabilitatea sa l-a făcut de altfel să ÅŸi recunoască faptul că a avut cunoÅŸtinţă de cazul agentului-informator Antohi (ÅŸi nu numai a lui), faptă ce are consecinÅ£e penale.

Pedeapsa pentru fapta sa ignobilă a fost “o rotire”, respectiv promovarea ca preÅŸedinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit “mănuşă” individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaÅ£ionale ale înaintaÅŸilor săi kominterniÅŸti, care au distrus programatic intelectualitatea ÅŸi valorile de identitate ale culturii ÅŸi spiritualităţii româneÅŸti din toate timpurile.

Ascensiunea lui H.R. Patapievici, de la un mărunt ziarist la un aÅŸa-zis protejat ÅŸi om de-al preÅŸedintelui Traian Băsescu, are toate dimensiunile unei “afaceri de familie”, de sânge, ÅŸi devoalează întreaga reÅ£ea, întinsă ca o pânză de păianjen asupra României. Pe lângă majoritatea agenÅ£ilor sovietici din România, grupaÅ£i după 1990 de Silviu Brucan în diverse grupuri, s-au consolidat, pe criterii de apartenenţă la vechea reÅ£ea a Kominternului ÅŸi Kominformului, noi agenÅ£i de influenţă. Cercetarea trecutului de familie al multora dintre vocile sonore “anticomuniste” de azi ne vor releva o viaţă de huzur în nomenclatura comunistă a cadrelor bolÅŸevice venite din URSS, chiar dacă unele au fost “marginalizate” după deconspirarea legăturilor lor cu spionajul sovietic. Nici Patapievici junior nu face excepÅ£ie. Conform biografiei oficiale romanÅ£ate, tânărul Patapievici a fost descoperit ÅŸi apreciat de un fost troÅ£kist, convertit la Europa Liberă, Virgil Ierunca, pe când scria la săptămânalul Uniunii Scriitorilor a lui Mircea Dinescu, “Contrapunct”. Nimeni nu ne lămureÅŸte însă cum a ajuns, din cercetător la unul din institutele controlate de Securitate – Institutul pentru Studierea Semiconductorilor, din cadrul ÃŽntreprinderii de Cercetare ÅŸi ProducÅ£ie Materiale Semiconductoare din BucureÅŸti – să scrie la “Contrapunct” ÅŸi la revista “22”, a Grupului pentru Dialog Social, al cărui membru a devenit rapid, ÅŸi să devină ditamai “cercetătorul privat în istoria ideilor”, după cum se autodescrie. Trecutul tatălui său, acelaÅŸi cu al majorităţii membrilor GDS, spune tot. DeÅŸi Vladimir Tismăneanu se scăpase că în copilărie se jucase cu micul Romi Patapievici pe străzile “cartierului roÅŸu” – pe care azi vor să-l vopsească (tot) împreună, schimbându-i numele – în 1992, ajuns la Virgil Ierunca ÅŸi Monica Lovinescu, tânărul fizician nu ezita să-ÅŸi cosmetizeze trecutul pe placul celor doi. Dacă Tismăneanu se prezentase celor două “voci” ale Europei Libere drept “regalist”, Patapievici alege – cu profesionalism, am putea spune – o altă biografie, care dă bine: fiu de deÅ£inut politic. Monica Lovinescu, în Jurnal, 1990-1993, la pagina 291, îl prezintă astfel pe fizicianul ajuns la Paris cu o bursă de două luni (?!): “Descoperim un tânar (are 35 de ani ÅŸi pare cu vreo zece mai puÅ£in) simplu, emoÅ£ionant ÅŸi emoÅ£ionat, aproape patetic, care ne vorbeÅŸte de tatăl lui ieÅŸind din închisoare ÅŸi nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în amintirea acestui tată mort fără să-i fi spus fiului suferinÅ£ele prin care a trecut”. Cum Patapievici fiul s-a născut în 1957, se poate presupune că îşi aducea aminte de momentul ieÅŸirii tatălui din puÅŸcărie pe când era copil, în anii 1964-65, când, după plecarea consilierilor URSS, regimul comunist a eliberat toÅ£i deÅ£inuÅ£ii politici închiÅŸi în perioada ocupaÅ£iei sovietice, elitele intelectualităţii, ale preoÅ£imii ortodoxe sau ţărănimii anticomuniste. Dramatic.
Peste ani, Patapievici îşi mai aminteÅŸte niÅŸte detalii, într-un editorial din “Evenimentul Zilei”: “Tatăl meu a fost un refugiat din CernăuÅ£i”. Fugea de sovietici, explica Patapievici, împreună cu un văr, din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru că ÅŸtia că România va fi ÅŸi ea invadată. Patapievici junior ne dă de înÅ£eles că este vorba de invadarea Bucovinei de nord de către trupele Armatei RoÅŸii, în urma ultimatumului din 1940. ExperienÅ£a aceasta groaznică, dublată de anii de închisoare politică se pare că l-au afectat teribil pe Patapievici senior: “Toată viaÅ£a lui, tata a rămas îngrozit de ruÅŸi”, spune fiul. A fost atât de oripilat încât a refuzat să meargă într-o vizită la CAER, mai spune “fiul lupului paznic la oi”.

Adevărul este însă cu totul altul. Oricât de ciudat ar părea, omul care astăzi conduce Institutul Cultural Român, membru al Comisiei Tismăneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleşu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o înaltă morală, este un mincinos profesionist. Atunci, cum mai poate avea încredere în el lumea academică, opinia publică sau preşedintele de onoare al ICR, Traian Băsescu? Pentru că, în realitate, tatăl său nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost deţinut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al N.K.V.D., care a beneficiat de avantaje necinstite toată viaţa sa.
Pentru a nu rămâne doar pe tărâmul afirmaţiilor, în cele ce urmează vom prezenta câteva dintre reperele operaţiunii de infiltrare-exfiltrare şi valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizată, în principal, de serviciile secrete sovietice.

Spunem în principal de cele sovietice fiindcă, ulterior, în operaţiune s-au interpus şi integrat şi alte servicii de spionaj, îndeosebi pentru perioada în care Dionis Patapievici a acţionat în România, sub acoperirea de înalt funcţionar în aparatul central al Băncii Naţionale.

“Lead”-ul informaÅ£iilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: “Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, în anul l948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii NaÅ£ionale a României”.

Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care le este atribuită o nouă identitate.

Astfel, Patapievici senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun că ucraineană, şi-i credem, dacă în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, învăţând patru limbi străine, cu oarece greutăţi vorbind doar una, cea română.
Diferenţele si inexactităţile de nume sunt foarte importante în materie de acte de stare civilă, fiind premeditat introduse în documente, atât pentru facilitarea acoperirii , cât şi în vederea derutei şi a îngreunării identificării certe a agenţilor ilegali.

Din l948 ÅŸi până în l961, timp în care consilierii sovietici controlau toate miÅŸcările ÅŸi acÅ£iunile AdministraÅ£iei, Armatei, Internelor ÅŸi Securităţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim “D. PătraÅŸcu”, fost membru al Gestapo-ului ÅŸi suspect de spionaj economic, nu a existat.

Odată cu declinul controlului consilierilor sovietici, D.P. devine subiectul unei acţiuni contrainformative, cu un dublu scop: clarificarea trecutului său în Secţia Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un urmărit internaţional cu identitate falsă) şi a unor suspiciuni de spionaj şi sabotaj economic (în Banca Naţională au fost şi victime politice, care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovăţii grave ale altora).

Cariera în diversiune ÅŸi spionaj a lui D.P. a început la CernăuÅ£i, în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca “agent al provocărilor bolÅŸevice, al cărui loc este dincolo de Nistru”.

ÃŽntr-o biografie, aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis P. menÅ£ionează că a fost “suspectat ÅŸi persecutat de organele statului fascist (n.n. român) pentru comportarea avută sub regimul sovietic”, fiind nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (n.n. în GaliÅ£ia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în U.R.S.S.). AÅŸadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în U.R.S.S. Nu din calea ruÅŸilor, ci în braÅ£ele lor! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte ÅŸi pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich.

Perioada ÅŸederii în Å¢ara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense, în vederea infiltrării în PoliÅ£ia Politică Secretă de Stat a Reich-ului german (Gestapo). Dar despre voltele agentului sovietic ÅŸi ale “fiului lupului”, în episodul de mâine: TradiÅ£ia trădării în familia Patapievici.

Tradiţia trădării

Continue reading →

US NATIONAL DEFENSE STRATEGY 2008

Posted on by
Reply


Introduction

A core responsibility of the U.S. Government is to protect the American people –
in the words of the framers of our Constitution, to “provide for the common
defense.” For more than 230 years, the U.S. Armed Forces have served as a
bulwark of liberty, opportunity, and prosperity at home. Beyond our shores,
America shoulders additional responsibilities on behalf of the world. For those
struggling for a better life, there is and must be no stronger advocate than the
United States. We remain a beacon of light for those in dark places, and for this
reason we should remember that our actions and words signal the depth of our
strength and resolve. For our friends and allies, as well as for our enemies and
potential adversaries, our commitment to democratic values must be matched by
our deeds. The spread of liberty both manifests our ideals and protects our
interests.

The United States, our allies, and our partners face a spectrum of challenges,
including violent transnational extremist networks, hostile states armed with
weapons of mass destruction, rising regional powers, emerging space and cyber
threats, natural and pandemic disasters, and a growing competition for resources.
The Department of Defense must respond to these challenges while anticipating
and preparing for those of tomorrow. We must balance strategic risk across our
responses, making the best use of the tools at hand within the U.S. Government
and among our international partners. To succeed, we must harness and integrate
all aspects of national power and work closely with a wide range of allies, friends
and partners. We cannot prevail if we act alone.

The President’s 2006 National Security Strategy (NSS) describes an approach
founded on two pillars: promoting freedom, justice, and human dignity by
working to end tyranny, promote effective democracies, and extend prosperity;
and confronting the challenges of our time by leading a growing community of
democracies. It seeks to foster a world of well-governed states that can meet the
needs of their citizens and conduct themselves responsibly in the international
system. This approach represents the best way to provide enduring security for the
American people.


Continue reading →

The U.S. SECRET SERVICE: An Examination and Analysis of Its Evolving Missions

Posted on by
Reply


Summary

The U.S. Secret Service has two missions — criminal investigations and
protection. Criminal investigation activities, which have expanded since its inception
as a small anti-counterfeiting operation at the end of the Civil War, now encompass
financial crimes, identity theft, counterfeiting, computer fraud, and computer-based
attacks on the nation’s financial, banking, and telecommunications infrastructure,
among other areas. Protection activities, which have expanded and evolved since the
1890s, include the safety and security of the President, Vice President, their families,
and other identified individuals and locations.

In March 2003, the U.S. Secret Service was transferred from the Department of
the Treasury to the Department of Homeland Security as a distinct entity. Prior to
enactment of the Homeland Security Act of 2002 (P.L. 107-296), the U.S. Secret
Service had been part of the Treasury Department for over 100 years.
During an April 2008 hearing on the FY2009 budget request for the U.S. Secret
Service, Members of Congress raised questions related to the missions and
organizational location of the Service. Are the two missions of the Service
compatible and how should they be prioritized? Is the Department of Homeland
Security the most appropriate organizational and administrative location for the
Secret Service? These, and other policy questions, have been raised and addressed
at different times by Congress and various administrations during the long history of
the Service. Some may contend that these and other questions call for renewed
attention given the recent increase in demand for the Service’s protection function
(for example, see H.R. 5938 pending in the 110th Congress) and the advent of new
technology used in financial crimes.


CITITI AICI RAPORTUL DESPRE US SS

By Shawn Reese / July 31, 2008
Analyst in Emergency Management and Homeland Security Policy

Government and Finance Division

PETITIE pentru demiterea lui HR Patapievici de la conducerea ICR

Posted on by
1

Domnule Presedinte Traian Basescu,

Noi, semnatarii de mai jos, profund revoltati de modul in care actuala conducere a Institutului Cultural Roman dezonoreaza statul roman, batjocoreste valorile nationale si stirbeste imaginea Romaniei in lume, subminand menirea ICR, va solicitam sa va exercitati prerogativele si sa dispuneti demiterea urmatorilor:

Horia Roman Patapievici, presedinte

Mircea Mihaies, vicepresedinte

Tania Radu, vicepresedinte

“Misiunea Institutului Cultural Roman este promovarea culturii si civilizatiei nationale in tara si in afara ei”, este primul punct inscris pe frontispiciul ICR.

Inainte de a trece la fondul problemei, scandalul international declansat de decizia conducerii ICR de a sprijini financiar, imoral si arogant, doi informatori ai Securitatii dintre care unul este un impostor total pe linie stiintifica, amintim incalcarea flagranta a Misiunii Institutului intr-un alt scandal cu puternice reverberatii, generat de ICR-New York.

Comunitatea romaneasca din New York a fost la fel de ultragiata ca si noi de modul in care conducerea ICR a inteles sa “promoveze cultura si civilizatia nationala” prin reprezentari de falusuri scrijelite pe peretii Galeriei romanesti din New York, afisari de zvastici, profanari ale menorei evreiesti si imaginii Sfintei Fecioare Maria, grave jigniri aduse in mediul american poporului roman, catalogat in Galeria ICR drept “paranoic”.

In singura explicatie pe care a dat-o Horia Roman Patapievici, polemizand insa din postura de editorialist al “Senatului EvZ” si nu din cea de presedinte al ICR oferind un raspuns firesc si obligatoriu ca functionar al statului, retinem ca ICR ar practica o “neutralitate morala” deci o amoralitate din care se exclude sustinerea “artei nationale”. Afirmatiile sale vin in contradictie cu insasi Misiunea ICR si nobilele intentii ale Fundatiei Culturale Regale dupa modelul careia a fost infiintat acest Institut sub inaltul patronaj al Presedintelui Romaniei. Acest fapt deosebit de grav este insa eclipsat pe planul onoarei statului roman in lume de operatiunea de reciclare a “intelectualilor publici” turnatori, infractori si impostori, declansata sub auspiciile ICR in capitala Germaniei, Berlin, prin sustinerea informatorului Securitatii si falsului “doctor” Sorin Antohi si a altui informator care si-a ascuns trectul 18 ani, dezonorand si dimplomatia romana, Andrei Corbea-Hoisie.

Sponsorizarea de catre ICR a unei asa-zise “Academii de vara” la care co-director este informatorul-impostor Sorin Antohi, membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, fost director al Fundatiei Soros, fost membru al Comisiei Tismaneanu, fost profesor-“doctor” la Universitatea Soros CEU din Budapesta, propus de ministrul de Externe Mihai Razvan Ungureanu sa conduca falsa “Fundatie publica romano-maghiara Gojdu”, este mai mult decat revoltatoare. Iar reactia de aparare a acestora pana in panzele albe de catre o intreaga pleiada de beneficiari ai fondurilor contribuabilului roman ajunse la ICR, incepand cu presedintele si vicepresedinte ICR, Horia Roman Patapievici si Mircea Mihaies si continuand cu alti “intelectuali publici” ca Mircea Cartarescu si Vladimir Tismaneanu, sfideaza bunul simt comun si normalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, invocate in protestul intelectualilor germani ultragiati de acest gest.

In cazul in care nu ati fost informat, domnule presedinte Traian Basescu, va transmitem noi ca atat presa germana de mare tiraj cat si postul de stat al Germaniei Federale, Radio Deutsche Welle, a prezentat si continua sa o faca, prin contrast strident cu “omerta” vizibile in mass media din Romania, protestul Hertei Muller, singura scriitoare din Romania propusa la premiul Nobel pentru literatura, si al scriitorilor si traducatorilor emeriti Richard Wagner si Ernest Wichner, la adresa conducerii ICR si a imoralitatii acesteia.

La intrebarea “care ar fi relatia dintre moralitate si profesionalism stiintific sau intelectual, se pot ele exclude uneori?”, raspunsul lui Ernest Wichner a fost cel aşteptat, comenteaza Deutsche Welle: ”Nu sunt niciodată separabile”.

“In cazul turnatorilor “actionand in taină”, (in beneficiu propriu) si “in serviciul aparatului represiv”, activitatea lor “n-a fost una politica. Ci, o fapta criminala”, afirma sec, dar clar ÅŸi la obiect, Richard Wagner, in presa germana, citata de DW. Scriitorul german ii reproseaza si lui Mircea Cartarescu imixtiunea penibila in dezbaterea privindu-i pe Corbea si Antohi printr-un articol tinzand spre impaciuitorism, care “contine suma tuturor confuziilor marcand spatiul public romanesc”.

Herta Muller apreciaza cu ingrijorare in ZIUA ca “Pentru Romania este o normalitate situatia in care se afla. Nici nu-si da seama ca nu este cum trebuie. Ca romanul s-a obisnuit iarasi sa se fereasca. Nu va dura mult si iarasi vor trai cu frica-n san! Ca astia se orienteaza. Nu stau unde sunt, merg mai departe.”

In prima scrisoare deschisa catre conducerea ICR aparuta in presa germana, Herta Muller intreba: “ICR-ul crede ca traieste pe o alta planeta unde nu exista conceptele de demnitate personala si de integritate morala in stiinta?”.

Ca ICR are enorme carente nu ar trebui sa fie o noutate pentru presedintele Romaniei, totodata presedinte de onoare al ICR. Incompetenta manageriala ce domneste in „noul ICR“ a fost evidentiata inca din decembrie 2006 de catre cunoscutul scriitor si disident anticomunist Radu Portocala, fost director al filialei din Paris a ICR. Acesta si-a anuntat demisia (tot) printr-o scrisoare deschisa, in care mentiona toate „hibele functionale” ale ICR-ului generate de „inmultirea si agravarea blocajelor“ institutionale, etc. Domnia sa era de parere ca problemele intampinate in realizarea proiectelor ICR Paris se datorau in mare parte „carentelor de comunicare si de gestionare de la Bucuresti“.

La fel, pentru presedintele Romaniei, totodata presedinte de onoare al ICR, nu ar trebui sa fie un secret continutul Rapoartelor Curtii de Conturi a Romaniei privind jaful care domneste in Institutul Cultural Roman, bazat pe trafic de influenta, conflict de interese si hotie pura.

Horia Roman Patapievici este si recidivist in raporturile sale cu turnatorul Sorin Antohi, pe care l-a promovat in societate prin acoperirea colaborarii sale cu Securitate, pe vremea cand era membru al Colegiului CNSAS. Fapta sa este cercetata (de doi ani!) de Parchetul de pe langa Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti si Politia Sectorului 1 Bucuresti – Serviciul de Investigare a Fraudelor sub supravegherea parchetului, fiind inregistrata in registrul cauzelor penale sub nr. 13861/P/2006.

Asadar, recenta atitudine a presedintelui ICR submineaza inclusiv procesul de condamnare a regimului comunist si crimelor bolsevice declansat de Dvs.

Presedintele Romaniei ar fi trebuit sa stie atunci cand l-a chemat la Cotroceni la cererea lui Andrei Plesu pe Horia Roman Patapievici, ca sa preia cheile fostei Fundatii Culturale Romane, ca fizicianul sustinut operativ si de fostul director al SRI, Virgil Magureanu, este, printre altele, autorul urmatorelor “maxime” despre Romania:

Din volumul “Politice”, publicat si raspublicat de Editura Humanitas, inclusiv anul trecut, deci asumat si azi de HR Patapievici:

1) Despre Romania, la pagina 63: “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii”.

2) Despre populatia Romaniei, la pagina 53: “23 de milioane de omuleti patibulari” (buni de spinzuratoare), iar la pagina 34 scrie: “un popor cu substanta tarata. Oriunde te uiti, vezi fete patibulare… guri vulgare, trasaturi rudimentare”. Sau la pagina 64 scrie: “Romanii nu pot alcatui un popor fiindca valoreaza cit o turma”.

3) Despre limba romana, la pagina 64 scrie: “Romana este limba in care trebuie sa incetam sa mai vorbim sau sa o folosim numai pentru injuraturi’.

4) Despre istoria romanilor, la pagina 63, scrie: “Toata istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cind i-au lasat romanii pe daci in forma hibrida, stramoseasca, ne-au luat la urinat slavii: se cheama ca ne-au plamadit din aceasta clisa daco-romano-slava, ma rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era sa ne inecam, asa de temeinic au facut-o. Demnitatea nostra consta in a ridica mereu gura svintata, iar ei reincepeau: ne zvintam gura la Calugareni, ne-o umpleau iar la Razboieni, si asa mai departe, la nesfirsit. Apoi ne-au luat la urinat rusii, care timp de un secol si-au incrucisat jetul cu turcii, pe care, in cele din urma, avind basica udului mai mare, i-au dovedit”.

5) Despre cultura si spiritualitatea romanilor presedintele Institutului Cultural Roman scrie: “Puturosenia abisala a stătutului suflet romanesc…, spirocheta romaneasca isi urmeaza cursul pina la eruptia tertiara, tropaind vesela intr-un trup inconstient, pina ce mintea va fi in sfirsit scopita, inima devine piftie, iar creierul un amestec apos”, iar la pagina 56 scrie: “cu o educatie pur romaneasca nu poti face nimic”.

Daca pentru aceste “opere” nu a avut timp, Presedintele Romaniei ar fi putut totusi, ca indatorire, sa rasfoiasca Dosarul lui Horia Roman Patapievici si sa constientizeze ca fiul unui agent dublu al Gestapo si al NKVD, crescut in pepiniera nomenklaturistilor deveniti “intelectualii rosii” ai Romaniei, nu poate oferi garantii pentru reprezentarea Romaniei la standardele UE si NATO – inclusiv cele de securitate – pe care ni le dorim si pentru care cetatenii Romaniei, institutiile statului si slujitorii lor loiali au intreprins eforturi considerabile.

Domnule Presedinte, cele de mai sus sunt doar cateva motive care va indreptatesc sa-i cereti demisia actualului presedinte al ICR.

Domnule Presedinte, mentinerea lui Horia Roman Patapievici si a cercului lui de interese la conducerea si in jurul Institutului Cultural Roman, este o dezonoare pe obrazul statului roman si al Dumneavoastra personal.

Aveti sansa sa spalati aceasta dezonoare prelungita mult prea mult si sa va scuturati de “resturile” si “stafiile” regimului comunist-blosevic, dupa cum v-ati exprimat chiar Dvs.

Pana nu e va fi prea tarziu si, dupa cum spune doamna Herta Muller, o sa vorbim din nou in soapta pe strada.

Pentru conformitate

Asociatia Civic Media

Petitia este disponibila pentru semnaturi la linkul de mai sus

Sorin Dumitrescu despre “RECENTUL PATAPIE(VICI)” si gasca “22”-GDS

Posted on by
Reply


“Terorism” axiologic si evlavie ioachimista

Primul jihad pornit de Islam Impotriva crestinatatii a debutat acum mai bine de 500 de ani, In 1453, o data cu capturarea Constantinopolului, adica prin surparea unui simbol notoriu; In cazul luarii Constantinopolului, prin aneantizarea celui mai impunator simbol al unitatii si axialitatii lumii crestine. Mai departe, proiectul islamic a urmarit “deconstructia” rapida a structurilor ecumenismului bizantin si a recompunerii lor potrivit planurilor celui mai grandios bastion cosmopolit visat vreodata de imaginatia islamica. Iata de ce, o buna bucata de vreme si deloc islamizat, NeoConstantinopolul sultanului Mahomed a reprezentat New York-ul lumii medievale. El a putut fi pus pe picioare gratie costisitoarelor tehnici de Impresurare , a fabuloasei artilerii pusa In miscare si a montarii unei extrem de luxoase si cosmopolite logistici cultural – administrative.

Cel de-al doilea jihad, petrecut sub ochii nostrii si chiar In cuprinsul anului care se pregateste sa treaca, a fost declansat simbolic cu prilejul miseliei din 11 septembrie. Privit “stiintific”, fara patima confesionala, se poate observa ca Intocmai precedentului jihad si acesta si-a propus In mod deliberat sa debuteze la fel de masiv tot In sfera simbolului; de aceasta data prin organizarea unei uriase ofense simbolice, de proportie planetara. Asa cum s-a putut vedea, este vorba de ofensa pe care o poate aduce celui mai opulent si mai cosmopolit centru al modernismului recent, distrugerea subita a Insemnelor infailibilitatii sale: emfaticele arhitecturei newyorkeze ale puterii financiare si militare, ridicate de SUA – cea mai robusta natiune a lumii contemporane.

In pofida sutelor de ani care le separa, ambele evenimente probeaza faptul ca una din tacticele predilecte ale razboiului sfant islamic consta In ruinarea sarpantelor spirituale ale inamicului, prin actiuni fulger, desfasurate Intotdeauna In registrul simbolic, actiuni menite sa demonstreze labilitatea factuala, pragmatica si operanta a principalelor simboluri constitutive ale spiritualitatii adversarului confesional. In acest sens, Rasaritul crestin, a carui istorie a avut de furca sute de ani cu jihadul otoman, detine o experienta redutabila In materie de mentalitate islamica. Cu atat mai surprinzator apare faptul, ca Inainte de a stabili reactia oportuna la sangeroasa provocare simbolica din 11 septembrie, nimanui din administratia statului american nu i-a trecut prin cap sa convoace si sa consulte vasta competenta dobandita de neamurile crestine, ocupate atata amar de vreme de abuziva putere islamica. Si daca totusi acest lucru s-ar fi Intamplat, n-ar fi fost deloc exclus, ca In numele lumii crestine, americanii sa fi facut alegerea celei mai nimerite si mai eficiente replici: sub grozava amenintare a bombardarii orasului Meca, de catre supersofisticatele escadrile electronice, pregatite de lupta, americanii ar fi putut redobandi Constantinopolul, cu Sfanta Sofia cu tot si astfel ar fi putut reface peste noapte ravnitul ax al unitatii crestine. O astfel de Intorsatura neprevazuta a situatiei, ar fi calmat, ca prin minune, pe de o parte, vehementa pretentiilor islamice, descurajand definitiv Intreaga canava a retelelor sale teroriste, iar pe de alta parte ar fi transformat Intregul popor ucis la World Trade Center Intr-un slavit popor de mucenici. Din pacate, Insa, mania americana a fost repede de tot anesteziata de irezistibilele arome ale pamanturilor afgane si asiatice, Imbibate pana la refuz cu petrol!

De cealalta parte, terorismul islamic a reusit o performanta mediatica fara egal In istoria lumii moderne: a reusit sa actualizeze la scara planetara o prabusire simbolica recenta, la cotele aceleeasi anverguri cu arhetipala cadere a Constantinopolului – Caderea New York-lui, adica dezagregarea simbolicii infailibilitatii americane. Dinaintea simbolurilor proaspat rapuse si Inca fumegande ale cosmopolitismului newyorkez, toata suflarea idolatra s-a cutremurat ca dinaintea ireversibilei disparitii a singurei si celei mai scumpe certitudini umane! Un tanar istoric roman, s-a grabit sa preia imediat suspinul acestor plangeri en vogue: “dupa atentatele din 11 septembrie nimic nu va mai fi ca Inainte!”. Incontestabil , devotul sacrosantei axiologii americane simtise bine, fiindca , Intr-adevar, pentru cei a caror credinta a pivotat nestramutat In jurul celor doua “minarete” worldtradecentriste, lumea Isi pierduse mai nou noima; noima ei zacea zdrobita, facuta praf si Ingropata undeva In densitatea sinistra a celor doua uriase gramezi de fiare si beton.

Sinceritatea buna a acestei teribile constatari a fost Insa repede bruiata de o vociferare noua, triumfalista, care a blocat adevarata comuniune pe cale sa se nasca, printr-o stupida solidaritate heirupista care a substituit utilei contemplari a mortii si a nimicniciei civilizatiei seculare, o fervoare razboinic – puerila, centrata de urgenta razbunarii, a spalarii prin sange a ofensei Indurate. Evenimentul tragic care, In mod normal, ar fi putut sa recalibreze axiologic Insasi modernitatea New York-ului, ca dispecer autoritar si recunoscut al valorilor contemporane, a fost folosit, din pacate , drept motiv al unei ofensive militare fara precedent, Indreptata ridicol Impotriva celei mai primitive si mai slab dotate asezari statale. Devotata aceluiasi proiect, rumoarea incontinent – pisaloaga a CNN-ului n-a facut altceva decat sa preamareasca tonica defilare de forte militare, a caror spectacol era menit, chipurile, sa refaca Increderea fidelilor In infailibila atotputernicie americana si, mai ales, ca miracolul american nu este un simplu basm fiindca, iata, In faptul ca totul a revenit la loc si absolut la fel ca Inainte!

Pe fundalul acestei caznite Increderi, Incropita la repezeala, din goana avioanelor si la nici 4 luni de la somptuoasa cadere simbolica a New York-ului, cartea “Omul recent” a d-lui Patapie(vici) izbeste qua din senin – aparent la fel de sinucigas, dar Intr-o insolita versiune jertfelnic crestina – Insasi stalpii de sustinere a mandrului sistem de valori a aceleeasi infaibilitati rapuse. Golemii, facuti iar nu nascuti, ai trufasei axiologii, socotindu-se ea insesi inexpugnabila, corespunzatoare unei tipologii antropologice la fel de infailibila si ea, au fost inspirat botezati de tanarul autor roman cu numele generic de om recent.

Mai mult de trei sferturi din carte denunta prima data In lume si absolut memorabil gravele devieri axiologice, cu certe consecinte care ating insasi confiniile programului genetic al fapturii! pe care le Inregistreaza iresponsabila manevrare a conceptului de modernitate, qua principal instrument si forma de expresie existentiala a omului recent. (dupa cum se poate vedea, oroarea cacofonica a autorului ne-a molipsit si pe noi!)

Din capul locului, credem oportun sa semnalam ca termenul adecvat ar fi trebuit sa fie forma degradata entropic a modernitatii, adica binecunoscutul si mizerabilul nostru modernism contextual, cel de toate zilele! E bine qua d-lui Patapie(vici) sa observe retrospectiv ca, exceptand civilizatia crestina, tuturor civilizatiilor “eternei reIntoarceri” le lipseste cu desavarsire din biografia milenara, orice urma de vector modern, de epoca moderna. Ori modernul irumpe exact In momentul In care irumpe persoana umana afirmata In lume prin Intruparea Celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi. Odata cu modernitatea cristica, insul antic dispare definitiv din istoria curenta, Incat Insusi insul recent al dl Patapie(vici) nu reprezinta altceva decat un ins produs de lumea secularizata de astazi, profund revolut si defazat ontologic, qua o momaie antica resuscitata de imaginatia nostalgic – tembela a unei umanitati lipsita de credinta. Iata de ce avea dreptate Parintele Staniloaie, cand rostea cu glas mare si temeinic autorizat, ca nimeni si nimic nu este si nu va putea fi vreodata mai modern decat Hristos . Recomandam deci qua peste tot In cuprinsul impresionantei lucrari critice a dl Patapie(vici), termenul modernitate sa fie Inlocuit prin cel de modernism.

Randurile de fata nu si-au propus catusi de putin sa ofere cititorilor si fanilor tanarului autor, de curand mai razvratit metafizic ca niciodata, o exegeza detailata a lucrarii sale recente. Cartea d-lui Patapie(vici) este folosita doar ca ocazie majuscula de a observa noile repere de-a lungul carora se desfasoara pasionantul itinerariu duhovnicesc al unui autor, pe cat de rasfatat public, pe atat de dornic sa evite orice ruptura de identitatea culturala pe care i-a acordat-o galeria sustinatorilor sai conjuncturali. Fiindca trebuie spus ca d-l Patapie(vici) cunoaste, ca nimeni In generatia sa, tainele navigarii periculoase pe crestele notorietatii culturale. Ne vom rezuma deci sa mentionam qua cartea domniei sale foloseste distribuirea recentului sau stoc de sesizari “reactionare” prin traditionala formula a “capetelor de Intelepciune” specifice scrierilor patristice. Descrierea omului recent este facuta de-a lungul unei devastatoare critici a principalelor sale obisnuinte formative.
Continue reading →

DEMITEREA sefilor ICR Patapievici si Mihaies – alte motive

Posted on by
Reply

Dupa cum ati observat, zilele acestea sefii ICR-GDS, Horia Roman Patapievici si Mircea Mihaies, nu mai prididesc cu apararea turnatorilor impostori Sorin Antohi si Andrei Corbea Hoisie. Va oferim aici si alte motive pentru care cei doi, insotiti de Tania Radu, trebuie sa-si prezinte demisiile de urgenta. Sau sa fie demisi. Comandante Basescu, ai cuvantul… pana nu e prea tarziu.

I.C.R – intre etica si libertatea opiniei

Ca fiinţă raţională, parte a societăţii ale cărei domenii sunt reglate de existenţa unor instituţii, omul trăieşte într-un spaţiu etic; acesta se conturează la nivelul instituţiilor, al vieţii publice, şi merge până la intersecţia dintre planul instituţiilor, al idealurilor cărora instituţiile le sunt destinate şi planul indivizilor, organizaţi în grupuri profesionale care interacţionează atât între ei cât şi cu idealurile instituţiilor în cadrul cărora activează şi pe care le reprezintă.

De fapt, putem spune că un individ reprezintă o instituţie în măsura în care deţine o funcţie, atunci când comportamentul său urmează reguli adecvate scopurilor acesteia, conform însăşi definirii obiectului de studiu al eticii: „etica studiază relaţia dintre mijloacele utilizate într-o instituţie (organizaţie asociaţie) şi scopurile pe care şi le propune această instituţie (organizaţie asociaţie)”conform definiţiei date de Mihaela Miroiu în ”( M.Miroiu, curs Etică, Facultatea de Stiinţe Politice , capitol I, pag 3).

Aparent, conform definiţiei s-ar putea crede că etica, situată cumva la un etaj superior individului, este complet izolată de scopurile, îndoielile, dorinţele şi aşteptările individului. La fel, individul ar părea şi el izolat în zona vieţii private unde-şi reglează conduita, conform concepţiilor sale despre bine şi rău. În realitate lucrurile nu sunt atât de simple; cele două planuri glisează, de multe ori, etica ajungând de la nivelul vieţii publice, al instituţiilor şi asociaţiilor, organizaţiilor profesionale până în zona sensibilă a vieţii private unde este tangentă cu morala.

Se poate afirma aceasta deoarece, grupurile şi asociaţiile profesionale sunt formate din indivizi ce au scopuri şi idealuri proprii; tocmai de aceea aceştia pot intra adesea în conflict cu scopurile şi idealurile instituţiei pe care o deservesc. Astfel că, etica, specifică vieţii publice din politică şi administrare publică, afaceri, media, educaţie,medicină, ş.a.m.d, poate intersecta cu morala (specifică vieţii private), morala desemnând „ansamblul principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică), bazat pe distincţia dintre bine şi rău”. (J.J.Wunderberger, Questions d’Ethique, Presses Universitaires de France, 1993, p XIV).

Or, în contexte individualo-afective concrete, binele şi răul sunt de multe ori percepute distorsionat căci, aşa cum reiese din cursul de etică deja citat:”Morala, spre deosebire de etică, are o semnificativă componentă emoţională”.
Conflictul dintre etică şi morală care se poate ivi la intersecţia dintre viaţa privată/ viaţa publică/instituţii, este însa unul artificial, putând fi uşor depăşit într-o societate modernă, deoarece ”Acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private, ci acceptarea celorlalte principii şi norme morale ca alternative posibile în diferite contexte” (Mihaela Miroiu, Curs Etica, pag 5). Ceea ce nu forţează invidul să renunţe la morala privată pentru adoptarea unei etici instituţionale.

Deşi artificiale, asemenea coliziuni există şi se întâlnesc în situaţii denumite „conflicte de roluri”. Sursa lor este fără de îndoială elementul emoţional prezent la nivelul vieţii private căci aşa cum bine spune Timo Airaksinen ”Moralitatea exprimă ceea ce ar trebui să facem şi ceea ce nu ar trebui să facem dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali, bine intenţionaţi”. Unele dintre aceste „conflicte de roluri” se întâlnesc la un nivel superior şi tocmai de aceea sunt greu discernabile.Este şi cazul disputei apărute în spaţiul cultural românesc cunoscută sub numele de „cearta intelectualilor”.

Disputa vicepreşedintelui Institutului Cultural Român cu un grup de universitari din Diaspora

Disputa apărută în spaţiul cultural românesc, „cearta intelectualilor”, a început încă din cursul anului 2004, fiind declanşată de polemica dintre Adrian Marino şi Andrei Pleşu ca şi de susţinătorii lor în prelungirea acordării premiului A.S.P.L.O pentru cartea lui Andrei Pleşu „Despre Îngeri”.”

În 2005, tensiunile au reînviat într-o formă „căzută” din zona literar-estetic-filozofică, manifestîndu-se sub forma unui adevărat război polemico-epistolar desfăşurat în mass-media între vicepreşedintele ICR (cel care a declanşat această turnură a tensiunilor), Mircea Mihăieş şi un grup de universitari de origine română „stabiliţi în Canada şi S.U.A”.

Asupra acestei dispute doresc să insist, având in vedere implicaţiile ei etice atât în ceea ce priveşte poziţia vicepreşedintelui ICR care pare a se afla vădit într-un „conflict de roluri”, cât şi în ceea ce priveşte gestul universitarilor din diaspora de a trimite o scrisoare Preşedintelui României, Traian Băsescu, spre a semnala faptul că Mircea Mihăieş este „cu totul nepotrivit pentru funcţia de vicepreşedinte al ICR”.

Dar, pentru a pune în evidenţă coliziunea dintre etica solicitată de activitatea în spaţiul public al unei instituţii şi opiniile, deciziile, morala venite din direcţia spaţiului vieţii private, voi face mai întâi o prezentare a istoricului acestei dispute.

În anul 2004, apare în editura „Compania 2004” cartea „Boierii Minţii” a lui Sorin Adam Matei (profesor la Universitatea Purdue din S.U.A.). Această carte care acuză existenţa unor grupuri de prestigiu ale intelectualilor publici din câmpul cultural românesc, grupuri ce instituie o stare de fapt „paramodernă”, frenatoare, a fost folosită ca un adevărat punct de referinţă în polemica intelectualilor găzduită în presa culturală ( „Dilema”, „Observator Cultural”, ca şi în desfiinţata publicaţie „Cultura”).

În 2005, Mircea Mihăieş, vicepreşedintele ICR, scrie un articol extrem de dur „Oierii minţii” în care atacă atât pe Sorin Adam Matei cât şi pe alţi intelectuali români din diaspora reuşind să creeze în acest articol cât şi în altele care au urmat (exemplu:”Oieri, boieri, vieri”, sau „Nu trageţi în patrupede”), o imagine ostilă unei întregi categorii de intelectuali stabiliţi în străinătate, în special aparţinând tinerei generaţii.

Astfel în „Oierii minţii” unii tineri intelectuali români din diaspora sunt reprezentaţi ca fiind „nesemnificativi în America sau Canada unde s-au pripăşit pe la Universităţi cam de faima celor de la Muscel sau Slobozia” nefiind toţi laolaltă decât un „conglomerat de resentimentari; rataţi, mediocrii, sau doar nerăbdători să ocupe fotoliile de orchestră mai devreme decât ar merita”. Alte fraze ale articolului dau o tentă de compasiune umilitoare”vai de sufletul lor cotropit de nostalgii, vai de singurătatea lor cu adevărat dureroasă, o singurătate pe care n-o poate şti decât cineva care a petrecut câtva timp în state gen Milwakee, Colorado, Iowa, Nebraska, şi celelalte, unde numărul oilor îl covârşeşte pe cel al oamenilor şi unde distanţa până la primul oraş de Doamne Ajută nu se socoteşte în mile ci în anotimpul în care poţi ajunge până acolo”. Socotind că prin cartea „Boierii minţii”, Sorin Adam Matei a pervertit sensul noţiunii de boier care reprezintă de fapt „axa culturală românească” prezentă până la generaţia lui „Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara sau Bălăceanu Stolnici”, Mihăieş îi numeşte pe intelectualii din diaspora „oieri ai minţii” urmând ca în articolul intitulat „Oieri,boieri,vieri” să dea o definiţie clară „oierilor minţii”.
Citez „Oierii minţii, o spuneam cât se poate de clar, sunt acei comisari ai corectitudinii lumii politice care ne-ar vrea cât mai repede cu botniţele puse”.

De fapt M. Mihăieş foloseşte conceptul de corectitudine politică aruncându-l ca pe anatemă asupra cărţii lui Sorin Adam Matei într-un context care pune semnul egalităţii între colectivism şi corectitudine politică. Citez:”Evident că există o clară trimitere ideologică în sintagma „Boierii minţii”. Evident că urlă în ea colectivismul şi nostalgia gloatei”(M.Mihăieş, „Oieri, boieri şi vieri”, Cotidianul, 9 mai 2005).

De remarcat faptul ca Mircea Mihăieş aşa cum singur recunoaşte nu a citit cartea „Boierii minţii” carte asupra căreia s-a pronunţat calificând-o drept colectivistă şi pe ai cărei susţinători i-a numit „activişti ideologici şi comisari ai corectitudinii politice”.

Conflictul de roluri

Scrisoarea deschisă către domnul Traian Băsescu, Preşedintele României

Continue reading →

INFORMATORII si dezinformatorii lui Vladimir Tismaneanu

Posted on by
Reply

Autorul controversatului “Raport Final” Tismaneanu
isi apara zilele acestea cu vehementa fostul coleg de Comisie, doctorul inchipuit Sorin Antohi, turnator si impostor de meserie, alaturi de Horia Roman Patapievici. Cei trei nu sunt singurele personaje cu grave carente de moralitate. Daca in cazul celor trei este vorba si de probleme legate de trecutul lor comunist si securistic, in cazul de mai jos, care il priveste pe membrul “Comisiei Tismaneanu” Cristian Vasile, putem vorbi de oportunism veros si neprofesionalism cronic.

Istoricul şi sursele lui – o replică târzie dlui Cristian Vasile

voci curate asociatia civic media romania.jpg

Text cenzurat de revista “Studii si materiale de istorie”

Cine ar fi crezut că meandrele finanţării revistelor academice pot să-i creeze omului irepresibile dileme personale! Acum un an, când dl Cristian Vasile publica în SMIC recenzia sa necruţătoare la notele lui Dudu Velicu[1], iar eu mă gândeam să-i răspund, Mona Muscă era încă un reper moral pentru mine ÅŸi alÅ£ii ca mine, care îi Å£ineam strâns pumnii în lupta intransigentă cu Securitatea. Acum, la un an de la evenimente, când în sfârÅŸit am ocazia să-i răspund dlui Cristian Vasile în aceeaÅŸi revistă care i-a găzduit recenzia, Securitatea a învins-o pe Mona Muscă, iar Mona Muscă ne-a învins pe noi, fraierii. Extatica agonie a rozelor ce put i-a trezit simÅ£ul olfactiv distinsului domn Liiceanu, în vreme ce noi, fraierii, am căzut iremediabil din patul nostru de roze direct în această Românie care, vorba unui jurnalist al cărui nume îmi scapă (dar presupun că îl voi regăsi pe lista verificabililor), „ne ocupă tot timpul”. Am prieteni care mi-au spus că nu se face ca, în noul context, eu una, încă ne-etichetată ideologic cum sunt, adică fără nici o tabără din care să fac parte, să intru în polemică pe subiectul delicat al vinovăţiei informatorilor cu un proaspăt expert al proaspetei Comisii Tismăneanu. Această comisie, despre care eram tentată să cred că nu va reuÅŸi decât un inocent apel al bocancilor printre gratiile gulagului comunist, a devenit, conform deja solidei tradiÅ£ii autohtone, un izvor privilegiat de traficare a puterii simbolice (de la Bourdieu citire), la care – mai nou ÅŸi urmând aceeaÅŸi tradiÅ£ie – râvneÅŸte să se adape toată suflarea istoricilor recenÅ£i de pe DâmboviÅ£a. Ei bine, după ce academicianul Florin Constantiniu mi-a explicat, tot anul trecut, cu sinceritatea care îl caracterizează, că simplul fapt de a fi fost studenta Åžcolii Doctorale a AUF m-a transformat într-un profesionist incompetent, parcă nu mă mai simt nici eu chiar atât de ne-etichetată ideologic. ÃŽi mulÅ£umesc ÅŸi pe această cale academicianului Constantiniu că m-a etichetat în sfârÅŸit, lansându-mă, din a doua încercare, în carieră, după ce prima – e drept, mult mai academică, deci lipsită oricum de orice impact la public – se pare că nu prea dăduse roade. Din postura binecuvântată în care mă găsesc, de arhivist arătat cu degetul de istorici ÅŸi istoric marginalizat de arhiviÅŸti (adică nici cal, nici măgar, în logica imbatabilă a despicării apelor tulburi), trebuie să mă împac cu ideea că „nu vremile sunt supt om, ci bietul om supt vremi”, cum poetic spunea un precursor al domnului Cristian Vasile, altminteri drastic scurtat de cap (precursorul, nu dl Vasile) pentru păcatul de a fi umblat cu vorbe proaste. Astfel etichetată – ÅŸi cu riscul de a-l contraria pe distinsul academician, care presimt că de data asta va fi de acord cu mine – mă simt pregătită să plonjez în polemica cu dl Vasile.

Înainte de orice, pentru aceia care nu sunt iniţiaţi în fondul problemei, se cuvine să lămuresc legătura dintre Dudu Velicu, până mai ieri un ilustru necunoscut, şi deja mult prea celebra doamnă Muscă: amândoi au fost, în mod iremediabil demonstrat ştiinţific, informatori şi amândoi au încercat, în momente de decisivă răsturnare istorică, să joace la două capete. Cu alte cuvinte, amândoi au greşit cheia de la intrarea principală a istoriei. Aici însă asemănările încep să facă loc deosebirilor. În vreme ce doamna Muscă i-a păcălit cu succes pe securiştii regimului Ceauşescu, pentru ca mai târziu, cu o tehnică perfecţionată, să-şi extindă strategia la scară naţională, Dudu Velicu le-a părut mult mai puţin convingător securiştilor regimului Gheorghiu-Dej, care, generoşi, i-au oferit o viză turistică pe zece ani spre destinaţia favorită a vremii: lagărul de detenţie administrativă. În sfârşit, în vreme ce doamna Muscă e bine mersi şi ne vorbeşte cu talent despre patriotism, Dudu Velicu a murit în urmă cu treizeci de ani ca umil slujbaş într-o parohie de ţară, transformându-se fără putinţă de împotrivire din „om supt vremi” în izvor istoric. Aceasta este, de altfel, şi postura din care, după ani de anonimat, ne-a atras atenţia, mai întâi mie, apoi dlui Cristian Vasile.
ÃŽn 1997, recent angajată la Arhivele NaÅ£ionale, ÅŸefa mea de atunci, doamna Rodica MuÅŸetoiu, mi-a semnalat manuscrisele lui Dudu Velicu explicându-mi ce mină de aur ar putea reprezenta pentru istoricii sovietizării. Tânără cum eram ÅŸi grăbită să mă ratez la Åžcoala Doctorală a AUF, am stocat informaÅ£ia fără să-i acord prea mare interes. Abia în 2002, proaspăt întoarsă de pe calea pierzaniei imperialiste (pe care, la unison cu domnul Constantiniu, noii mei ÅŸefi de la Arhive nu au întârziat să mă facă s-o regret), am luat hotărârea eroică de a descâlci niÅŸte manuscrise voluminoase, umplute cu un scris dezordonat, cu cuvinte stenografiate ÅŸi prescurtări greu de descifrat. O muncă adeseori penibilă, în care de un ajutor inestimabil mi-a fost experienÅ£a de paleograf a colegului meu Åžerban Marin ÅŸi care m-a făcut să înÅ£eleg de ce istoricii comunismului au ezitat să se adâncească în studiul lui Dudu Velicu. IniÅ£ial, atât eu, cât ÅŸi Åžerban Marin nu ÅŸtiam decât puÅ£ine detalii din biografia personajului ÅŸi aveam doar cunoÅŸtinÅ£e elementare de istorie a Bisericii Ortodoxe Române în perioada comunistă. Dar pe măsură ce avansam în studierea fondului – muncă indispensabilă pentru editor – ÅŸi pe măsură ce semnele de întrebare în legătură cu anumite detalii ÅŸi interpretări se înmulÅ£eau, am înÅ£eles că Dudu Velicu nu era un martor inocent. Am avut ÅŸansa de a fi ajutată în mod colegial de un specialist în istoria BOR, domnul Adrian Petcu, consilier la CNSAS. Domnul Petcu mi-a semnalat existenÅ£a altor documente complementare, în fondul „CC al PCR-Cancelarie”, dar mi-a precizat că la CNSAS nu deÅ£in, pe numele lui Dudu Velicu, decât un dosar cu coperÅ£ile goale ÅŸi că, în ciuda bănuielilor sale că el ar fi servit ca informator atât pentru SSI-ul lui Eugen Cristescu, cât ÅŸi pentru Securitatea comunistă în primii ei ani de funcÅ£ionare, acestea nu puteau fi, în acel moment, probate cu documente. Åžansa de a obÅ£ine dovada indirectă a poziÅ£iei sale – ÅŸi de a putea clarifica astfel contextul documentului istoric pe care îl puneam în circulaÅ£ie – mi-a procurat-o în cele din urmă soÅ£ul meu, cititor cu memorie lungă, aflat sub impactul recent al unei alte cărÅ£i de documente, editată de istoricii Radu Ciuceanu ÅŸi Cristina PăiuÅŸan.[2] El a fost acela care a remarcat că unele dintre notele informative reproduse în volum, sub pseudonimul „Viator”, erau identice cu textele unora dintre notiÅ£ele din jurnalul personal al lui Dudu Velicu. Am realizat, astfel, că, dintre aceste note, adunate parÅ£ial în caiete, parÅ£ial pe foi volante, numai unele reprezentau jurnalul propriu-zis al autorului, restul fiind, se pare, ciornele informărilor pe care le făcea la Securitate. I-am comunicat informaÅ£ia ÅŸi colegului Adrian Petcu, care, în cercetările sale personale, îl întâlnise pe informatorul Viator fără însă a-l fi putut identifica în persoana lui Dudu Velicu. ÃŽn faÅ£a unui hazard atât de mare, am rămas amândoi fără cuvinte ÅŸi ne-am gândit că, de acolo de unde ne priveÅŸte acum pe toÅ£i, omul chiar ÅŸi-a dorit ca adevărul lui tragic să iasă la iveală. RevelaÅ£iile au continuat atunci când, cercetând pentru un alt volum de documente, Carmen Dobrotă mi-a semnalat un document care atesta faptul că, în anii ’50, Dudu Velicu era deÅ£inut administrativ în lagărul de muncă de la Bragadiru, iar apoi cu lectura ultimelor sale însemnări, note despre viaÅ£a ÅŸi opera lui Antim Ivireanu, scrise pe când funcÅ£iona ca clopotar într-un sat oarecare.

Aceasta este povestea întreagă a unui manuscris plin de surprize, care i-a oferit editorului său şansa unor multiple întâlniri reflexive cu hazardul capricios al istoriei. Am scris-o aici pentru că nu ştiam cum să spun – şi să fiu credibilă când o spun – că, după o astfel de experienţă, nu mai cred în posibilitatea de a scrie istoria în tuşe de alb şi negru şi de a-ţi executa cu seninătate victimele, altminteri moarte de mult, la capătul unei judecăţi sumare şi lipsite de nuanţe. Şi am mai scris-o şi pentru că, în intervenţia sa, dl Cristian Vasile sugerează destul de direct că revelarea posturii de informator a personajului şi identificarea sa sub numele conspirativ Viator i s-ar fi datorat şi, la data publicării volumului nostru, ar fi fost deja de notorietate printre specialiştii în istoria BOR. În sprijinul acestei afirmaţii – căreia, este adevărat, personal nu îi pot contrapune decât relatarea odiseei mele editoriale, aşa cum am făcut-o mai sus – dl Vasile, citează, în nota 6 a materialului domniei sale, un articol al cărui autor este, publicat în anul 2000, în revista „Destin românesc”, an VII, nr. 27, pp. 132-136. Cum omul onest se recunoaşte şi prin curajul de a-şi asuma propria ignoranţă, nu ezit să mărturisesc că nu cunosc respectivul articol al dlui Vasile, deoarece revista „Destin românesc” – aceeaşi, presupun, cu revista purtând acest titlu, scoasă sub egida Institutului Cultural Român şi avându-l ca director pe Alexandru Moşanu – nu poate fi cumpărată din librăriile bucureştene pe care le frecventez. De aceea, în dorinţa de a-mi face cuvenita mea culpa într-o manieră documentată, îl rog călduros pe dl Vasile să îmi pună la dispoziţie un exemplar din articolul domniei sale.

Ajung abia acum ÅŸi la criticile pe care dl Cristian Vasile ni le aduce
Continue reading →

RAPORT pentru Presedintele Romaniei despre Dosarul represiunii din iunie 1990

Posted on by
Reply

Despre crima, manipulare, dezinformare, favorizarea infractorilor, complicitate intre structuri ale statului si vinovati, asociatii-fantoma varfuri de lance anti-Romania si despre adevarul ascuns. Fara aceasta clarificare nu vom aduce niciodata Romania la liman.

Către:

Preşedinţia României

În atenţia

Excelenţei Sale Preşedintele României

domnului Traian Băsescu

Stimate domnule preÅŸedinte,

vă adresăm un memoriu cu privire la represiunea din iunie 1990 cuprinsă în “Dosarului Mineriadei iunie 1990”, la istoricul acestui Dosar, în vederea sprijinirii eforturilor de aflare a adevărului ÅŸi pedepsire a vinovaÅ£ilor, în interesul dreptăţii, adevărului, JustiÅ£iei ÅŸi al victimelor.

MenÅ£ionăm că AsociaÅ£ia noastră este singura asociaÅ£ie legal constituită care are ca obiective statutare, încă de la înfinÅ£are (1996), indentificarea agresorilor, indentificarea victimelor, tragerea la răspundere a vinovaÅ£ilor, despăgubiri materiale ÅŸi morale pentru victimele mineriadelor. Membri ai asociaÅ£iei noastre pot fi doar persoanele care dovedesc cu documente că sunt victime (evitând astfel circul “revoluÅ£ionarilor”).

Acest Dosar cheie al Justiţiei româneşti a fost tergiversat, muşamalizat şi mistificat vreme de mai bine de un deceniu. Încercăm prin acest memoriu adresat la cel mai înalt nivel al statului român să ne aducem contribuţia în vederea desluşirii iţelor acestui controversat episod al Justiţiei româneşti. Privim strict juridic situaţia plângerilor penale (nu discutăm derularea evenimentelor).

Situaţia acestui Dosar, malversaţiunile, presiunile şi manevrele efectuate de reprezentanţi de vârf ai statului român, implicaţi direct, aruncă o pată ruşinoasă asupra credibilităţii României ca stat de drept.

Intenţionăm, ca reprezentanţi legali ai victimelor represiunii ordonate de Ion Iliescu şi acoliţii săi, să chemăm Statul Român în judecată în faţa forurilor europene şi internaţionale. Am făcut aceste demersuri, deoarece considerăm că 18 ani este deja prea mult pentru soluţionarea unui Dosar, mai ales că cercetările au fost încheiate. Timp de 13 ani ne-am adresat până acum tuturor responsabililor Justiţiei, la toate nivelele de autoritate.

Am pus la dispoziţia procurorilor, de-a lungul anilor, toate probele şi datele necesare procesului juridic. Am adus la cunoştinţa opiniei publice, sistematic, prin toate canalele media la care am avut acces, elementele acestui dosar, informaţii relevante cu privire la vinovaţi. Am epuizat toate formele imaginabile de protest legal (inclusiv greva foamei) faţă de instituţiile implicate în tergiversarea Dosarului.

Vă aducem la cunoştinţă, domnule preşedinte, într-o formă sintetică, istoricul acestui Dosar, fragmentările sale, datele principale şi informaţiile de substanţă juridică considerând că sunteţi ultima resursă de salvare a credibilităţii Statului Român. Ştim că deseori aţi atras atenţia public asupra importanţei acestui Dosar.

Cunoaştem implicaţiile majore ale acestui Dosar şi inferenţele politice ce privesc acest caz. S-au executat adevărate operaţiuni de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice în care s-au întrebuinţat resurse dintre cele mai diverse, inclusiv cu concursul unor reprezentanţi de vârf ai Statului din Justiţie şi din alte instituţii.

Dosarele Mineriadelor sunt dosare diferite de dosarele Revoluţiei. Orice încercare de soluţionare comună nu este legală. Ele trebuiesc instrumentate şi judecate separat.

Vă rugăm, domnule preşedinte, să luaţi în considerare demersul nostru şi pentru a preîntâmpina şi risipi orice eventuală presupoziţie cu privire la calitatea noastră vă aducem la cunoştinţă, în modul cel mai ferm că acţiunea noastră juridică împotriva Statului Român nu urmăreşte culpabilizarea României în faţa forurilor internaţionale şi acuzarea grosso modo a reprezentanţilor statului român ci tocmai eliberarea României de această grea povară a elementelor corupte din Parchet şi sistemul politic.

Reţeaua de complicităţi a unor personaje vinovate de crime împotriva umanităţii (imprescriptibile), instigare la război civil, de grave acţiuni împotriva cetăţenilor români, poate fi scoasă la iveală şi poate fi expusă prin acţiunea noastră juridică.

Sperăm că apropierea pragului celor două decenii va goli de conţinut plasarea noastră, ca popor, în categoria infamantă definită prin sintagma “stupid people” lansată de acolitul lui Ion Iliescu, comunistul Silviu Brucan.

Cu înaltă consideraţie

PreÅŸedinte A.V.M.R.

Viorel Ene

“Dosarul Represiunii din iunie 1990”(Mineriada iunie 1990)

În urma represiunii din iunie 1990 (Mineriada iunie 1990) a rezultat un număr de 756 de răniţi, peste 1300 de bucureşteni bătuţi şi reţinuţi abuziv (între 2 şi 60 de zile), 4 morţi prin împuşcare, 18 răniţi prin împuşcare recunoscuţi oficial, în realitate fiind peste 100 de persoane care au decedat, majoritatea în urma loviturilor primite în cap şi în alte părţi vitale, lovituri primite de la mineri în 14-16 iunie.

În iunie 1990 au fost depuse 47 de plângeri penale individuale de către persoane fizice, instituţii, asociaţii, reviste şi ziare ale căror sedii au fost devastate de către mineri, membri F.S.N. şi cadre ale Securităţii din unitatea specială U.M.0215, la indicaţiile Preşedintelui Ion Iliescu, a Primului Ministru Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, etc. Liga Studenţilor a strâns primele 230 de declaraţii ale victimelor şi martorilor iar organizaţii internaţionale ca Amnesty International şi IGFM din Germania au preluat şi mediatizat Dosarul represiunii realizat de studenţi.

Plângerile depuse la Parchet de către persoanele fizice, Universitatea Bucureşti, Institutul de Arhitectură, U.M.R.L., membrii Ligii Studenţilor au fost “făcute pierdute”, într-o primă etapă. Ulterior, datorită presiunii publice, Parchetul s-a făcut că se ocupă de de cazul morţilor prin împuşcare.

Procurorul Eugen Vasiliu (în prezent avocat), şi-a exercitat atribuţiile ameninţând membrii familiilor celor decedaţi ,,să-şi ţină gura” şi a încercat prin intimidare şi ameninţare să transforme victimele în ,,atacatori ai instituţiilor statului”. În perioada regimului Iliescu, toate demersurile victimelor represiunii din iunie 1990 de obţinere a unei soluţii juridice au fost marcate de eşec. Muşamalizarea a mers până acolo încât a existat chiar şi o iniţiativă de tocare şi distrugere a declaraţiilor şi probelor depuse la Parchet.

Formarea “Dosarului Mineriadei iunie 1990”

Până la înfiinţarea Asociaţiei Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România în anul 1996, nu a existat un dosar privind represiunea din iunie 1990.

În data de 18.02.1997, ca urmare a plângerii penale colective depuse de Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România, s-a format “Dosarul Mineriadei iunie 1990” cu nr. 5358/P/1997. Deoarece dosarul cuprindea civili şi militari s-a mai depus o plângere Penală împotriva civililor vinovaţi de represiunea din iunie 1990, în aprilie, dosar nr. 12375/P/1997, pentru urgentarea cercetărilor.

Iniţial dosarele au fost repartizate către Secţia Civilă a Parchetului General, însă au fost declinate către Secţia Militară din Parchetul General conform Codului de Procedura Penală în vigoare la acea dată, de către procurorul Alexandru Cinteză care se ocupa de dosarul ,,Mineriada 1991”. S-au comasat dosarele 5358/P/1997 şi 12375/P/1997 formându-se dosarul unic cu nr. 160/P/1997.

Toate dosarele individuale, atât ale persoanelor fizice cât şi ale reprezentanţilor ziarelor, asociaţiilor şi instituţiilor devastate de mineri şi de activiştii FSN au fost reunite în acest dosar (au fost adunate de la secţiile de poliţie, Poliţia Capitalei, de la Parchetele de sector, Parchetul Municipiului Bucureşti, etc. unde zăceau în nelucrare de mulţi ani).

De acest dosar, care a ajuns la Parchetul General în septembrie 1997, s-a ocupat iniţial Secţia Militară, prin colonelul procuror militar Mihai Popov şi echipa sa.

Au fost audiate peste 800 de parţi vătămate şi s-au făcut cercetări în Valea Jiului, fiind audiate şi mai multe sute de mineri privind implicarea lor în represiunea din iunie 1990 (Mineriada 13-15 iunie 1990).

Cercetările păreau să se desfăşoare eficient însă întreaga echipă a colonelului Popov în aprilie 1998 a primit ca sarcină de serviciu cercetarea cazului “Ţigareta II”, “Dosarul Mineriadei iunie 1990” fiind abandonat.

În urma nenumăratelor solicitări şi demersuri făcute de Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România, dosarul a fost repus pe rol şi incredinţat unei noi echipe condusă de către procurorul militar Dan Voinea şi procurorul militar Surdescu Gheorghe.

Dan Voinea a fost ridicat la rangul de general de preşedintele proaspăt ales, Emil Constantinescu, la cererea sa, deoarece acesta a susţinut că regulamentul militar nu permite anchetarea unor superiori în rang. Emil Constantinescu a ajuns preşedinte asumându-şi public fenomenul Pieţei Universităţii şi angajându-se că vor fi soluţionate “cu celeritate” Dosarele Revoluţiei şi Mineriadei. Cum s-a ţinut de promisiune ştim cu toţii astăzi.

“Soluţia” NUP-ului din 1998 dată întregului dosar 160/P/1997

Spre surprinderea şi nemulţumirea noastră, în decembrie 1998, procurorul militar Surdescu Gheorghe a propus soluţia de Neîncepere a Urmăririi Penale (N.U.P.), în data de 16.09.1998, decizie supervizată şi aprobată de către procurorul militar Dan Voinea, şef al Secţiei Militare din Parchetul General.

În urma solicitării de infirmare a soluţiei, a numeroase proteste şi mitinguri organizate de Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România, a presiunilor mediatice şi ale opiniei publice, a nenumăratelor demonstraţii (inclusiv audienţă la Preşedintele României Emil Constantinescu), soluţia de Neîncepere a Urmăririi Penale a fost infirmată şi s-a redeschis dosarul în data de 14.10.1999, după un an de tergiversări.

Dosarul 160/P/1997 a fost repartizat tot procurorului militar Dan Voinea şi colonelului procuror militar Vasile Doană.

Procurorul militar Dan Voinea a împărţit dosarul în 4 dosare şi anume: dosarul 74/P/1998 ; 75/P/1998 ; 76/P/1998 ; 77/P/1998:

1. Dosarul Penal 74/P/1998 privind uciderile prin împuşcare ale victimelor: Lepădatu Mitriţă, Mocanu Velicu Valentin, Duncă Gheorghe, Drumea Dragoş şi a altor 18 răniţi prin împuşcare.

2. Dosarul Penal 75/P/1998 privind faptele unor persoane cu responsabilităţi de stat, ce se presupune că au dispus sau acceptat ca la soluţiunile de restabilire a ordinii publice să participe, alături de organele abilitate şi unele categorii ale populaţiei civile (în special mineri), deşi legea şi Constituţia nu permitea asemenea cooperări.

3. Dosarul Penal 76/P/1998 privind verificarea legalităţii ştatelor de plata întocmite la nivelul exploatărilor miniere din bazinul carbonifer Valea Jiului pe perioada cât minerii s-au aflat în Capitală.

4. Dosarul Penal 77/P/1998 privind sesizarea Asociaţiei Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România, din care rezultă că numărul victimelor ucise este mult mai mare decat cel comunicat oficial, respectiv 100 – 160 în loc de 6.

Primul Rechizitoriu parţial trimis pe instanţă

De dosarul 74/P/1998 s-a ocupat în principal procurorul militar colonel Vasile Doană. Acest dosar a fost instrumentat şi trimis în instanţă în data de 18.05.2000. Au fost puşi sub acuzare pentru infracţiune de instigare la săvârşirea unei infracţiuni de omor deosebit de grav, numiţii: general în rezervă, Chiţac Mihai, fost ministru de interne; general în rezervă, Andruţa Gheorghe, fost adjunct al ministrului de interne; colonel în rezerva Cătălin Traian, fost şef al secţiei de pază şi control acces în sediul Ministerului de Interne; colonel în rezervă, Costea Dumitru, fost comandant al Batalionului de Jandarmi Ploieşti; colonel în rezervă, Constantin Vasile, fost ofiţer activ din cadrul Comandamentului Trupelor de Paraşutişti; lt. col. Protopopescu Marian din cadrul U. M. 0209 Bucureşti; lt. col. Badiu Marian; mr. Pătulea Cristinel şi mr. Petcu Gabriel (toţi trei din U.M. 0756 Ploieşti); precum şi lt. Ferentz Marian din U.M. 0223 Bucureşti şi plt. maj. Axinteoaiei Mircea-Romică din U.M. 0248 Bucureşti, care au ordonat şi executat să se tragă cu armamentul din dotare şi cu muniţie de război asupra populaţiei civile neînarmate.

În perioada 2000-2003, acest dosar s-a judecat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde judecătorii au hotărât retrimiterea dosarului la Parchetul General Secţia Militară pentru suplimentarea probelor. Procurorul Dan Voinea în mod intenţionat a trimis la instanţă un rechizitoriu prost întocmit deşi existau probe decisive pentru inculparea vinovaţilor. De menţionat că procurorul militar generalul Dan Voinea nu a trecut printre învinuiţi şi persoana preşedintelui Ion Iliescu.

S-a demonstrat astfel reaua credinţă ÅŸi implicarea în apărarea infractorilor a procurorului Dan Voinea, aceeaÅŸi persoană care în anul 1998 a dat soluÅ£ia de NUP – Neînceperea Urmăririi Penale în tot dosarul ,,Mineriadei iunie 1990”.

Dosarul a zăcut ulterior în nelucrare la Parchetul Militar deşi procurorul Levanovici Mircea avea sarcina de serviciu să instrumenteze şi soluţioneze dosarele Mineriadei din iunie 1990.

Al doilea NUP în dosarul 74/P/1998

Urmărind exemplul generalului procuror militar Dan Voinea colonelul procuror militar Levanovici Mircea a propus Neînceperea Urmăririi Penale iar generalul Samoilă Joarză, numit de Ion Iliescu în fruntea Parchetului Militar, imediat după venirea la putere a PSD a confirmat şi supervizat soluţia.

La protestele Asociaţiei noastre soluţia de N.U.P. a fost infirmată şi acest dosar a fost repartizat (împotriva dorinţei noastre) procurorului militar colonel Viorel Siserman la care s-a adăugat şi generalul procuror militar Dan Voinea deşi acesta din urmă nu mai avea dreptul să instrumenteze acest dosar, deoarece o mai făcuse o dată. Manevra juridică efectuată de generalul Voinea a constat în principal din schimbarea încadrării inculpaţilor din instigare la infracţiunea de omor deosebit de grav la participaţiune improprie, faptă deja prescrisă.

ÃŽn anul 2006, premergător intrării României în UE, Monica Macovei, ministru al JustiÅ£iei, în scopul armonizării Codului de Procedură Penală cu legislaÅ£ia europeană, modifică paragraful referitor la compentenÅ£a instanÅ£elor civile de a cerceta cazurile în care sunt cuprinÅŸi civili ÅŸi militari. România pierduse deja ÅŸase procese la CEDO tocmai datorită neconcordanÅ£ei Codului de Procedură Penală cu normele juridice europene. Conform viziunii europene instituÅ£ia Parchetului Militar este vetustă, de inspiraÅ£ie sovietică ÅŸi corespunde unei perioade revolute fiind condamnate general “arhaismele bolÅŸevice ale instanÅ£elor militare”. Practica europeană arată că procurorii militari anchetează dosare ale civililor, numai în condiÅ£ii de război sau în situaÅ£ii excepÅ£ionale.

Clasa politică şi juriştii din parlament au avut cunoştiinţă de practica CEDO în materie, dar prin Legea 356/2006 au permis continuarea proceselor în curs cu civili de către magistraţii militari. Se putea anticipa apariţia unor excepţii de neconstituţionalitate pe aceasta temă, iar fostul ministru al Justiţiei, Monica Macovei, ar fi avut obligaţia să prevină acest lucru.

În cursul anului 2007 prevederea introdusă de Monica Macovei în Codul de Procedură Penală va fi folosită în procese aflate pe rol şi care implicau cadre militare şi civili. Dosarul celebru al generalului SRI Ovidiu Soare care îl implica şi pe fostul consilier prezidenţial, contraamiralul “Cico” Dumitrescu, va fi unul dintre primele în care apărarea va ridica excepţii de neconstituţionalitate – care vor fi admise.

Procurorul militar Dan Voinea a refuzat să predea dosarul Secţiei Civile din Parchetul General nesocotind Decizia Curţii Constituţionale nr. 610 din data de 20.06.2007, prin care dosarele în care erau implicaţi civili şi militari, în mod obligatoriu, trebuiau să treacă la Secţia Civilă.

L-a pus sub acuzare pe Ion Iliescu în momentul în care nu mai avea calitatea să facă acest lucru, a disjuns dosarul 74/P/1998, a trimis parţial Dosarul în care era implicat Ion Iliescu la secţia Civilă şi a trimis restul în instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încălcând grav legile în vigoare, tergiversând cercetarea şi punerea sub acuzare a vinovaţilor. Instanţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a constatat că Generalul procuror militar Dan Voinea nu avea voie să instrumenteze acest caz, deoarece mai instrumentase o dată acest Dosar.

Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România a făcut plângere penală împotriva procurorului Dan Voinea, pentru nerespectarea deciziei de a trimite Dosarul la Secţia de Urmărire Penala şi Criminalistică din cadrul Parchetului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pentru tergiversarea soluţionării dosarului.

Dosarul cu Ion Iliescu a ajuns la Secţia Civilă, unde soluţia de punere sub învinuire a fost infirmată de către Prim Procurorul Iacob Marius şi Procurorul General Laura Codruţa Kovesi, conform legilor în vigoare. La iniţiativa Asociaţiei noastre Procurorul General s-a sesizat în privinţa gravelor deficienţe ale instrumentării dosarului de către procurorul militar Dan Voinea.

“Rechizitoriul” Procurorului General la adresa procurorului militar Dan Voinea

Continue reading →