“Numele meu este Horia-Roman Patapievici. Horia este prenumele pe care mi l-a dat mama si toti oamenii, de când ma stiu, mi-au spus Horia. Mama îmi spunea Horia. Roman este prenumele pe care mi l-a dat tata si nimeni cu exceptia lui nu mi-a spus vreodata Roman. (…) Tata era dintr-un sat de lânga Cernauti si toata regiunea în care erau el si familia lui – cei care se chemau fie Patapievici, fie Smercianski (pe bunica mea o chema Rozalia Smercianski) – au ramas în Uniunea Sovietica. Un timp, au încercat sa se acomodeze. Tata e nascut în ‘21, avea exact vârsta de înrolare s.a.m.d. Roman Smercianski, varul lui primar, era în aceeasi situatie. Si s-a facut un consiliu de familie în urma caruia s-a hotarât ca baietii, baietii tineri, sa se refugieze. Nu în România, pentru ca ei erau convinsi atunci ca Uniunea Sovietica va invada România, ci în Polonia. ÃŽn Polonia ocupata de nemti. Pentru ca Polonia fusese cu un an înainte împartita între rusi si nemti.”

Horia-Roman PATAPIEVICI, “Evenimentul Zilei”, 11 ianuarie 2007:

“Tatal meu a fost un refugiat din Cernauti. Venirea sovieticilor l-a facut sa se refugieze: nu in ce mai ramasese din tara, despre care credea ca va fi si ea in curand invadata, ci in Polonia. Oricat ar parea de ciudat azi, oamenilor din mediul social al bunicilor mei le parea in 1940, in Polonia impartita, mai sigur sub nemti decat sub sovietici.

Toata viata lui, tata a ramas ingrozit de rusi. Cooptat in anii ‘70 sa se duca la Moscova intr-o delegatie CAER, tata a refuzat. El, care din spirit de disciplina nu putea face niciun gest de fronda, a refuzat sa se intoarca in tara din care niciun Patapievici nu s-a mai intors. Nu putea uita ca din familia lui urmasi nu au avut decat cei care au reusit sa se refugieze.Restul patapievicilor au fost rasi – care arestati, care omorati, care deportati. Astazi, in locurile natale ale familiei Patapievici nu mai exista nimeni din neamul meu.(…)

Din familia mea paterna nu au supravietuit decat doi oameni: unul era tatal meu, celalalt unchiul lui. Dintre acestia, numai unul a mai putut avea, cum se spune in Biblie, fii si fiice. Sovieticii, pentru mine, sunt ucigasii neamului meu.(…)”

Horia-Roman PATAPIEVICI, “TANGO – Revista femeilor care stiu sa se miste”, 1 aprilie 2007

“Tatăl meu a fost un om de o modestie ÅŸi de o discreÅ£ie cu totul ÅŸi cu totul excepÅ£ionale. (…) Aveam să aflu cît suport existenÅ£ial avea prudenÅ£a lui cînd, la aproape 20 de ani de la moartea lui, i-am putut citi, la CNSAS, dosarul.(…) După cedarea Bucovinei către sovietici, tata s-a refugiat în Polonia, apoi a plecat la Viena, unde a stat în timpul războiului; a fugit de sub ruÅŸi împreună cu vărul lui primar, Roman Smerceanski, care a fost împuÅŸcat de o patrulă sovietică la puÅ£in timp după ce au părăsit CernăuÅ£iul.”

Monica LOVINESCU:

“Descoperim un tanar (are 35 de ani si pare cu vreo zece mai putin) simplu, emotionant si emotionat, aproape patetic, care ne vorbeste de tatal lui iesind din închisoare si nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticla de Murfatlar s-o bem împreuna în amintirea acestui tata mort fara sa-i fi spus fiului suferintele prin care a trecut”.

“Jurnal, 1990-1993”, pagina 291

Petitia pentru demiterea lui Patapievici – Romania

Petitia pentru demiterea lui Patapievici – International

ADEVARUL:

“Subsemnatul Patapievici Dionis, salariat la Banca de Stat, Directia Operatiuni Banesti, domiciliat in Bucuresti, raionul Tudor Vladimirescu, str. Caimatei 14, arat urmatoarele:

1.(…) Urmare schimbarilor teritoriale ce au avut loc in aceasta perioada (22 iunie 1940) am avut posibilitatea sa ma inscriu la Universitatea de Stat din Cernauti (URSS) la facultatea de fizica si matematici. Pentru rezultatele bune obtinute la invatatura si pe taramul activitatii obstesti, am obtinut bursa de merit. Dupa absolvirea primului an de facultate, razboiul si ocupatia hitlerista-antonesciana au intrerupt mersul normal al vietii. Suspectat si persecutat de organele statului fascist pentru comportarea avuta sub regimul sovietic, lipsit de vreo perspectiva si amenintat cu mobilizarea si trimiterea pe frontul antisovietic, in toamna anului 1941 am parasit regiunile natale pentru a ama refugia in Polonia.(…)

Din aprilie 1945 am putut din nou sa traiesc in conditii umane. La Viena am activat ca transalator pe langa Comandamentul militar sovietic, apoi pe langa Politia Zonei Sovietice, in arondismentul I. (…) Imediat dupa eliberarea Vienei de Armata Rosie m-am inscris la Academia superioara de Comert Mondial. In timpul sederii mele la Viena am activat in randul Partidului Comunist Austriac. In anul 1946 am fost primit ca membru in Partidul Comunist (carnet nr. 201729 din 2 oct. 1946). (…)

2. Ca dovezi pentru cele aratate in autobiografie voi mentiona unele documente, existente asupra mea si persoane. (..)
Pentru perioada 1940/1941 cand am studiat in URSS: carnet de student. (…) In ceea ce priveste activitatea democratica posed legitinmatia de membru in Partidul Comunist Austriac nr. 201729/1946 (predat la CC al PMR) si carnet de membru in K.d.G.H. – Comitetul studentilor oprimati de nazism (nr. A 2056); in Asociatia de strangerea legaturilor de prietenie cu URSS (nr. 62508), etc. (…)

TRAIASCA LUPTA PENTRU PACE

Bucuresti, 16 oct. 1960″

COMPLETARI:

“In legatura cu comportarea mea din perioada 1936-1940 si conceptiilor pe care le aveam atunci arat ca in clasa a VI-a de liceu (1937/1938) am avut discutii in contradictoriu cu profesorul meu de limba germana, Popescu, discutii care s-au terminat cu aprecierea dansului ca “am conceptii bolsevice” si ca locul meu ar fi “dincolo de Nistru”.”

“Plecarea din tara a fost determinata de atmosfera de teroare dezlantuita de autoritatile de ocupatie din Bucovina de Nord, impotriva tuturor acelora care au colaborat cu regimul sovietic si de atitudine negativa fata de razboiul antisovietic la care nu vroiam sa ma las mobilizat. De aceia am plecat din Cernauti inapoi la Stanceni, iar de aici la Horodenca, o localitate apropiat de Stanceni, pe teritoriul URSS (fosta Galitie Poloneza, intrata in componenta Statului Sovietic inca in anul 1939).”

PATAPIEVICI, “victima” “ucigasilor neamului lui” este complicele ucigasilor neamului nostru:

Continue reading →

Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă.

Avem, din păcate, ÅŸi o tradiÅ£ie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este ÅŸi cazul familiei Patapievici, Dionis ÅŸi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor ’40 în CernăuÅ£i ÅŸi infiltrat apoi în SecÅ£ia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc marÅŸrutizarea în România.

Nu am fi adus în atenÅ£ie acest caz dacă nu am fi fost, în zilele din urmă, martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaÅ£iilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de InformaÅ£ii german (B.N.D.), al scriitoarei Herta MŸller, faţă de protecÅ£ia pe care preÅŸedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foÅŸti ÅŸi actuali agenÅ£i secreÅ£i. Ai Securităţii ÅŸi ai altor servicii secrete – de aici sau de aiurea.

De ce apare Herta MŸller în disputa agenÅ£ilor secreÅ£i protejaÅ£i de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj ÅŸi circulaÅ£ie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a B.N.D.-lui, până ÅŸi după plecarea din România, nu ÅŸi-a mai putut reÅ£ine indignarea faţă de nerecunoÅŸtinÅ£a ÅŸi lipsa de loialitate, adică trădarea la care “noul caporal” s-a pretat, în cea mai bună tradiÅ£ie a familiei.
ÃŽn anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreÅ£ină legături, informative, printre rămăşiÅ£ele emigraÅ£iei legionare din FranÅ£a ÅŸi R. F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanÅ£i ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaÅ£i ÅŸi anihilaÅ£i, la fel ca, în Å£ară, foÅŸtii deÅ£inuÅ£i politici, singurele foruri morale româneÅŸti din Å£ară, respectiv din afara ţării. Locul lor trebuia ocupat de falÅŸi disidenÅ£i anticomuniÅŸti, ceea ce s-a ÅŸi întâmplat. Ca atare, diverÅŸi băgători de seamă au fost direcÅ£ionaÅ£i către emigraÅ£ia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare ÅŸi cultivare de “instituÅ£iile culturale” ale Oficiului Federal pentru Apărarea ConstituÅ£iei (n.n. – omologul Serviciului Român de InformaÅ£ii). Contactele ÅŸi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din Å£ară, nici mai mult, nici mai putin decât director al “Centrului de Studii Germane” al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea BucureÅŸti.

Pe acest fond, s-a creat împrejurarea scandalului “căpitanului Soare”. Un superior de-al “căpitanului Soare”, care a supervizat operaÅ£iunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiÅ£erul SRI trimis pentru o banală cercetare ÅŸi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii “capitanului Soare” avea să-l scoată pe Horia Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenÅ£ia opiniei publice. Platforma ÅŸi notorietatea pe care Virgil Măgureanu i-a creat-o, prin orchestrarea scandalului mediatic, sunt interpretate de cunoscătorii intimi ai resorturilor ascunse ale gestului lui “dom’ Profesor”, drept “o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate”, pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a adus, în secret, N.K.V.D.-ului, Gestapo-ului ÅŸi altor servicii, iar oficial Comandamentului Militar din Austria al Armatei RoÅŸii. Dar nu numai acestora.

“Fiul lupului”, cum l-au numit jurnaliÅŸtii O. Zară ÅŸi Cătălin Antohe pe H.R. Patapievici (“Curentul”, 1 octombrie 2002), avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea ÅŸi continuarea tradiÅ£iei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul ÅŸi tatăl său, în favoarea “mamei Rusia”, a MăreÅ£iei Sovietelor ÅŸi împotriva fiinÅ£ei naÅ£ional-statale a României.

Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatând un fapt profesional banal, o investigaÅ£ie comună a “căpitanului Soare”, pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa “anti-Iliescu”. De notorietate era, deja, că ÅŸi directorul S.R.I., Virgil Măgureanu, devenise un “anti-Iliescu”, căruia îi căuta înlocuitori. Ceea ce-i poate justifica gestul de “a scoate la rampă” încă un opozant cu oarecare lustru, adoptat de frăţia “Humanitas”, chiar dacă acesta, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special.

Nu este lipsit de interes, în acest context, după cum menÅ£iona fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului preÅŸedinte al României, Ion Iliescu, că V. Măgureanu i-a ascuns preÅŸedintelui datele reale ale scandalului “Soare-Patapievici”, adevărul fiindu-i adus la cunoÅŸtinţă de generalul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de faţă fiind ÅŸi consilierul prezidenÅ£ial pentru securitate, care ÅŸtie mult mai multe decât vrea să spună.

Ascensiunea ulterioară, de rang ministerial, a lui H.R.P. în Colegiul Consiliului NaÅ£ional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, examinată de specialiÅŸti în “intelligence”, apare ca o reuÅŸită infiltrare a unei cârtiÅ£e într-o instituÅ£ie în care miza dosarelor Securităţii, referitoare la agenÅ£ii ÅŸi acÅ£iunile serviciilor străine, a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.

Patapievici junior nu a moÅŸtenit, însă, calităţile intrinseci pe care ascendenÅ£ii săi le-au avut pentru operaÅ£iuni speciale sub acoperire. El, împreună cu alÅ£i camarazi au fost “prinÅŸi cu mâţa în sac”, adică executând tematici de scotocire ÅŸi extragere de informaÅ£ii ÅŸi documente din arhivele Securităţii, solicitate de servicii străine interesate în recuperarea memoriei acÅ£iunilor lor trecute în România, dar ÅŸi în proiectarea altora. Este cunoscut că, în misiunea sa de la CNSAS, s-a aflat ÅŸi acoperirea, sau mai precis reconspirarea agenÅ£ilor dubli ÅŸi a informatorilor din rândul “societăţii civile” creată de serviciile sovietice pentru a ocupa terenul public după lovitura de stat din 1989. Inabilitatea sa l-a făcut de altfel să ÅŸi recunoască faptul că a avut cunoÅŸtinţă de cazul agentului-informator Antohi (ÅŸi nu numai a lui), faptă ce are consecinÅ£e penale.

Pedeapsa pentru fapta sa ignobilă a fost “o rotire”, respectiv promovarea ca preÅŸedinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit “mănuşă” individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaÅ£ionale ale înaintaÅŸilor săi kominterniÅŸti, care au distrus programatic intelectualitatea ÅŸi valorile de identitate ale culturii ÅŸi spiritualităţii româneÅŸti din toate timpurile.

Ascensiunea lui H.R. Patapievici, de la un mărunt ziarist la un aÅŸa-zis protejat ÅŸi om de-al preÅŸedintelui Traian Băsescu, are toate dimensiunile unei “afaceri de familie”, de sânge, ÅŸi devoalează întreaga reÅ£ea, întinsă ca o pânză de păianjen asupra României. Pe lângă majoritatea agenÅ£ilor sovietici din România, grupaÅ£i după 1990 de Silviu Brucan în diverse grupuri, s-au consolidat, pe criterii de apartenenţă la vechea reÅ£ea a Kominternului ÅŸi Kominformului, noi agenÅ£i de influenţă. Cercetarea trecutului de familie al multora dintre vocile sonore “anticomuniste” de azi ne vor releva o viaţă de huzur în nomenclatura comunistă a cadrelor bolÅŸevice venite din URSS, chiar dacă unele au fost “marginalizate” după deconspirarea legăturilor lor cu spionajul sovietic. Nici Patapievici junior nu face excepÅ£ie. Conform biografiei oficiale romanÅ£ate, tânărul Patapievici a fost descoperit ÅŸi apreciat de un fost troÅ£kist, convertit la Europa Liberă, Virgil Ierunca, pe când scria la săptămânalul Uniunii Scriitorilor a lui Mircea Dinescu, “Contrapunct”. Nimeni nu ne lămureÅŸte însă cum a ajuns, din cercetător la unul din institutele controlate de Securitate – Institutul pentru Studierea Semiconductorilor, din cadrul ÃŽntreprinderii de Cercetare ÅŸi ProducÅ£ie Materiale Semiconductoare din BucureÅŸti – să scrie la “Contrapunct” ÅŸi la revista “22”, a Grupului pentru Dialog Social, al cărui membru a devenit rapid, ÅŸi să devină ditamai “cercetătorul privat în istoria ideilor”, după cum se autodescrie. Trecutul tatălui său, acelaÅŸi cu al majorităţii membrilor GDS, spune tot. DeÅŸi Vladimir Tismăneanu se scăpase că în copilărie se jucase cu micul Romi Patapievici pe străzile “cartierului roÅŸu” – pe care azi vor să-l vopsească (tot) împreună, schimbându-i numele – în 1992, ajuns la Virgil Ierunca ÅŸi Monica Lovinescu, tânărul fizician nu ezita să-ÅŸi cosmetizeze trecutul pe placul celor doi. Dacă Tismăneanu se prezentase celor două “voci” ale Europei Libere drept “regalist”, Patapievici alege – cu profesionalism, am putea spune – o altă biografie, care dă bine: fiu de deÅ£inut politic. Monica Lovinescu, în Jurnal, 1990-1993, la pagina 291, îl prezintă astfel pe fizicianul ajuns la Paris cu o bursă de două luni (?!): “Descoperim un tânar (are 35 de ani ÅŸi pare cu vreo zece mai puÅ£in) simplu, emoÅ£ionant ÅŸi emoÅ£ionat, aproape patetic, care ne vorbeÅŸte de tatăl lui ieÅŸind din închisoare ÅŸi nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în amintirea acestui tată mort fără să-i fi spus fiului suferinÅ£ele prin care a trecut”. Cum Patapievici fiul s-a născut în 1957, se poate presupune că îşi aducea aminte de momentul ieÅŸirii tatălui din puÅŸcărie pe când era copil, în anii 1964-65, când, după plecarea consilierilor URSS, regimul comunist a eliberat toÅ£i deÅ£inuÅ£ii politici închiÅŸi în perioada ocupaÅ£iei sovietice, elitele intelectualităţii, ale preoÅ£imii ortodoxe sau ţărănimii anticomuniste. Dramatic.
Peste ani, Patapievici îşi mai aminteÅŸte niÅŸte detalii, într-un editorial din “Evenimentul Zilei”: “Tatăl meu a fost un refugiat din CernăuÅ£i”. Fugea de sovietici, explica Patapievici, împreună cu un văr, din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru că ÅŸtia că România va fi ÅŸi ea invadată. Patapievici junior ne dă de înÅ£eles că este vorba de invadarea Bucovinei de nord de către trupele Armatei RoÅŸii, în urma ultimatumului din 1940. ExperienÅ£a aceasta groaznică, dublată de anii de închisoare politică se pare că l-au afectat teribil pe Patapievici senior: “Toată viaÅ£a lui, tata a rămas îngrozit de ruÅŸi”, spune fiul. A fost atât de oripilat încât a refuzat să meargă într-o vizită la CAER, mai spune “fiul lupului paznic la oi”.

Adevărul este însă cu totul altul. Oricât de ciudat ar părea, omul care astăzi conduce Institutul Cultural Român, membru al Comisiei Tismăneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleşu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o înaltă morală, este un mincinos profesionist. Atunci, cum mai poate avea încredere în el lumea academică, opinia publică sau preşedintele de onoare al ICR, Traian Băsescu? Pentru că, în realitate, tatăl său nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost deţinut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al N.K.V.D., care a beneficiat de avantaje necinstite toată viaţa sa.
Pentru a nu rămâne doar pe tărâmul afirmaţiilor, în cele ce urmează vom prezenta câteva dintre reperele operaţiunii de infiltrare-exfiltrare şi valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizată, în principal, de serviciile secrete sovietice.

Spunem în principal de cele sovietice fiindcă, ulterior, în operaţiune s-au interpus şi integrat şi alte servicii de spionaj, îndeosebi pentru perioada în care Dionis Patapievici a acţionat în România, sub acoperirea de înalt funcţionar în aparatul central al Băncii Naţionale.

“Lead”-ul informaÅ£iilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: “Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, în anul l948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii NaÅ£ionale a României”.

Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care le este atribuită o nouă identitate.

Astfel, Patapievici senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun că ucraineană, şi-i credem, dacă în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, învăţând patru limbi străine, cu oarece greutăţi vorbind doar una, cea română.
Diferenţele si inexactităţile de nume sunt foarte importante în materie de acte de stare civilă, fiind premeditat introduse în documente, atât pentru facilitarea acoperirii , cât şi în vederea derutei şi a îngreunării identificării certe a agenţilor ilegali.

Din l948 ÅŸi până în l961, timp în care consilierii sovietici controlau toate miÅŸcările ÅŸi acÅ£iunile AdministraÅ£iei, Armatei, Internelor ÅŸi Securităţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim “D. PătraÅŸcu”, fost membru al Gestapo-ului ÅŸi suspect de spionaj economic, nu a existat.

Odată cu declinul controlului consilierilor sovietici, D.P. devine subiectul unei acţiuni contrainformative, cu un dublu scop: clarificarea trecutului său în Secţia Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un urmărit internaţional cu identitate falsă) şi a unor suspiciuni de spionaj şi sabotaj economic (în Banca Naţională au fost şi victime politice, care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovăţii grave ale altora).

Cariera în diversiune ÅŸi spionaj a lui D.P. a început la CernăuÅ£i, în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca “agent al provocărilor bolÅŸevice, al cărui loc este dincolo de Nistru”.

ÃŽntr-o biografie, aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis P. menÅ£ionează că a fost “suspectat ÅŸi persecutat de organele statului fascist (n.n. român) pentru comportarea avută sub regimul sovietic”, fiind nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (n.n. în GaliÅ£ia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în U.R.S.S.). AÅŸadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în U.R.S.S. Nu din calea ruÅŸilor, ci în braÅ£ele lor! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte ÅŸi pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich.

Perioada ÅŸederii în Å¢ara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense, în vederea infiltrării în PoliÅ£ia Politică Secretă de Stat a Reich-ului german (Gestapo). Dar despre voltele agentului sovietic ÅŸi ale “fiului lupului”, în episodul de mâine: TradiÅ£ia trădării în familia Patapievici.

Tradiţia trădării

Continue reading →