CAZUL PATAPIEVICI: Razboiul agentilor secreti. Traditia Tradarii

Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă.

Avem, din păcate, ÅŸi o tradiÅ£ie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este ÅŸi cazul familiei Patapievici, Dionis ÅŸi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor ’40 în CernăuÅ£i ÅŸi infiltrat apoi în SecÅ£ia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc marÅŸrutizarea în România.

Nu am fi adus în atenÅ£ie acest caz dacă nu am fi fost, în zilele din urmă, martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaÅ£iilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de InformaÅ£ii german (B.N.D.), al scriitoarei Herta MŸller, faţă de protecÅ£ia pe care preÅŸedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foÅŸti ÅŸi actuali agenÅ£i secreÅ£i. Ai Securităţii ÅŸi ai altor servicii secrete – de aici sau de aiurea.

De ce apare Herta MŸller în disputa agenÅ£ilor secreÅ£i protejaÅ£i de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj ÅŸi circulaÅ£ie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a B.N.D.-lui, până ÅŸi după plecarea din România, nu ÅŸi-a mai putut reÅ£ine indignarea faţă de nerecunoÅŸtinÅ£a ÅŸi lipsa de loialitate, adică trădarea la care “noul caporal” s-a pretat, în cea mai bună tradiÅ£ie a familiei.
ÃŽn anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreÅ£ină legături, informative, printre rămăşiÅ£ele emigraÅ£iei legionare din FranÅ£a ÅŸi R. F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanÅ£i ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaÅ£i ÅŸi anihilaÅ£i, la fel ca, în Å£ară, foÅŸtii deÅ£inuÅ£i politici, singurele foruri morale româneÅŸti din Å£ară, respectiv din afara ţării. Locul lor trebuia ocupat de falÅŸi disidenÅ£i anticomuniÅŸti, ceea ce s-a ÅŸi întâmplat. Ca atare, diverÅŸi băgători de seamă au fost direcÅ£ionaÅ£i către emigraÅ£ia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare ÅŸi cultivare de “instituÅ£iile culturale” ale Oficiului Federal pentru Apărarea ConstituÅ£iei (n.n. – omologul Serviciului Român de InformaÅ£ii). Contactele ÅŸi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din Å£ară, nici mai mult, nici mai putin decât director al “Centrului de Studii Germane” al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea BucureÅŸti.

Pe acest fond, s-a creat împrejurarea scandalului “căpitanului Soare”. Un superior de-al “căpitanului Soare”, care a supervizat operaÅ£iunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiÅ£erul SRI trimis pentru o banală cercetare ÅŸi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii “capitanului Soare” avea să-l scoată pe Horia Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenÅ£ia opiniei publice. Platforma ÅŸi notorietatea pe care Virgil Măgureanu i-a creat-o, prin orchestrarea scandalului mediatic, sunt interpretate de cunoscătorii intimi ai resorturilor ascunse ale gestului lui “dom’ Profesor”, drept “o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate”, pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a adus, în secret, N.K.V.D.-ului, Gestapo-ului ÅŸi altor servicii, iar oficial Comandamentului Militar din Austria al Armatei RoÅŸii. Dar nu numai acestora.

“Fiul lupului”, cum l-au numit jurnaliÅŸtii O. Zară ÅŸi Cătălin Antohe pe H.R. Patapievici (“Curentul”, 1 octombrie 2002), avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea ÅŸi continuarea tradiÅ£iei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul ÅŸi tatăl său, în favoarea “mamei Rusia”, a MăreÅ£iei Sovietelor ÅŸi împotriva fiinÅ£ei naÅ£ional-statale a României.

Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatând un fapt profesional banal, o investigaÅ£ie comună a “căpitanului Soare”, pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa “anti-Iliescu”. De notorietate era, deja, că ÅŸi directorul S.R.I., Virgil Măgureanu, devenise un “anti-Iliescu”, căruia îi căuta înlocuitori. Ceea ce-i poate justifica gestul de “a scoate la rampă” încă un opozant cu oarecare lustru, adoptat de frăţia “Humanitas”, chiar dacă acesta, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special.

Nu este lipsit de interes, în acest context, după cum menÅ£iona fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului preÅŸedinte al României, Ion Iliescu, că V. Măgureanu i-a ascuns preÅŸedintelui datele reale ale scandalului “Soare-Patapievici”, adevărul fiindu-i adus la cunoÅŸtinţă de generalul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de faţă fiind ÅŸi consilierul prezidenÅ£ial pentru securitate, care ÅŸtie mult mai multe decât vrea să spună.

Ascensiunea ulterioară, de rang ministerial, a lui H.R.P. în Colegiul Consiliului NaÅ£ional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, examinată de specialiÅŸti în “intelligence”, apare ca o reuÅŸită infiltrare a unei cârtiÅ£e într-o instituÅ£ie în care miza dosarelor Securităţii, referitoare la agenÅ£ii ÅŸi acÅ£iunile serviciilor străine, a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.

Patapievici junior nu a moÅŸtenit, însă, calităţile intrinseci pe care ascendenÅ£ii săi le-au avut pentru operaÅ£iuni speciale sub acoperire. El, împreună cu alÅ£i camarazi au fost “prinÅŸi cu mâţa în sac”, adică executând tematici de scotocire ÅŸi extragere de informaÅ£ii ÅŸi documente din arhivele Securităţii, solicitate de servicii străine interesate în recuperarea memoriei acÅ£iunilor lor trecute în România, dar ÅŸi în proiectarea altora. Este cunoscut că, în misiunea sa de la CNSAS, s-a aflat ÅŸi acoperirea, sau mai precis reconspirarea agenÅ£ilor dubli ÅŸi a informatorilor din rândul “societăţii civile” creată de serviciile sovietice pentru a ocupa terenul public după lovitura de stat din 1989. Inabilitatea sa l-a făcut de altfel să ÅŸi recunoască faptul că a avut cunoÅŸtinţă de cazul agentului-informator Antohi (ÅŸi nu numai a lui), faptă ce are consecinÅ£e penale.

Pedeapsa pentru fapta sa ignobilă a fost “o rotire”, respectiv promovarea ca preÅŸedinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit “mănuşă” individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaÅ£ionale ale înaintaÅŸilor săi kominterniÅŸti, care au distrus programatic intelectualitatea ÅŸi valorile de identitate ale culturii ÅŸi spiritualităţii româneÅŸti din toate timpurile.

Ascensiunea lui H.R. Patapievici, de la un mărunt ziarist la un aÅŸa-zis protejat ÅŸi om de-al preÅŸedintelui Traian Băsescu, are toate dimensiunile unei “afaceri de familie”, de sânge, ÅŸi devoalează întreaga reÅ£ea, întinsă ca o pânză de păianjen asupra României. Pe lângă majoritatea agenÅ£ilor sovietici din România, grupaÅ£i după 1990 de Silviu Brucan în diverse grupuri, s-au consolidat, pe criterii de apartenenţă la vechea reÅ£ea a Kominternului ÅŸi Kominformului, noi agenÅ£i de influenţă. Cercetarea trecutului de familie al multora dintre vocile sonore “anticomuniste” de azi ne vor releva o viaţă de huzur în nomenclatura comunistă a cadrelor bolÅŸevice venite din URSS, chiar dacă unele au fost “marginalizate” după deconspirarea legăturilor lor cu spionajul sovietic. Nici Patapievici junior nu face excepÅ£ie. Conform biografiei oficiale romanÅ£ate, tânărul Patapievici a fost descoperit ÅŸi apreciat de un fost troÅ£kist, convertit la Europa Liberă, Virgil Ierunca, pe când scria la săptămânalul Uniunii Scriitorilor a lui Mircea Dinescu, “Contrapunct”. Nimeni nu ne lămureÅŸte însă cum a ajuns, din cercetător la unul din institutele controlate de Securitate – Institutul pentru Studierea Semiconductorilor, din cadrul ÃŽntreprinderii de Cercetare ÅŸi ProducÅ£ie Materiale Semiconductoare din BucureÅŸti – să scrie la “Contrapunct” ÅŸi la revista “22”, a Grupului pentru Dialog Social, al cărui membru a devenit rapid, ÅŸi să devină ditamai “cercetătorul privat în istoria ideilor”, după cum se autodescrie. Trecutul tatălui său, acelaÅŸi cu al majorităţii membrilor GDS, spune tot. DeÅŸi Vladimir Tismăneanu se scăpase că în copilărie se jucase cu micul Romi Patapievici pe străzile “cartierului roÅŸu” – pe care azi vor să-l vopsească (tot) împreună, schimbându-i numele – în 1992, ajuns la Virgil Ierunca ÅŸi Monica Lovinescu, tânărul fizician nu ezita să-ÅŸi cosmetizeze trecutul pe placul celor doi. Dacă Tismăneanu se prezentase celor două “voci” ale Europei Libere drept “regalist”, Patapievici alege – cu profesionalism, am putea spune – o altă biografie, care dă bine: fiu de deÅ£inut politic. Monica Lovinescu, în Jurnal, 1990-1993, la pagina 291, îl prezintă astfel pe fizicianul ajuns la Paris cu o bursă de două luni (?!): “Descoperim un tânar (are 35 de ani ÅŸi pare cu vreo zece mai puÅ£in) simplu, emoÅ£ionant ÅŸi emoÅ£ionat, aproape patetic, care ne vorbeÅŸte de tatăl lui ieÅŸind din închisoare ÅŸi nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în amintirea acestui tată mort fără să-i fi spus fiului suferinÅ£ele prin care a trecut”. Cum Patapievici fiul s-a născut în 1957, se poate presupune că îşi aducea aminte de momentul ieÅŸirii tatălui din puÅŸcărie pe când era copil, în anii 1964-65, când, după plecarea consilierilor URSS, regimul comunist a eliberat toÅ£i deÅ£inuÅ£ii politici închiÅŸi în perioada ocupaÅ£iei sovietice, elitele intelectualităţii, ale preoÅ£imii ortodoxe sau ţărănimii anticomuniste. Dramatic.
Peste ani, Patapievici îşi mai aminteÅŸte niÅŸte detalii, într-un editorial din “Evenimentul Zilei”: “Tatăl meu a fost un refugiat din CernăuÅ£i”. Fugea de sovietici, explica Patapievici, împreună cu un văr, din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru că ÅŸtia că România va fi ÅŸi ea invadată. Patapievici junior ne dă de înÅ£eles că este vorba de invadarea Bucovinei de nord de către trupele Armatei RoÅŸii, în urma ultimatumului din 1940. ExperienÅ£a aceasta groaznică, dublată de anii de închisoare politică se pare că l-au afectat teribil pe Patapievici senior: “Toată viaÅ£a lui, tata a rămas îngrozit de ruÅŸi”, spune fiul. A fost atât de oripilat încât a refuzat să meargă într-o vizită la CAER, mai spune “fiul lupului paznic la oi”.

Adevărul este însă cu totul altul. Oricât de ciudat ar părea, omul care astăzi conduce Institutul Cultural Român, membru al Comisiei Tismăneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleşu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o înaltă morală, este un mincinos profesionist. Atunci, cum mai poate avea încredere în el lumea academică, opinia publică sau preşedintele de onoare al ICR, Traian Băsescu? Pentru că, în realitate, tatăl său nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost deţinut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al N.K.V.D., care a beneficiat de avantaje necinstite toată viaţa sa.
Pentru a nu rămâne doar pe tărâmul afirmaţiilor, în cele ce urmează vom prezenta câteva dintre reperele operaţiunii de infiltrare-exfiltrare şi valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizată, în principal, de serviciile secrete sovietice.

Spunem în principal de cele sovietice fiindcă, ulterior, în operaţiune s-au interpus şi integrat şi alte servicii de spionaj, îndeosebi pentru perioada în care Dionis Patapievici a acţionat în România, sub acoperirea de înalt funcţionar în aparatul central al Băncii Naţionale.

“Lead”-ul informaÅ£iilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: “Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, în anul l948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii NaÅ£ionale a României”.

Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care le este atribuită o nouă identitate.

Astfel, Patapievici senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun că ucraineană, şi-i credem, dacă în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, învăţând patru limbi străine, cu oarece greutăţi vorbind doar una, cea română.
Diferenţele si inexactităţile de nume sunt foarte importante în materie de acte de stare civilă, fiind premeditat introduse în documente, atât pentru facilitarea acoperirii , cât şi în vederea derutei şi a îngreunării identificării certe a agenţilor ilegali.

Din l948 ÅŸi până în l961, timp în care consilierii sovietici controlau toate miÅŸcările ÅŸi acÅ£iunile AdministraÅ£iei, Armatei, Internelor ÅŸi Securităţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim “D. PătraÅŸcu”, fost membru al Gestapo-ului ÅŸi suspect de spionaj economic, nu a existat.

Odată cu declinul controlului consilierilor sovietici, D.P. devine subiectul unei acţiuni contrainformative, cu un dublu scop: clarificarea trecutului său în Secţia Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un urmărit internaţional cu identitate falsă) şi a unor suspiciuni de spionaj şi sabotaj economic (în Banca Naţională au fost şi victime politice, care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovăţii grave ale altora).

Cariera în diversiune ÅŸi spionaj a lui D.P. a început la CernăuÅ£i, în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca “agent al provocărilor bolÅŸevice, al cărui loc este dincolo de Nistru”.

ÃŽntr-o biografie, aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis P. menÅ£ionează că a fost “suspectat ÅŸi persecutat de organele statului fascist (n.n. român) pentru comportarea avută sub regimul sovietic”, fiind nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (n.n. în GaliÅ£ia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în U.R.S.S.). AÅŸadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în U.R.S.S. Nu din calea ruÅŸilor, ci în braÅ£ele lor! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte ÅŸi pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich.

Perioada ÅŸederii în Å¢ara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense, în vederea infiltrării în PoliÅ£ia Politică Secretă de Stat a Reich-ului german (Gestapo). Dar despre voltele agentului sovietic ÅŸi ale “fiului lupului”, în episodul de mâine: TradiÅ£ia trădării în familia Patapievici.

Tradiţia trădării


ÃŽn repetatele completări ale biografiei sale, solicitate pentru clarificarea necunoscutelor trecutului său, Dionis Patapievici, alias Denys Patapiewicz, alias Denis Patapicovici, criptonim “D. PătraÅŸcu, tatăl lui Horia Roman Patapievici, susÅ£inea, pentru a-ÅŸi acoperi o parte din goluri, că ar fi fost concentrat în Germania, afirmaÅ£ie contrazisă ulterior de altele. ÃŽn realitate, ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale, încârligată ca o svastică pe fundul unui ponei.

ReferinÅ£ele unei prietene a primei sale soÅ£ii, decedată în 1951, cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ N.K.V.D.-ist la Viena, spun cu totul altceva: “Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soÅ£ul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarka, din 1939, toamna. Ucrainean (…) foarte duÅŸmănos, neînÅ£elegător (…) La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le ÅŸtiu de la ea), a câştigat foarte bine, a jefuit o mulÅ£ime de lume ÅŸi ÅŸi-a însuÅŸit o mulÅ£ime de lucruri. (…) ÃŽn 1950, în urma unei discuÅ£ii cu el m-am supărat… Nu ne-am mai văzut… am auzit că ea a murit… A decedat în urma unei grele suferinÅ£e (amănunte mi-a povestit mama ei), datorită răutăţii ÅŸi neglijenÅ£ei lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, când spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în BucureÅŸti ca să crească copiii (n.n. – fiicele Lydia ÅŸi Elena).
Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară ÅŸi bunica trebuia să dea lecÅ£ii de pian, ca să poată întreÅ£ine aceÅŸti copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil ÅŸi pentru acest copil (n.n. – Horia-Roman) aduce cele mai mari bunătăţi, iar pentru cele două fetiÅ£e orfane nu vrea să dea nimic”.

Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reÅ£inem: “Patapievici Dionisie a fost interesat să moară (soÅ£ia) pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania”. ÃŽntr-adevăr, era singura persoană care putea deveni incomodă, dacă ar fi cedat permanentului stres al dedublării existenÅ£iale. Ceea ce este posibil să se fi întâmplat…

Legenda pusă în circulaÅ£ie, privind internarea din Germania, a fost infirmată într-o împrejurare chiar de D.P. Astfel, cu ocazia pregătirii în vederea obÅ£inerii carnetului de conducător auto, a afirmat că nu are emoÅ£ii, deoarece a avut carnet de conducere în Germania (Austria – Al Treilea Reich), unde a circulat, aproape tot timpul, pe mai multe tipuri de maÅŸini.

Deşi grijuliu în a indica numeroase persoane care să se poată referi asupra diferitelor etape şi perioade ale vieţii şi activităţii sale, nici măcar accidental nu a menţionat vreo persoană dintre cele care ar fi putut cunoaşte aspecte negative compromiţătoare. În anii petrecuţi în Germania (Austria), D.P. s-a aflat, ca şi fiul său peste ani, în legătură cu legionari fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, tot ca şi fiul său, ulterior, şi a N.K.V.D.-ului.
După retragerea armatei germane din Austria ÅŸi încetarea activităţii Gestapo-ului, D.P. nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat, în Viena, ca “translator poliglot”, de Comandamentul Militar al Armatei RoÅŸii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenÅ£ia autorităţilor (vom vedea ÅŸi ce interes avea!) ÅŸi urmează în acelaÅŸi timp cursurile ÃŽnaltei Åžcoli pentru ComerÅ£ Mondial. Aici îşi susÅ£ine licenÅ£a cu lucrarea apologetică “Banca de Stat ÅŸi sistemul bancar al U.R.S.S.”, despre care afirma că a fost un act ÅŸtiinÅ£ific temerar, deoarece “a popularizat măreÅ£ele realizări sovietice într-o Å£ară burgheză”. De aici ÅŸi până la infiltrarea în inima secretelor Băncii de Stat a României nu are decât un pas…

După epurarea aparatului poliţienesc austriac de către serviciile de informaţii militare sovietice, D.P. a fost transferat la Poliţia din Viena. În anul 1948, potrivit afirmaţiilor sale, are neplăceri, simţindu-se supravegheat de autorităţi, deoarece era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria şi al Asociaţiei Austria-U.R.S.S. Drept urmare, se adresează Misiunii României şi Delegaţiei române pentru repatrieri, solicitând efectuarea formalităţilor pentru stabilirea în România, unde a aflat că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta şi afirma potrivit convingerilor sale.

Afirmaţiile sale privind urmărirea şi persecutarea de către autorităţile austriece sunt perisabile. Era omul sovieticilor, iar influenţa lor era, în acel moment, indiscutabilă. Motive pentru a fi în atenţia autorităţilor existau: comportamentul avut ca membru al Gestapo-ului şi conspiraţiile uneltite de filiala vieneză a Kominternului, al cărui membru activ era, împotriva securităţii şi neutralităţii Austriei. În subsidiar, nu pot fi excluse unele abuzuri în rechiziţionarea de bunuri şi valori pentru uzul Armatei Roşii, care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiţii să se îndrepte împotriva funcţionarilor corupţi ai Administraţiei Militare Sovietice. Nu este lipsit de semnificaţii faptul că D.P, imediat ce a venit în Bucureşti, şi-a achiziţionat un apartament, singur pe etaj, la preţul de 100.000 lei, de la proprietarul Godel Ofner. Secţia financiară a evaluat apartamentul la 150.000 lei, iar ulterior, când au apărut suspiciuni cu privire la provenienţa banilor, l-a trecut pe numele fiicelor.

Dionis Patapievici nu era cetăţean român. Pentru a obÅ£ine cetăţenia, invocă Legea nr.162 din 29 mai 1947, care declară cetăţeni români pe toÅ£i cei care, ei sau părinÅ£ii lor, au locuit în 1920 pe teritorii supuse jurisdicÅ£iei statului român. Nu există dovada renunţării la cetăţenia sovietică. Este, însă, simptomatic, cum cel care a renegat autoritatea statului român înÅ£elege să uzeze tocmai de această autoritate, care după cum relatează unchiul său, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul în oraÅŸul Agnita, “pentru tovarăşul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatăl său, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate faţă de statul sovietic”. Este justificată întrebarea dacă ucraineano-polonezul D.P. a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri ori s-a conformat unui ordin de misiune?

Odată stabilit în România, cu mulÅ£i bani ÅŸi bunuri de valoare – bijuterii, obiecte de artă, tablouri, blănuri, albume filatelice etc. – D.P. încearcă recunoaÅŸterea apartenenÅ£ei politice pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria, dorinţă ce nu i s-a împlinit.

Pe baza unor recomandări din Austria, se prezintă profesorilor Mladenaltz ÅŸi Marin Lupu (Marcel Wolfowitz), primul – decan la Academia Comercială, celălalt – vicepreÅŸedinte al Institutului de Studii Economice ÅŸi Planificare, dar ÅŸi al Băncii de Stat al Republicii Populare Române, fiind acceptat apoi ca asistent universitar, iar Lupu îl va angaja,concomitent, inspector, apoi ÅŸef de serviciu ÅŸi consilier la Banca de Stat.
Marin Lupu va exploata poliglotismul lui D.P. în scrierea operei sale ştiinţifice (primul curs de istorie a economiei naţionale), dublându-i postul de asistent cu cel de bibliotecar documentarist.

Potrivit criteriilor contrainformative ale Securităţii, D.P. ar fi trebuit preluat imediat după repatriere în procedurile de “debriefing”, pus sub o strictă supraveghere ÅŸi în carantină ideologică. Nimic din acestea. Consilierii sovietici ÅŸi protecÅ£ia nomenclaturiÅŸtilor kominterniÅŸti l-au exceptat de la reguli, dar nu ÅŸi de emoÅ£ii ÅŸi neplăceri. Serviciul de Cadre al Băncii de Stat, prin vigilenÅ£a ÅŸi fermitatea unui anume Dobrescu (n.n. – oare un ofiÅ£er acoperit?), permanent suspicios, era parcă anume programat să verifice sistematic rezistenÅ£a legendei de acoperire, solicitându-i suplimente de autobiografie, clarificări ÅŸi căutând persoanele care să poată oferi referinÅ£e credibile.
Odată cu plecarea consilierilor sovietici din Ministerul Afacerilor Interne şi înlocuirea alogenilor din conducerea structurilor Securităţii, Dionis Patapievici a fost imediat inclus în verificări de contraspionaj şi clarificare a activităţii sale în cadrul Gestapo-ului din Viena. Ofiţerul de caz i-a fost student la Academia Comercială. Natura relaţiilor dintre ei şi ascendenţa profesorului asupra fostului student au influenţat imparţialitatea, obiectivitatea şi probitatea profesională a verificărilor, dar mai cu seamă a interpretării şi evaluării faptelor.

AgenÅ£ii din categoria “ilegali în obiective” utilizau procedee fotografice pentru culegerea, fixarea ÅŸi prelucrarea informaÅ£iilor, dar ÅŸi pentru realizarea legăturii impersonale. D.P. era un pasionat fotograf “amator”. D.P. avea, la un moment dat, o familie de ÅŸapte persoane. Cumulul iniÅ£ial de funcÅ£ii ÅŸi salarii nu mai exista. SoÅ£ia avea un salariu modest. El, cu prudenţă ÅŸi discreÅ£ie, era un rafinat ÅŸi deocheat petrecăreÅ£. ÃŽn 1965 dispune de resurse pentru achiziÅ£ionarea unui autoturism “Renault major 10”. DeÅŸi a avut posibilitatea unei promovări, a unei mai mari independenÅ£e profesionale, cu salariu atractiv ÅŸi alte facilităţi, nu a acceptat să plece din Centrala Băncii de Stat. Pentru păstrarea locului de muncă ÅŸi a orizontului de acces la informaÅ£iile vitale privind politicile monetare, fundamentarea balanÅ£elor de venituri ÅŸi cheltuieli, planificarea circulaÅ£iei monetare ÅŸ.a., împotriva felului său de a fi, D.P. evită orice situaÅ£ie care i-ar fi putut influenÅ£a stabilitatea ÅŸi continuitatea profesională.

Mai multe surse ale contrainformaÅ£iilor economice din obiectivul “Banca de Stat” îi semnalează curiozitatea, curtoazia arătată secretarelor vicepreÅŸedinÅ£ilor care manipulau documentele sensibile, vizitele frecvente la compartimente centralizatoare de informaÅ£ii secrete din Comitetul de Stat al Planificării ÅŸi ministerele economice, dar ÅŸi profunda sa interiorizare ÅŸi imposibilitatea descifrării adevăratelor sale trăiri.

ÃŽn evenimentele “contrarevoluÅ£ionare” din anul 1958, soldate cu arestarea ministrului de finanÅ£e Aurel Vijoli, D.P., ca ÅŸef al Serviciului CirculaÅ£iei Monetare din DirecÅ£ia Planificării Economice a Băncii de Stat, a fost în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste. Nici nu se putea altfel din partea autorului lucrării propagandistice “Banca de stat ÅŸi sistemul bancar al U.R.S.S”.
D.P. nu lipsea din niciun colectiv care genera ori înmormânta probleme, dar consuma întotdeauna informaÅ£ii sensibile de primă mână, chipurile pentru a prăgati marile decizii de politici bancare. Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezenÅ£a sa, dar întotdeauna se găsea cineva important care să spuna că “este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este ÅŸi translatorul întotdeauna prezent la întâlnirile cu delegaÅ£iile C.A.E.R. ÅŸi din U.R.S.S.”

Nici completările biografiei ÅŸi nici investigaÅ£iile specializate nu au lămurit cum l-a urmat în străinătate prietena sa din primul an de facultate, Odarca Drăgan, cu care s-a căsătorit, probabil la Viena. AnaliÅŸtii de contraspionaj care au reevaluat cazul au remarcat similitudinea cu alte cazuri, ceea ce le-a oferit o ipoteză de lucru plauzibilă; un cuplu informativ. DeÅŸi nu a rezistat, aparent din “cauze naturale”, scopul său a fost atins. A susÅ£inut biografia ÅŸi a motivat acÅ£iunile lui Dionis P. în periplul său de la CernăuÅ£i la Viena ÅŸi, ulterior, la BucureÅŸti, în inima secretelor bancare ale României.

Olga Drăgan, mama primei soÅ£ii, avea cunoÅŸtinţă de apartenenÅ£a lui Dionis P. la o organizaÅ£ie naÅ£ionalistă ucraineană. ÃŽi admirase puternicele sentimente ÅŸi idealuri naÅ£ionaliste ÅŸi-l dezavua pentru trădarea lor. Este un element deosebit de important. NaÅ£ionaliÅŸtii ucraineni erau vânaÅ£i de către Departamentul OperaÅ£iunilor Executive (n.n. – lichidări fizice) în întreaga lume. D.P. să fi fost, oare, o “coadă a topoarelor” N.K.V.D.-ului?

Olga Drăgan sesizase nu numai trădarea idealului naÅ£ionalist ucrainean, ci ÅŸi grija sa exagerată pentru păstrarea poziÅ£iei profesionale în bancă. ÃŽn fond, după cum chiar el a afirmat, “prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei ţării într-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, în fapt, unicul detonator al întregului volum de date secrete, în timp ce toÅ£i ceilalÅ£i înalÅ£i funcÅ£ionari cunosc doar ceea ce priveÅŸte departamentele lor. Dacă eu aÅŸ trăda, trădarea mea s-ar multiplica de câteva ori cu coeficientul importanÅ£ei informaÅ£iilor”.

Totuşi, Dionis P. era permanent frământat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii, dar nu i s-a echivalat şi calitatea de membru de partid şi nici nu a fost primit în P.M.R., ulterior P.C.R. Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită. El nu ştia, însă, că documentele puteau fi şi contrafăcute în scopuri de dezinformare/influenţare a spionajului statelor/băncilor interesate de informaţiile respective.

După ÅŸapte ani, “double crosse”-ul din acÅ£iunea de contraspionaj “D. PătraÅŸcu” a primit rezoluÅ£ia: “închis cu menÅ£inerea în evidenţă pasivă”.

Se redeschide, însă, fila nouă a tradiÅ£iilor familiei. Atacul deschis, chiar dacă repliat ulterior, al Hertei MŸller, la onorabilitatea ÅŸefului I.C.R., Horia-Roman Patapievici, poate fi, deopotrivă, o sancÅ£iune pentru un act de trădare, dar ÅŸi o manevră de conspirare/deconspirare a legăturii cu vreun “institut cultural” afiliat pe lângă un serviciu de spionaj. ÃŽn spionaj-contraspionaj, toate întâmplările ÅŸi faptele sunt ambivalente. Ceea ce este trădare pentru o parte este eroism în tabăra adversă. Că “Micul FŸhrer de Buzău” nu poate fi decât într-o tabără adversă României este loc comun.
Istoria acestei întâmplări ne oferă suficiente elemente pentru a putea înÅ£elege apetenÅ£a lui Horia-Roman Patapievici de a-l imita în fizionomie, gesturi ÅŸi atitudini pe caporalul Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al culturii române ÅŸi fecaloidizarea limbajului public, Horia-Roman Patapievici, demn descendent al unui gestapovist-enkavedist, merită numele de serviciu de “Micul FŸhrer-Komisar” al culturii române.

Odată cu devalizarea de către C.N.S.A.S. a arhivelor Securităţii, atât B.N.D.-ul cât ÅŸi succesorii N.K.V.D.-ului au reconsiderat cazul lui Dionis Patapievici ÅŸi au regândit ceea ce rezervaseră fiului său. ÃŽn firul de continuitate a tradiÅ£iilor înaintaÅŸului său, agentul sovietic cu trei nume, Horia-Roman Patapievici, omul cu trei fete, care aleargă pe urmele tatălui său cel puÅ£in prin darul minciunii, se află doar la stadiul promiţătoarelor începuturi. Asta dacă nu se trezeÅŸte la timp preÅŸedintele I.C.R. ÅŸi al României, Traian Băsescu…

Mihail Marin

“Curentul”

August 2008

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.