DEMITEREA sefilor ICR Patapievici si Mihaies – alte motive

Dupa cum ati observat, zilele acestea sefii ICR-GDS, Horia Roman Patapievici si Mircea Mihaies, nu mai prididesc cu apararea turnatorilor impostori Sorin Antohi si Andrei Corbea Hoisie. Va oferim aici si alte motive pentru care cei doi, insotiti de Tania Radu, trebuie sa-si prezinte demisiile de urgenta. Sau sa fie demisi. Comandante Basescu, ai cuvantul… pana nu e prea tarziu.

I.C.R – intre etica si libertatea opiniei

Ca fiinţă raţională, parte a societăţii ale cărei domenii sunt reglate de existenţa unor instituţii, omul trăieşte într-un spaţiu etic; acesta se conturează la nivelul instituţiilor, al vieţii publice, şi merge până la intersecţia dintre planul instituţiilor, al idealurilor cărora instituţiile le sunt destinate şi planul indivizilor, organizaţi în grupuri profesionale care interacţionează atât între ei cât şi cu idealurile instituţiilor în cadrul cărora activează şi pe care le reprezintă.

De fapt, putem spune că un individ reprezintă o instituţie în măsura în care deţine o funcţie, atunci când comportamentul său urmează reguli adecvate scopurilor acesteia, conform însăşi definirii obiectului de studiu al eticii: „etica studiază relaţia dintre mijloacele utilizate într-o instituţie (organizaţie asociaţie) şi scopurile pe care şi le propune această instituţie (organizaţie asociaţie)”conform definiţiei date de Mihaela Miroiu în ”( M.Miroiu, curs Etică, Facultatea de Stiinţe Politice , capitol I, pag 3).

Aparent, conform definiţiei s-ar putea crede că etica, situată cumva la un etaj superior individului, este complet izolată de scopurile, îndoielile, dorinţele şi aşteptările individului. La fel, individul ar părea şi el izolat în zona vieţii private unde-şi reglează conduita, conform concepţiilor sale despre bine şi rău. În realitate lucrurile nu sunt atât de simple; cele două planuri glisează, de multe ori, etica ajungând de la nivelul vieţii publice, al instituţiilor şi asociaţiilor, organizaţiilor profesionale până în zona sensibilă a vieţii private unde este tangentă cu morala.

Se poate afirma aceasta deoarece, grupurile şi asociaţiile profesionale sunt formate din indivizi ce au scopuri şi idealuri proprii; tocmai de aceea aceştia pot intra adesea în conflict cu scopurile şi idealurile instituţiei pe care o deservesc. Astfel că, etica, specifică vieţii publice din politică şi administrare publică, afaceri, media, educaţie,medicină, ş.a.m.d, poate intersecta cu morala (specifică vieţii private), morala desemnând „ansamblul principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică), bazat pe distincţia dintre bine şi rău”. (J.J.Wunderberger, Questions d’Ethique, Presses Universitaires de France, 1993, p XIV).

Or, în contexte individualo-afective concrete, binele şi răul sunt de multe ori percepute distorsionat căci, aşa cum reiese din cursul de etică deja citat:”Morala, spre deosebire de etică, are o semnificativă componentă emoţională”.
Conflictul dintre etică şi morală care se poate ivi la intersecţia dintre viaţa privată/ viaţa publică/instituţii, este însa unul artificial, putând fi uşor depăşit într-o societate modernă, deoarece ”Acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private, ci acceptarea celorlalte principii şi norme morale ca alternative posibile în diferite contexte” (Mihaela Miroiu, Curs Etica, pag 5). Ceea ce nu forţează invidul să renunţe la morala privată pentru adoptarea unei etici instituţionale.

Deşi artificiale, asemenea coliziuni există şi se întâlnesc în situaţii denumite „conflicte de roluri”. Sursa lor este fără de îndoială elementul emoţional prezent la nivelul vieţii private căci aşa cum bine spune Timo Airaksinen ”Moralitatea exprimă ceea ce ar trebui să facem şi ceea ce nu ar trebui să facem dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali, bine intenţionaţi”. Unele dintre aceste „conflicte de roluri” se întâlnesc la un nivel superior şi tocmai de aceea sunt greu discernabile.Este şi cazul disputei apărute în spaţiul cultural românesc cunoscută sub numele de „cearta intelectualilor”.

Disputa vicepreşedintelui Institutului Cultural Român cu un grup de universitari din Diaspora

Disputa apărută în spaţiul cultural românesc, „cearta intelectualilor”, a început încă din cursul anului 2004, fiind declanşată de polemica dintre Adrian Marino şi Andrei Pleşu ca şi de susţinătorii lor în prelungirea acordării premiului A.S.P.L.O pentru cartea lui Andrei Pleşu „Despre Îngeri”.”

În 2005, tensiunile au reînviat într-o formă „căzută” din zona literar-estetic-filozofică, manifestîndu-se sub forma unui adevărat război polemico-epistolar desfăşurat în mass-media între vicepreşedintele ICR (cel care a declanşat această turnură a tensiunilor), Mircea Mihăieş şi un grup de universitari de origine română „stabiliţi în Canada şi S.U.A”.

Asupra acestei dispute doresc să insist, având in vedere implicaţiile ei etice atât în ceea ce priveşte poziţia vicepreşedintelui ICR care pare a se afla vădit într-un „conflict de roluri”, cât şi în ceea ce priveşte gestul universitarilor din diaspora de a trimite o scrisoare Preşedintelui României, Traian Băsescu, spre a semnala faptul că Mircea Mihăieş este „cu totul nepotrivit pentru funcţia de vicepreşedinte al ICR”.

Dar, pentru a pune în evidenţă coliziunea dintre etica solicitată de activitatea în spaţiul public al unei instituţii şi opiniile, deciziile, morala venite din direcţia spaţiului vieţii private, voi face mai întâi o prezentare a istoricului acestei dispute.

În anul 2004, apare în editura „Compania 2004” cartea „Boierii Minţii” a lui Sorin Adam Matei (profesor la Universitatea Purdue din S.U.A.). Această carte care acuză existenţa unor grupuri de prestigiu ale intelectualilor publici din câmpul cultural românesc, grupuri ce instituie o stare de fapt „paramodernă”, frenatoare, a fost folosită ca un adevărat punct de referinţă în polemica intelectualilor găzduită în presa culturală ( „Dilema”, „Observator Cultural”, ca şi în desfiinţata publicaţie „Cultura”).

În 2005, Mircea Mihăieş, vicepreşedintele ICR, scrie un articol extrem de dur „Oierii minţii” în care atacă atât pe Sorin Adam Matei cât şi pe alţi intelectuali români din diaspora reuşind să creeze în acest articol cât şi în altele care au urmat (exemplu:”Oieri, boieri, vieri”, sau „Nu trageţi în patrupede”), o imagine ostilă unei întregi categorii de intelectuali stabiliţi în străinătate, în special aparţinând tinerei generaţii.

Astfel în „Oierii minţii” unii tineri intelectuali români din diaspora sunt reprezentaţi ca fiind „nesemnificativi în America sau Canada unde s-au pripăşit pe la Universităţi cam de faima celor de la Muscel sau Slobozia” nefiind toţi laolaltă decât un „conglomerat de resentimentari; rataţi, mediocrii, sau doar nerăbdători să ocupe fotoliile de orchestră mai devreme decât ar merita”. Alte fraze ale articolului dau o tentă de compasiune umilitoare”vai de sufletul lor cotropit de nostalgii, vai de singurătatea lor cu adevărat dureroasă, o singurătate pe care n-o poate şti decât cineva care a petrecut câtva timp în state gen Milwakee, Colorado, Iowa, Nebraska, şi celelalte, unde numărul oilor îl covârşeşte pe cel al oamenilor şi unde distanţa până la primul oraş de Doamne Ajută nu se socoteşte în mile ci în anotimpul în care poţi ajunge până acolo”. Socotind că prin cartea „Boierii minţii”, Sorin Adam Matei a pervertit sensul noţiunii de boier care reprezintă de fapt „axa culturală românească” prezentă până la generaţia lui „Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara sau Bălăceanu Stolnici”, Mihăieş îi numeşte pe intelectualii din diaspora „oieri ai minţii” urmând ca în articolul intitulat „Oieri,boieri,vieri” să dea o definiţie clară „oierilor minţii”.
Citez „Oierii minţii, o spuneam cât se poate de clar, sunt acei comisari ai corectitudinii lumii politice care ne-ar vrea cât mai repede cu botniţele puse”.

De fapt M. Mihăieş foloseşte conceptul de corectitudine politică aruncându-l ca pe anatemă asupra cărţii lui Sorin Adam Matei într-un context care pune semnul egalităţii între colectivism şi corectitudine politică. Citez:”Evident că există o clară trimitere ideologică în sintagma „Boierii minţii”. Evident că urlă în ea colectivismul şi nostalgia gloatei”(M.Mihăieş, „Oieri, boieri şi vieri”, Cotidianul, 9 mai 2005).

De remarcat faptul ca Mircea Mihăieş aşa cum singur recunoaşte nu a citit cartea „Boierii minţii” carte asupra căreia s-a pronunţat calificând-o drept colectivistă şi pe ai cărei susţinători i-a numit „activişti ideologici şi comisari ai corectitudinii politice”.

Conflictul de roluri

Scrisoarea deschisă către domnul Traian Băsescu, Preşedintele României

Lipsa de documentare a vicepreşedintelui ICR care a atacat o carte şi autorul ei fără a citi-o este sesizată în scrisoarea deschisă a celor 25 de profesori universitari de origine română stabiliţi în diaspora, adresată Preşedintelui României şi în calitatea sa de preşedinte de onoare al ICR. Citez: ”Sfidând regulile elementare a oricărei practici academice domnul Mihăieş atacă o carte, pe care el însuşi declară că n-a citit-o”.
Scrisoarea pune în evidenţă extrem de limpede coliziunea care se produce prin acţiunile domnului Mihăieş între etică, deontologie (specifice spaţiului public) şi morala specifică planului privat. Conform H. Isaac „deontologia (în sens restrâns), reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o organizaţie, instituţie, profesie sau o parte a acesteia prin intermediul organizaţiilor profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor reguli”.

ÃŽn scrisoarea universitarilor despre respectarea deontologiei ÅŸi despre conflictul de roluri în care se află domnul M. MihăieÅŸ se afirmă: ”Venind din partea unui funcÅ£ionar al ICR (profesor universitar de literatura americană), acest atac(…) marcat de o lipsă de deontologie profesională (…) este în vădită contradicÅ£ie cu funcÅ£ia pe care o deÅ£ine domnul M. MihăieÅŸ, aceea de vicepreÅŸedinte al ICR”(citat din „Scrisoare deschisă către d-ul Traian Băsescu publicată în „Observatorul cultural” nr 11(268) din 2005).

Conflictul de roluri în acest caz reiese din:
a. Idealul Institutului Cultural Român unde d-l M. Mihăieş este vicepreşedinte (citez din statutul ICR aflat pe site-ul ICR): „păstrarea unei legături vii cu românii de pretutindeni, din jurul frontierelor noastre, ca şi cei din diaspora, în vederea conservării identităţilor culturale;

b. Gestul domnului Mihăieş de a ataca membrii unei comunităţi cărora prin opiniile sale le creează “o atmosferă intimidantă, degradantă,umilitoare şi ofensatoare” (citat din articolul 19, ordonanţa 137/2000).
În scrisoarea respectivă grupul de profesori universitari se adresează preşedintelui României nu numai în calitatea sa de şef al statului cît şi în aceea de Preşedinte de Onoare al ICR . Motivul scrisorii este încercarea de a pune în evidenţă faptul ca vicepreşedintele ICR „lansează atacuri înjurioase tocmai împotriva celor pe care, dată fiind funcţia pe care o ocupă în ICR, ar trebui să şi-i facă parteneri”.

Concluzionând opinia semnatarilor scrisoarea afirma că „d-l Mihăieş este cu totul nepotrivit pentru a ocupa funcţia de vicepreşedinte al ICR”. Reacţia d-ului Mihăieş a fost articolul „Oieri,boieri şi vieri” deja citat, în care acuză semnatarii scrisorii de „laşitate” întrucât „se comportă asemenea staliniştilor din anii 50, înlocuind confruntarea deschisă, polemica, pamfletul, adică formele bătăliei vizibile cu denunţul laş, isteria contondentă şi instigarea la represalii

administrative”.
La fel, în articolul „Nu trageţi în patrupede”, Mircea Mihăieş acuză profesorii universitari, semnatari ai scrisorii deschise de „turnătorie”. Mircea Mihăieş, în apărarea sa îşi motivează acţiunile cu argumente din plan moral. Din moment ce argumentaţia tinerilor universitari din diaspora este axată pe norme de etică profesională iar cea a domnului Mihăieş pe morală, dialogul nu se produce. În plus, situarea lui M.Mihăieş în planul moralei, deci al vieţii private, aduce o puternica tentă emoţională care agită spiritele, tentă ce nu ar fi fost posibilă în planul strict etic.

V. Între idealul instituţiei şi libertatea de opiniei

Ajuns în acest punct voi pune altă întrebare şi anume: în disputa dintre vicepreşedintele ICR şi grupul universitarilor români din diaspora până unde poate fi aplicată etica profesională; se poate considera că ea aduce atingere libertăţii de opinie a individului care îndeplineşte o funcţie într-o instituţie, ba mai mult, o reprezintă iar actele sale ar trebui să fie mijloace subordonate scopului, idealului acestei instituţii? Se poate ajunge la un conflict între idealul instituţiei unei socieăţi democratice şi libertatea de opinie a individului?

Aceste întrebări care se ivesc pentru cei care analizează atent cazul în discuţie sunt şi mai evidente pentru cei care au citit articolul intitulat ”Setea de uniformitate” al directorului ICR, Horia Roman Patapievici publicat în „Idei în dialog”(nr 6(9) iunie 2005 pagina 53) articol în care acesta s-a pronunţat asupra disputeidintre vicepreşedintele ICR şi grupul intelectualilor semnatari ai scrisorii deschise către Preşedintele României .

Referindu-se la scrisoarea deschisă a universitarilor români stabiliţi în diaspora, directorul ICR consideră că aceasta „îl ridiculizează” pe domnul Mircea Mihăieş ”îi contestă integritatea şi capacitatea profesională dar nu îi refuză dreptul la opinia respectivă” în schimb grupul semnatarilor scrisorii „îi cere şefului statului sa-l demită pe Mihăieş din funcţia pe care o ocupă în cadrul ICR, ca penalizare pentru opiniile pe care „grupul” le judecă a fi incompatibile cu poziţia sa oficială”(ibidem).Continuând, d-l Patapievici oferă în articolul său, schema raţionamentului care, ar sta la baza scrisorii deschise a universitarilor din diaspora. Schema prezentată este a unui raţionament inductiv (este vorba de o inducţie amplificatoare, care porneşte de la un caz particular spre a ajunge la concluzii generale).

Citez: ”Schema este urmatoarea: un individ susţine o opinie; o publică; opinia vexează un anumit număr de cititori; cititorii se constituie în grup şi ca grup îi cer şefului statului penalizarea individului, considerat nedemn să ocupe o poziţie oficială”.

Este necesară precizarea că aici a fost încălcată prima regulă a inducţiei şi anume aceea de a porni în lanţul inferenţelor de la un caz particular: acela al unui individ care este şi vicepreşedinte al ICR, aspect central al scrisorii deschise în discuţie.Domnia sa porneşte de la ;”un individ” care „susţine o opinie”. Procedând astfel domnul Horia Roman Patapievici porneşte de la o noţiune deja generală aceea a oricărui individ şi nu de la un caz particular (acela al unui individ care trebuie să exprime punctul de vedere al unei instituţii în calitatea sa de vicepreşedinte al ICR), concluzionând că grupul semnatarilor scrisorii „cere ca oricine împărtăşeşte opinii similare să fie declarat incompatibil cu ocuparea unei anumite poziţii oficiale (ibidem). Astfel, pe baza unei erori de raţionament ca şi al unui conflict de roluri, H.R.Patapievici ajunge să afirme că, potrivit semnatarilor scrisorii „opinia te face inapt de funcţie”, iar „statul prin şeful lui e chemat să penalizeze prin funcţie opinia”.Este necesară precizarea faptului că semnatarii scrisorii o trimit Preşedintelui României nu nepărat doar în calitatea sa de şef al statului, ci şi în aceea de Preşedinte de onoare al ICR.

Mai departe: directorul ICR, susÅ£ine afirmaÅ£iile vicepreÅŸedintelui ICR M. MihăieÅŸ, explicând articolul acestuia din urmă. Citez din explicaÅ£ia respectivă: ”În fond (…) articolul lui M. MihăieÅŸ (…) spunea doar atât: (1) că e o prostie să confecÅ£ionezi teorii pentru a-Å£i ascunde, motiva ÅŸi justifica resentimentul; (2)că războiul împotriva elitelor este o formă de colectivism; (3) că incitatorii acestui război de dincolo de ocean sunt unii români cu poziÅ£ii marginale în universităţi marginale, care nu sunt doar conformiÅŸti cu ideologia corectitudinii politice azi la modă, dar sunt marginali faţă de programele care contează în marile universităţi”

Conform doctrinei liberale a eticii în mass-media nu este acceptată intervenţia statului în exercitarea profesiunii jurnaliştilor şi nici în reglementarea diferenţelor de opinii ale indivizilor, aspect punctat de Horia Roman Patapievici care consideră că scrisoarea grupului de universitari din diaspora „are ca premisă faptul că e normal ca o autoritate de stat e normal să regleze diferenţele de opinii dintre oameni. Această premisă este greşită, periculoasă şi profund iliberală”

Este vorba însă de o diferenţă de opinii între omul, jurnalistul M.Mihăieş şi idealul căruia instituţia al cărui funcţionar public este ar trebui să-l servească, diferenţă pusă în discuţie de scrisoarea respectivă.
Domnul H.R. Patapievici invocă în final nonconformismul domnului Mihăieş ca alternativă la intelectualul rigid şi dogmatic susţinând că nonconformiştii ar trebui să deţină funcţii de bază în instituţiile de cultură. Dar instituţiile numesc indivizi în funcţii ţinând cont de un set de reguli, norme adecvate idealului instituţiei şi de capacitatea individului de a se conforma la ele. Însă poate individul nonconformist să se alinieze la un set de reguli şi norme pe care le impune funcţia respectivă?

Acţiunea deliberată a directorului ICR de a susţine doar calitatea de individ nu şi aceea de vicepreşedinte ICR a lui Mircea Mihăieş pare a fi o abandonare a planului etic şi o clară situare în planul vieţii private a „unui” individ căruia i se refuză dreptul la libera opinie . Deasemeni discursul directorului ICR este şi o clară tehnică de tip sofistic folosită în scopul impunerii punctului de vedere subiectiv al lui Mircea Mihăieş şi al său deopotrivă.
De unde s-ar putea deduce că la virf, idealurile ICR nu sunt reprezentate…

Mihai Stefan Mihacea

ï‚· * *
ï‚·

Scrisoare deschisa catre Domnul Traian Basescu, Presedintele Romaniei

Domnule Presedinte,

Sintem un grup de profesori si cercetatori de origine romana angajati la mai multe universitati nord-americane.
De curind, in calitate de presedinte de onoare al Institutului Cultural Roman (ICR), ati numit o noua echipa la conducerea acestei institutii. ICR are, drept unul din scopurile principale, „pastrarea unei legaturi vii cu romanii de pretutindeni, din jurul frontierelor noastre, ca si cu cei din diaspora, in vederea conservarii identitatii lor culturale“ (site-ul ICR). Salutam interesul dumneavoastra legat de consolidarea diplomatiei culturale romanesti, si sintem gata sa va sprijinim in masura posibilitatilor noastre.

Din pacate, desi innoirea institutului ar fi trebuit marcata de o atmosfera deschisa, lipsita de partizanat intelectual sau ideologic, constatam ca institutul, chiar inainte de a-si incepe propriu-zis activitatea in noua formula, s-a remarcat printr-un gest care sfideaza regulile oricarei diplomatii.

In revista Romania literara, nr. 15 din 20 aprilie 2005, am citit cu uluire editorialul dlui Mircea Mihaies, vicepresedinte al Institutului Cultural Roman. Textul, intitulat Oierii mintii, este un atac de o violenta fara precedent la adresa noii generatii de universitari de origine romana din Statele Unite si Canada. Venind din partea unui functionar al ICR (profesor universitar de literatura americana), acest atac, suburban in ton, marcat de o lipsa de deontologie profesionala, si de numeroase erori logice si de informatie, este in vadita contradictie cu functia pe care o detine dl Mihaies, aceea de vicepresedinte al Institutului Cultural Roman.

Dl Mihaies a ales sa atace integritatea profesionala a unei intregi generatii culturale care a decis sa se stabileasca in Statele Unite si Canada. Desi atacul pare motivat de titlul unei carti pe care marturiseste ca nu a citit-o, volumul lui Sorin Matei Boierii Mintii (un eseu critic dedicat vietii culturale romanesti), dl. Mihaies se lanseaza intr-o diatriba nu numai impotriva autorului cartii, ci impotriva unui intreg grup profesional din care acesta face parte. Folosind invective ce-l plaseaza in zona presei ultranationaliste din Romania („patrupezi din Midwest,“ „oieri ai mintii“), dl Mihaies crede ca membrii acestei generatii, „domni si doamne, care s-au pripasit pe la universitati cam de faima celor de la Muscel sau Slobozia“ formeaza un „conglomerat de resentimentari, ratati, mediocri“ si au „trecut la asaltul sistematic al puterii“ culturale din Romania. Aceasta generatie de universitari de origine romana ar fi compusa din „mestecatorii de bibliografii, posesori de doctorate si paradoctorate“ care se ocupa de tot felul de „bazaconii ce se mai poarta pe la periferia sistemului universitar occidental“. Nu numai ca dl Mihaies pune la indoiala probitatea si competenta profesionala a celor pe care ii ataca, ci insasi legitimitatea unor intregi discipline academice si practici de cercetare occidentale.

Dincolo de limbajul extrem de injurios din care am extras citatele de mai sus, dl Mircea Mihaies comite greseli de logica si dovedeste o lipsa de informatie inacceptabila la un profesor universitar, cu atit mai mult la unul ce se declara specialist in americanistica. Domnia-sa declara orasul Milwaukee – pe care il ortografiaza gresit: „Milwakee“ – drept stat al USA si, in general, nu se sfieste sa portretizeze, intr-un mod cu totul nediplomatic, intreg Mid-Westul american in tuse groase, caricaturale, drept un tinut barbar si primitiv. Sfidind reguli elementare ale oricarei practici academice, dl Mihaies ataca o carte (Boierii Mintii) pe care el insusi declara ca n-a citit-o. In sfirsit, exista numeroase greseli de logica in textul dlui Mihaies, greseli pentru care nici un student (fie la o universitate romaneasca sau americana) n-ar trece de anul intii: in textul domniei sale, aceleasi persoane ba publica „tomuri dupa tomuri,“ ba – citeva rinduri mai jos – isi pierd vremea „citindu-se intre ei“ si publicind doar „in reviste cu tiraj confidential“; in acelasi text, aceiasi cercetatori romani sint infatisati ca dornici sa se „pripaseasca“ in Mid-West-ul american si, in exact acelasi timp, disperati sa ocupe „fotolii“ in… Romania.

Drept urmare, consideram ca o persoana care promoveaza acest gen de insulte, de stereotipuri si care poate sa comita astfel de erori, pune serios la indoiala capacitatea Insitutului Cultural Roman de a promova o diplomatie culturala inteligenta, o reintegrare reala a diasporei romanesti si imbunatatirea imaginii culturii romanesti in lume. Atitudinile domnului Mihaies tradeaza lipsa unor cerinte elementare ale oricarei diplomatii culturale: imbratisarea diferentelelor, cultivarea diversitatii, reconcilierea, recunoasterea realizarilor diasporei intelectuale romanesti, atragerea cit mai multor intelectuali, provenind din cele mai diverse discipline, in proiectul cultural romanesc.

Avind in vedere acest text al domnului Mihaies, ne intrebam: ce anume calitati, profesionale sau de alta natura, ale domniei sale l-au recomandat pentru ocuparea functiei de vicepresedinte al ICR? Cum poate dl Mihaies sa medieze dialoguri si sa stabileasca legaturi cind el isi manifesta in mod fatis dispretul fata de intregi grupuri de intelectuali de origine romana aflati in strainatate? Ce autoritate morala si intelectuala mai poate avea domnia-sa cind lanseaza atacuri injurioase tocmai impotriva celor pe care, data fiind functia pe care o ocupa in structura ICR, ar trebui sa si-i faca parteneri? Ce fel de diplomatie culturala este aceea care trateaza cu un dispret aprioric intregi categorii de posibili participanti si beneficiari ai activitatii Institutului Cultural Roman?

Luind in considerare argumentele expuse mai sus, credem ca dl Mihaies este cu totul nepotrivit pentru a ocupa functia de vicepresedinte al Institutului Cultural Roman.

Domnule Presedinte, prin ceea ce facem, prin cursurile pe care le predam, prin proiectele de cercetare in care sintem implicati, prin ceea ce publicam, prin simpla noastra prezenta in viata academica americana, noi sintem deja un factor al diplomatiei culturale romanesti. Si este extrem de regretabil ca tocmai o institutie romaneasca specializata in diplomatie culturala sa dispretuiasca acest lucru. Noi existam si vom continua sa existam cu sau fara voia ICR. Atita doar ca, printr-un astfel de dispret, functionarii ICR ne reamintesc de un profund sentiment al zadarniciei – exact acelasi sentiment care pe multi dintre noi ne-a determinat sa devenim „universitari americani de origine romana“.

Va multumim anticipat pentru solicitudine si asteptam cu interes raspunsul dumneavoastra!

Cu stima,

Dr. Catalina Achim, Carnegie Mellon University, Pennsylvania, USA

Dr. Cristian Apetrei, Tulane University, Louisiana, USA

Dr. Mihail Bota, University of Southern California, California, USA

Dr. Cristina Bradatan, University of Central Florida, Florida, USA

Dr. Costica Bradatan, Miami University, Ohio, USA

Dr. Eugen Brailoiu, Temple University Medical School, Pennsylvania, USA

Dr. Maria Bucur-Deckard, Indiana University, Indiana, USA

Dr. Paula Budu, Duke University, North Carolina, USA

Dr. Dragos Ciuparu, Yale University, Connecticut, USA

Dr. Corneliu I. Costescu, Agora Laboratory, Illinois, USA

Dr. Dana Dabelea, University of Colorado School of Medicine, Colorado, USA

Dr. Daniel David, Babes-Bolyai University, Romania &Mount Sinai School of Medicine/Albert Ellis Institute, New York, USA

Dr. Bogdan Dragnea, Indiana University, Indiana, USA

Dr. Andrei Draganescu, Sandia National Laboratories, Albuquerque NM, USA

Dr. Irina Livezeanu, University of Pittsburgh, Pennsylvania, USA

Dr. Isabela Mares, Stanford University, California, USA

Dr. Vlad Mares, Washington University in St. Louis, Missouri, USA

Dr. Catalin Perju, Cleveland Clinic &Kent State University, Ohio, USA

Dr. Gabriel Prajitura, State University of New York Brockport, New York, USA

Dr. Bogdan Suceava, California State University Fullerton, California, USA

Dr. Liliana Stefan, Lawrence Berkeley National Laboratory, California, USA

Dr. Ionel C. Stefan, Lawrence Berkeley National Laboratory, California, USA

Dr. Matei Stroila, University of Illinois Urbana-Champaign, Illinois, USA

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.