Inchisi, torturati, infometati, spanzurati, injunghiati, impuscati, ucisi prin inghetare sau ingropati de viu, batjocoriti pana la dezumanizare, sunt doar cateva dintre metodele experimentului anticrestin prin care sute si mii de martiri ai lui Hristos si-au sacrificat viata in perioada comunista. La 17 ani de la incheierea unuia din ciclurile opresiunii, martiriul acestora este inca putin cunoscut. Dupa cum constata si “Societatea academica pentru adevarul istoric”, un grup universitar constituit dupa prezentarea pe Internet a Raportului Tismaneanu, astazi se vorbeste extrem de mult despre disidenta fara o zi de inchisoare, eludandu-se sacrificiul sutelor de mii de detinuti cu adevarat anti-comunisti. Lucrarea din care redam mai jos cateva extrase a fost lansata la Patriarhie in Saptamana Mare si releva adevaratul caracter al regimului comunist: de sistem supranational, anticrestin, antiuman, antinational, impus popoarelor prin forta militara a imperiului sovietic si prin forta ideologic-represiva a internationalelor comuniste. Insa acestui monstru care urmarea si eliminarea dumnezeiescului din om i s-au opus destui preoti si episcopi, monahi si teologi, militari si studenti, luptatori anticomunisti sau simpli tarani. Despre martiriul lor scriu autorii volumului “Martiri pentru Hristos, din Romania, in perioada regimului comunist”.

Cititi mai jos un Studiu introductiv aparut in lucrarea “Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist” – in care sunt incluse biografiile si imprejurarile martiriului a 240 de crestini, dintre care 207 au fost ortodocsi, 30 romano-catolici si 4 evanghelici. Majoritatea acestora au fost clerici (episcopi si preoti), profesori de teologie, avocati, tarani, comercianti si studenti.

Studiu introductiv

Impunerea regimului comunist de sorginte sovietică, în anul 1945, a adus după sine restricţionarea drastică a libertăţii religioase din România. Noul cadru juridic şi de exercitare a misiunii bisericeşti din România era preluat după modelul sovietic cristalizat în timpul războiului de apărare al patriei. Atunci când Stalin i-a chemat pe ierarhii ortodocşi care supravieţuiseră gulagului sovietic şi i-a repus în posturile ocupate odinioară, cu rolul declarat de a susţine moral şi chiar material războiul împotriva Germaniei naziste, lumea liberă asista la o schimbare fundamentală în relaţia dintre regimul comunist şi Biserica Ortodoxă Rusă. Reacţia imediată a celor din lumea liberă a fost desigur, negativă, susţinându-se ideea că, ar fi vorba de o Biserică „comunizată” de Stalin, un fel de marionetă, prin care acesta arăta Occidentului că în URSS se respecta libertatea religioasă. Obiectiv vorbind însă, situaţia relaţiei dintre cele două puteri chiar se schimbase. Pentru Biserică însemna minimum de existenţă, într-o societate care îl nega pe Dumnezeu şi propaga în mod vădit ateismul. Pentru regimul sovietic însemna un nou instrument de control şi manipulare, în interesele dictate de partidul comunist, atât pe plan intern, cât şi extern. În felul acesta, Biserica putea fi mai uşor compromisă în ochii credincioşilor, iar pe măsură ce socialismul se construia aceasta urma să dispară ca instituţie, considerată o carie a lumii comuniste.

Alcătuirea unui lucrări, dedicate creştinilor care au suferit şi au murit în închisorile comuniste din România, este un examen extrem de dificil pentru orice istoric sau cercetător, în situaţia în care accesul la arhivele fostei poliţii politice este anevoios la capitolul documentelor de interes istoric . Totodată, este nevoie de o cercetare minuţioasă, care să pornească de la o activitate deja declanşată în studierea problemelor bisericeşti, dar mai ales al slujitorilor şi credincioşilor întemniţaţi în perioada comunistă.

Întocmirea acestei lucrări a pornit de la listele slujitorilor întemniţaţi care au constituit preocuparea responsabilă a unor istorici după 1989. O primă iniţiativă în acest sens a aparţinut cercetătorilor de la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST) din Bucureşti, care, în 1995, strângeau date din publicaţii, memorii, arhive personale şi alte materiale şi publicau, ca supliment al revistei bisericeşti ortodoxe „Renaşterea”, o broşură cu titlul Mărturisitori de după gratii. Slujitori ai Bisericii în temniţele comuniste, semnată de Paul Caravia, diaconul Ştefan Iloaie şi Virgiliu Constantinescu. În această primă lucrare, erau cuprinşi un număr considerabil de slujitori creştini, de toate confesiunile. Acest demers a fost aprofundat şi extins la o scară mai largă, prin publicarea în anul 1998, sub egida INST, a unui masiv volum care cuprindea o documentată listă a slujitorilor altarului, de orice religie, sub coordonarea lui Paul Caravia. Aceasta, de altfel, avea să fie publicată şi într-o traducere în limba engleză, în anul 1999.

Pornind de la lucrarea apărută sub egida INST, cu mici adăugiri, dar şi cu lipsuri, Vasile Manea avea să scoată o lucrare dedicată numai slujitorilor ortodocşi, care au suferit în temniţele comuniste, ajunsă în prezent la ediţia a treia.

Iniţiative de acest gen au avut şi unii autori de confesiune greco-catolică, precum Ion M. Bota, care, în colaborare cu Cicerone Ioniţoiu, a publicat în anul 2001 a treia ediţie a lucrării dedicate slujitorilor catolici de ambele rituri din România, întemniţaţi în perioada comunistă, însă cu un mare grad de subiectivitate . Date importante despre întemniţarea clericilor în vremea totalitarismului comunist a publicat acelaşi Cicerone Ioniţoiu, în Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, apărută în 1995, dezvoltată apoi, începând cu 2001, într-o lucrare care apare în mai multe volume . Aceste lucrări, însă, trebuie consultate cu foarte multă atenţie, deoarece conţin multe erori.

În ultima perioadă, pentru spaţiul ardelean, părintele academician Mircea Păcurariu a iniţiat întocmirea unor liste de slujitori persecutaţi de regimul comunist, publicate pe criteriul eparhial în „Revista teologică” de la Sibiu, de mai mulţi teologi, precum Alin Albu, Fabian Seiche sau Valeriu Gabriel Basa, care au adus contribuţii însemnate în cunoaşterea acestei problematici . Tot pentru un spaţiu restrâns, mai amintim aici iniţiativa lui Mihai Silviu Ivan şi a părintelui Ionel Ene care, în 2001, au publicat o lucrare dedicată slujitorilor ortodocşi vrânceni, cu biografii sumare, fotografii şi multe date din arhive de familie.

Mai precizăm aici că au existat preocupări rodnice pentru cercetarea perioadei comuniste şi la istoricii de peste Prut. O astfel de iniţiativă s-a concretizat prin lucrarea Cartea memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist, Chişinău, Ştiinţa, 1999, apărută până acum în două volume şi care conţine liste de persoane din spaţiul fostei RSS Moldovenească, care au suferit reţineri, arestări şi deportări în timpul regimului sovietic.

În scopul completării acestor liste, în anul 2004, Dorin Dobrincu publica trei mari documente ale Securităţii, care conţin nume de clerici reţinuţi, arestaţi şi condamnaţi în închisorile Ministerului Afacerilor Interne, între 1959-1962. Din păcate, editorul nu a corectat numele redate greşit ale multor clerici care figurează în aceste liste, mai ales că unii sunt chiar de notorietate.

ÃŽnsă, cum aceste demersuri s-au concretizat, în mare parte, pe materiale de istorie orală, memorialistică ÅŸi alte lucrări publicate, evident că se simÅ£ea necesitatea unei ample documentări în arhivele Securităţii comuniste, mai ales că, după 1999 – când s-a înfiinÅ£at Consiliul NaÅ£ional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – se preconiza un acces larg pentru cercetarea situaÅ£iei Bisericii în vremea comunismului.

***

Înainte de toate trebuie precizat faptul că o primă iniţiativă de întocmire a unei lucrări privitoare la suferinţa slujitorilor creştini în timpul regimului comunist datează încă din timpul celui de-al doilea război mondial. Mai exact, în contextul eliberării Basarabiei de trupele sovietice, locţiitorul de Arhiepiscop ortodox la Chişinăului, Efrem Enăchescu, lansa la 3 decembrie 1943 în eparhie ordinul circular nr. 16649, cu următorul conţinut: „În timpul ocupaţiei sovietice (1940-1941) mulţi clerici basarabeni şi numeroşi creştini devotaţi Bisericii au fost martirizaţi, schingiuiţi sau deportaţi de stăpânirea ateistă. În vederea întocmirii unui Martirolog al Bisericii basarabene, vă invităm a proceda de urgenţă la adunarea datelor necesare cu privire la aceşti clerici şi credincioşi, stabilind cu precizie când, unde şi în ce împrejurări au suferit aceştia din cauza prigoanei dezlănţuite de cei fără Dumnezeu. Preoţii vor face descrierea pe baza mărturiilor şi declaraţiilor date în scris de rudele, vecinii şi consătenii celor care au suferit din cauza bolşevicilor” . În stadiul actual al cercetărilor nu ştim dacă această iniţiativă s-a concretizat în vreun fel sau dacă a constituit vreo arhivă cu documentaţie în acest sens. Însă, putem afirma că această iniţiativă urma apariţiei în presa basarabeană a unor liste cu preoţii ortodocşi basarabeni arestaţi, deportaţi şi ucişi în timpul stăpânirii sovietice , de care ne-am folosit în alcătuirea volumului de faţă.

Ca urmare a iniţiativei Fundaţiei „Sf. Gerhards” a Episcopiei Romano-Catolice de Rottenburg-Stuttgart din Germania, susţinută de către toate Bisericile istorice din România, în anul 2003, a fost declanşată o amplă activitate de cercetare în arhivele confesionale şi cele ale Securităţii, în scopul identificării persoanelor care au suferit în timpul regimului comunist şi ale căror nume au apărut deja în dicţionarele clericilor întemniţaţi.

Astfel de martirologii au fost întocmite în Italia, în care fiecărui martir îi sunt afectate aproximativ 20 de rânduri, pentru ca, în cel austriac, să găsim biografii de aproximativ 15 pagini. În martirologiul german, pentru fiecare martir s-au pus la dispoziţie câte 5 pagini.

Criteriile folosite în selectarea clericilor şi credincioşilor creştini ca martiri şi trecerea lor în cuprinsul acestui volum au fost enunţate de prelatul dr. Helmut Moll în cadrul sesiunii de lucru de la Suceava (6-7 noiembrie 2002), asimilate ulterior de reprezentanţii Bisericilor istorice din România: stabilirea morţii prin violenţă, survenită în mod nenatural (împuşcare, spânzurare, lipsa hranei, torturile sau contractarea unei boli în detenţie); motivul urii faţă de credinţă şi Biserică din partea persecutorilor, evident în timpul regimului comunist; acceptarea conştientă a voinţei lui Dumnezeu în ciuda ameninţării vieţii mărturisitorului creştin respectiv.

La solicitarea AsociaÅ£iei germane Sf. Gerhards, s-au consumat mai multe întâlniri cu reprezentanÅ£i ai Bisericilor istorice din România, la TimiÅŸoara (mai 2002), Suceava (5-7 noiembrie 2002), BucureÅŸti – Palatul Patriarhiei (28-29 martie 2003 ÅŸi 30-31 martie 2004), Mănăstirea Tismana (6-8 octombrie 2004) ÅŸi Academia evanghelică din Sibiu (2-4 decembrie 2004). ÃŽn cadrul acestor întâlniri, s-au discutat criteriile pentru selectarea martirilor, specifice secolului XX, documentarea în arhivele din România, identificarea ÅŸi soluÅ£ionarea problemelor legate de accesul la documentele istorice; definitivarea unui tipar comun de cercetare ÅŸi întocmire a fiÅŸelor biografice, evoluÅ£ia redactării lucrării cu caracter ecumenic.

Încă de la început, reprezentanţii celor patru Biserici din România au fost de acord cu participarea la acest important proiect, atât pentru recuperarea martirajului creştin din vremea comunismului, cât mai ales pentru reconcilierea religioasă. Pe parcurs, însă, reprezentanţii Bisericii greco-catolice n-au reuşit să finalizeze biografiile martirilor lor, în lumina documentelor de arhivă, motiv pentru care, în cadrul acestui volum, sunt prezenţi numai martiri creştini ortodocşi, romano-catolici şi lutherani.

În urma demersurilor efectuate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), în conformitate cu Legea nr. 187/1999, au fost identificate o serie de dosare care, ulterior, au fost studiate de cei desemnaţi pentru întocmirea fişelor biografice. Dificultăţi în procesul de cercetare au fost întâmpinate în perioadele de preluare a arhivei Securităţii de către CNSAS de la Serviciul Român de Informaţii sau de la alţi deţinători. Un alt impediment l-a constituit prezenţa dosarelor penale la Tribunalele Militare Teritoriale de la Iaşi, Cluj şi Timişoara, care trebuiau aduse la CNSAS, unde multă vreme nu a existat spaţiul necesar de depozitare. În privinţa dosarelor penale de la Tribunalul Militar Teritorial Iaşi sau Ministerul Justiţiei, Direcţia Instanţelor Militare, au fost efectuate stagii de documentare în perioada ianuarie-martie 2005. Un ultim impediment, poate cel mai mare, a fost cel al păstrării unor dosare penale sau informative la categoria “siguranţă naţională” , care au putut fi consultate abia în perioada septembrie-noiembrie 2006, după declasificarea lor prin hotărârea Consiliului Naţional de Apărare a Ţării.

Toate informaţiile culese din arhivele Securităţii, în urma cercetărilor de la CNSAS, au fost coroborate cu date din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, arhive de familie şi arhive confesionale (Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Mitropolia Clujului, Mitropolia Olteniei, Arhiepiscopia Sibiului, Episcopia Romanului, Episcopia Râmnicului, Episcopia Buzăului şi Vrancei). De asemenea, au fost consultate colecţii de reviste, din perioada interbelică, a exilului românesc, dar şi de după 1989, precum „Memoria, revista gândirii arestate”, „Rost”, „Memento”, „Dosarele istoriei”, „Pro memoria”, ş.a. Deosebit de utilă a fost şi literatura memorialistică a celor care au supravieţuit închisorilor comuniste, precum şi diferite materiale de istorie orală.
Pentru înţelegerea circumstanţelor în care martirii prezenţi în cuprinsul acestui volum, şi-au dat viaţa pentru credinţă, în cele ce urmează am încercat o analiză sintetică a persecuţiei comuniste, dezlănţuite împotriva Bisericilor tradiţionale din România

Scurtă privire istorică asupra Bisericilor tradiţionale
din România comunistă (1945-1964)

Impunerea regimului comunist de sorginte sovietică, în anul 1945, a adus după sine restricţionarea drastică a libertăţii religioase din România. Noul cadru juridic şi de exercitare a misiunii bisericeşti din România era preluat după modelul sovietic cristalizat în timpul războiului de apărare al patriei. Atunci când Stalin i-a chemat pe ierarhii ortodocşi care supravieţuiseră gulagului sovietic şi i-a repus în posturile ocupate odinioară, cu rolul declarat de a susţine moral şi chiar material războiul împotriva Germaniei naziste, lumea liberă asista la o schimbare fundamentală în relaţia dintre regimul comunist şi Biserica Ortodoxă Rusă. Reacţia imediată a celor din lumea liberă a fost desigur, negativă, susţinându-se ideea că, ar fi vorba de o Biserică „comunizată” de Stalin, un fel de marionetă, prin care acesta arăta Occidentului că în URSS se respecta libertatea religioasă. Obiectiv vorbind însă, situaţia relaţiei dintre cele două puteri chiar se schimbase. Pentru Biserică însemna minimum de existenţă, într-o societate care îl nega pe Dumnezeu şi propaga în mod vădit ateismul. Pentru regimul sovietic însemna un nou instrument de control şi manipulare, în interesele dictate de partidul comunist, atât pe plan intern, cât şi extern. În felul acesta, Biserica putea fi mai uşor compromisă în ochii credincioşilor, iar pe măsură ce socialismul se construia aceasta urma să dispară ca instituţie, considerată o carie a lumii comuniste.

Situaţia religioasă din URSS se schimbase, aşadar, pentru Biserica Ortodoxă Rusă. Nu la fel, însă, stăteau lucrurile pentru Biserica Romano-Catolică, ştiut fiind că centrul spiritual al catolicilor se afla în afara statului sovietic, ceea ce făcea ca aceasta să fie greu de controlat şi manipulat, în interesele dictate de partid. Prin urmare, Biserica catolică devenea din start un duşman de moarte al regimului. În acest context, se poate spune că propaganda comunistă a vremii a ajutat într-un fel Biserica Catolică să capete o imagine idilică de luptătoare împotriva comunismului.

Însă, prin existenţa ei, a dogmei şi a misiunii sale, Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos constituia o piedică serioasă pentru regimul comunist, cu binecunoscuta sa ideologie atee, potrivit căreia „religia este un opiu al popoarelor”.

În cazul Bisericii Ortodoxe Române, trebuie spus că, în perioada interbelică, s-a manifestat deschis împotriva persecuţiei religioase din Rusia sovietică. În martie 1930, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dădea o circulară prin care cerea slujitorilor şi credincioşilor săi să înalţe rugăciuni către Dumnezeu, pentru creştinii prigoniţi peste Nistru, în această iniţiativă fiind angrenate şi societăţile preoţeşti, asociaţiile religioase, pentru ţinerea de conferinţe publice . La 22 septembrie 1936, episcopatul ardelean, în frunte cu mitropolitul Nicolae Bălan, în cadrul sinodului mitropolitan, dădea o pastorală împotriva persecuţiei comuniste, care continua şi se acutiza tot mai mult în Rusia sovietică . De asemenea, în această perioadă, numeroşi teologi şi intelectuali ortodocşi luau de multe ori poziţie împotriva persecutării credincioşilor creştini din Rusia. S-au pregătit chiar misionari pentru reevanghelizarea Rusiei pustiite de ateism, în eventualitatea unei căderi a regimul sovietic.

Mai mult, în vremea celui de-al doilea război mondial, Biserica Ortodoxă Română a desfăşurat poate cea mai importantă misiune religioasă din istoria sa, cea a recreştinării Transnistriei, teritoriul dintre Nistru şi Bug, administrat de statul român între 1941-1944. Conducătorul misiunii bisericeşti din acest spaţiu, mitropolitul Visarion Puiu, episcopii Policarp Moruşca, locţiitor la Ismail şi Efrem Enăchescu, locţiitor al Chişinăului, anatematizau comunismul şi susţinătorii săi, la 14 martie 1943, în piaţa centrală din Odesa, în contextul în care trupele sovietice începuseră contraofensiva pe front . Astfel, se poate spune că Biserica Ortodoxă Română a fost la datorie, în atitudinea sa faţă de una din cele mai groaznice ideologii, puse în aplicare în istoria omenirii. A răspuns ferm faţă de persecuţia desfăşurată în Rusia sovietică şi, prin exponenţii săi, a arătat credincioşilor adevărata faţă a comunismului.

Împotriva comunismului a reacţionat şi Biserica Romano-catolică, atât prin luările de poziţie ale unor teologi, cât mai ales prin documentele lansate de conducătorii acesteia. La aceasta, s-a adăugat nefericita experienţă din timpul războiului dintre comunişti şi franchişti, din Spania anilor 1936-1939.

La 15 mai 1931, papa Pius al XI-lea lansa documentul “Quadragesimo Anno”, în care condamna comunismul, pentru ateismul propagat prin violenţă. În 1937, acelaşi papă publica enciclica “Divini Redemptoris”, prin care combătea filosofia ateistă a marxismului, pe fondul creşterii influenţei Frontului Popular în Franţa, care trecuse chiar la cooptarea catolicilor.

***

Instalarea regimului comunist prin impunerea guvernului dr. Petru Groza (6 martie 1945) găsea Biserica Ortodoxă Română într-o poziţie defensivă. Cunoscându-i trecutul anticomunist interbelic, noul regim politic întâmpina probleme în ceea ce priveşte acomodarea Bisericii cu modelul sovietic, ce trebuia preluat şi aplicat în cele mai mici detalii. În primul rând, era nevoie de schimbarea tabloului format în perioada interbelică. Printr-o abilă propagandă comunistă, imaginea negativă a regimului sovietic faţă de Biserică Rusă era contrazisă total în nenumăratele discursuri ţinute de politicienii aduşi de noile vremuri, în articolele şi întrunirile politice cu iz cultural, de apropriere de Uniunea Sovietică, cum era, de pildă, „Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică” (ARLUS). În planul comuniştilor români, dictat de Moscova, era nevoie de o apropiere sinceră faţă de marele prieten de la Răsărit. Biserica reprezenta, în acest capitol, un factor important. S-au organizat vizite reciproce între cele două conduceri bisericeşti, deşi BOR avea o reticenţă pentru aceasta, de multe ori excesivă şi obositoare pentru guvernanţii români. Pentru Biserica Rusă, alături de interesele politice „sugerate” de regimul secular, astfel de întâlniri constituiau un prilej de a-şi regăsi locul pe podiumul Ortodoxiei creştine, conducerea ei fiind recunoscută de patriarhiile apostolice şi cele naţionale. Pentru BOR era mai mult un răspuns la marile presiuni exercitate de politicienii români, dar şi o mare curiozitate, pigmentată nu de puţine ori cu admiraţie faţă de ierarhia rusă, odinioară „locatară” a gulagului stalinist . Fidelitatea comuniştilor români devenise atât de exagerată, încât, în mediul teologic ortodox din 1946-1947, circula zvonul că Patriarhia română va fi desfiinţată, netezindu-se astfel drumul către o jurisdicţie moscovită asupra Bisericii Ortodoxe Române . Numai astfel se poate explica dezideratul ierarhiei ortodoxe române, în frunte cu Justinian Marina, exprimat în martie 1948, în proiectul de Constituţie, atunci când s-a cerut introducerea sintagmei de “BOR este şi rămâne autocefală” în articolul despre libertatea religioasă .
Preluarea şi aplicarea modelului sovietic presupunea un mare control asupra conducerii bisericeşti. Pentru aceasta, guvernanţii au încercat, prin diferite acte normative, reorganizarea ierarhiei ortodoxe. A fost desfiinţată Mitropolia Olteniei, la 20 aprilie 1945, apoi a fost adoptată Legea 166/1947 privitoare la pensionarea clerului, mai ales a celui superior, la vârsta de 70 de ani, în ciuda protestelor patriarhului Nicodim Munteanu. Care erau motivele? Cele legate de sănătate erau evidente, aşa cum au fost în nenumărate cazuri din istoria Bisericii. Însă, printre cei pensionaţi cu forţa, se aflau şi episcopi „deveniţi improprii funcţiunii lor din cauza unor invalidităţi fizice sau de altă natură” (art. 7), adică aceia care se manifestau negativ la adresa regimului, dar nu aveau vârsta legală de pensionare.

Totodată, regimul a căutat să pună în stare de rivalitate clerul inferior cu cel superior, să-l încadreze pe cel inferior în diferite formaţiuni politice, cum au fost: „Uniunea Preoţilor Democraţi” (UPD), „Partidul Naţional Popular” şi „Frontul plugarilor”. Comuniştii au căutat să trezească şi să alimenteze politic situaţia socială a unor clerici inferiori împotriva ierarhiei, după principiul “divide et impera”.

Acestor maniere, se adăugau obişnuitele presiuni de ordin financiar, la care Biserica Ortodoxă Română fusese şi era, în continuare, obligată să cedeze. Manifestările negative ale unui cleric sau reîncadrarea personalului clerical, erau, pentru regimul comunist, un alt mijloc de a şantaja conducerea bisericească, care era nevoită să ţină cont de nevoile sale instituţionale şi ale clericilor cu familii. În conformitate cu Legea cultelor din 1948 (art. 33), Ministerul cultelor putea scoate de la salarizare pe un cleric care avea „atitudini antidemocratice” .
Altă presiune exercitată de regimul comunist împotriva Bisericii consta în arestarea clericilor pentru diferite fapte “săvârşite” înainte de 1944, multe dintre acestea condamnate şi executate deja. Imediat după instalarea guvernului Groza, lagărele iniţiate odinioară de regele Carol al II-lea erau acum redeschise, iar altele nou amenajate, la Târgu Jiu, Caracal, Lugoj sau Slobozia.
Însă, aceste arestări şi internări în lagăre nu au durat decât până în toamna lui 1945, deoarece, în 16-17 octombrie 1945, la Bucureşti avea să se desfăşoare Congresul cultelor din România, în cadrul căreia trebuia să se exprime libertatea religioasă, dobândită după instalarea guvernului Petru Groza şi ataşamentul cultelor la politica promovată de acesta. Chiar şi cu prezenţa patriarhului Nicodim Munteanu şi a altor clerici importanţi de la alte culte, manifestarea nu a avut succesul scontat. La aceasta s-a adăugat lipsa de implicare a clericilor, mai ales a celor ortodocşi, la manifestările UPD şi ARLUS, situaţie ce îi determina pe politicieni să creadă că majoritatea slujitorilor nu sunt dispuşi să colaboreze cu noul regim politic. De aceea, comuniştii au înţeles că, atunci când reuşeau să-i determine pe diferiţi clerici să colaboreze, aceştia nu o făceau cu sinceritate, ci din oportunitate sau formalitate, pentru a scăpa de presiunea exercitată asupra lor. Altfel spus, preoţii erau duplicitari pentru regimul comunist.

Intimidările erau un alt mijloc de exercitare a autorităţii regimului secular în problemele Bisericii. Ori, acestea se puteau face fie prin arestări, cum s-a procedat în timpul alegerilor din noiembrie 1946, fie pe fondul procesului intentat lui Iuliu Maniu, în 1947, atunci când majoritatea slujitorilor ortodocşi au refuzat să înfiereze de la altar pe fostul şef al ţărăniştilor români .
Instalarea definitivă a regimului comunist în 1948 aducea după sine atentarea gravă la poziţia Bisericii Ortodoxe Române. Chiar dacă patriarhul nou ales, în persoana lui Justinian Marina, era un favorit al liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, neajunsurile Bisericii majoritare a românilor continuau să se adâncească tot mai mult. Mulţi contemporani ai patriarhului Justinian susţin că acesta a fost patriarhul providenţial. Alţii, preluând afirmaţii din zvonistica vremii, dar mai ales din lucrări de istoria comunismului sau din istoria bisericească recentă, susţin că acesta a fost „patriarhul roşu”, „sovrompatriarh” sau „colaboraţionistul” comuniştilor . Se ignoră, însă, un aspect fundamental: el a fost capul Bisericii Ortodoxe, care trebuia, prin diplomaţie, să fie privit pozitiv de către politicienii comunişti, dar fără să îşi trădeze principiile de viaţă şi misiunea de slujitor al altarului. Că o avantaja sau nu, în viziunea comuniştilor Biserica trebuia să se conformeze. Bisericii i se permitea să-şi desfăşoare misiunea numai într-un spaţiu liturgic bine precizat, cum era lăcaşul de cult, cu toate că şi aici, ochii vigilenţi ai Securităţii îşi făcedau simţită prezenţa. De asemenea, toate publicaţiile bisericeşti, circulările, pastoralele erau publicate numai cu aprobarea Ministerului cultelor.

Fundamental este ca această problemă să se discute în lumina documentelor, fie că provin din mediul laic, Securitate, partid sau Departamentul cultelor, fie că sunt din arhivele confesionale. De nenumărate ori, cu rigoarea ştiinţifică şi cu obiectivitatea indispensabilă unei cercetări, s-a demonstrat că una se arăta în mod oficial şi se ştia atunci, iar altceva se consemna în documentele vremii. Practic, Biserica are două istorii: una croită de potentaţii vremii, iar alta care se dezvăluie abia acum, prin documentele cercetate de istorici.

Prin atitudinea sa, patriarhul Justinian poate fi considerat un slujitor care a înţeles că trebuie să-şi ducă crucea până la capăt. S-a folosit de poziţia sa şi de prietenia cu Dej, pentru a se împotrivi imixtiunilor politicului în treburile bisericeşti, apoi s-a debarasat de potrivnicii care puteau aduce rău Bisericii, uneori căzând în capcana compromisului, dar a scos instituţia pe care o conducea, din conul de umbră impus de comunişti. A căzut în capcana compromisului, ca urmare a presiunilor foarte mari de moment, în speranţa unei apropiate eliberări de sub comunism.

Atunci când Religia a fost scoasă din şcolile de stat (august 1948), patriarhul Justinian, cu ajutorul ierarhilor, a iniţiat proiectul de catehizare în biserici, însă a fost blocat de Securitate şi Ministerul Cultelor, la cererea liderilor comunişti Ana Pauker şi Vasile Luca. Toate iniţiativele ulterioare ale patriarhului Justinian sau ale diferiţilor factori din conducerea bisericească pentru educarea tineretului în biserici au fost sortite eşecului, Ministerul cultelor având permanent sub observaţie această problemă.

De asemenea, pentru un control mai riguros asupra unei părţi a credincioşilor creştini din Ardeal, regimul comunist a trecut la campania de readucere a greco-catolicilor la Ortodoxie. S-a urmărit îndeaproape scenariul ucrainean din anul 1946, statul comunist fiind artizanul acestei mutaţii religioase, printr-o abilă campanie în presă, intimidări, folosirea represiunii chiar, dar mai ales prin specularea sensibilităţilor responsabililor din Biserica Ortodoxă Română. Modul de desfăşurare a acestei campanii, pe lângă reacţiile negative evidente care au apărut, a fost dezavuată de ierarhi ortodocşi, precum Justinian Marina, dar mai ales de Nicolae Bălan, care nu a acceptat să participe la unele evenimente consumate în perioada septembrie-decembrie 1948, ci doar la cele cu caracter ceremonial. Iniţiativa statului a fost desăvârşită la 1 decembrie 1948, atunci când, în Monitorul oficial, s-a publicat legea de desfiinţare a Bisericii Greco-catolice.

După revenirea greco-catolicilor la Ortodoxie, patriarhul Justinian s-a confruntat, alături de mitropolitul Nicolae Bălan, de uneltirile foÅŸtilor uniÅ£i, deveniÅ£i ortodocÅŸi, care doreau ocuparea unor posturi de episcopi în Ardeal. Atunci ierarhia ortodoxă a înÅ£eles că pentru contracararea acestei pretenÅ£ii, alimentată de Ministerul cultelor ÅŸi susÅ£inută de partidul comunist, trebuia să strângă rândurile ÅŸi să sudeze o alianţă în Sinod. Ceea ce s-a ÅŸi făcut. ÃŽnsă, nu a durat prea mult. Prin scoaterea din scaun a lui Nicolae Popovici (septembrie 1950), partidul comunist, prin instrumentele sale – Securitatea ÅŸi Ministerul cultelor – a trecut la slăbirea Sfântului Sinod . Frecventelor opoziÅ£ii ale Sinodului, partidul le-a răspuns cu valuri de represiune, cum a fost cel din noaptea praznicului „Adormirii Maicii Domnului” din 1952, printr-un simplu ordin de cabinet al ministrului Afacerilor Interne (ord. 410/1952). Atunci, sute de preoÅ£i care avuseseră funcÅ£ii de decizie în instituÅ£iile Bisericii au fost reÅ£inuÅ£i, anchetaÅ£i ÅŸi trimiÅŸi la Canal, în înjositoarea “brigadă a hoÅ£ilor” . AlÅ£i slujitori au fost arestaÅ£i doar pentru faptul că erau etichetaÅ£i “chiaburi” de către organele locale de partid , iar o categorie aparte a fost reprezentată de cei care au sprijinit rezistenÅ£a armată anticomunistă din munÅ£i.

Totodată, putem afirma că valurile de represiune se declanşau pe fondul consolidării autorităţii partidului comunist în stat, după „demascarea” deviaţioniştilor din 1952 sau după evenimentele de la Budapesta din 1956 şi retragerea trupelor sovietice în 1958. Acuzaţiile ce li se aduceau clericilor erau încadrate în mai vechiul Cod penal al regelui Carol al II-lea, din 1936, cu celebrul articol 209 („uneltire contra ordinii sociale”) dedicat legionarilor, dar şi în alte legi, precum Decretul regal 856/1938, privitor la „siguranţa în stat”. Ulterior, în anii `50, comuniştii aveau să mai adauge articolul 193, pentru faptele, considerate penale, săvârşite înainte de 23 august 1944, cu sintagma „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Faptele penale încadrate la acest articol erau, de pildă, ţinerea şi publicarea de conferinţe şi alte lucrări, care arătau adevărata faţă a comunismului din Rusia interbelică .
În închisorile comuniste, viaţa religioasă a căpătat un tablou de catacombă. Nenumărate sunt mărturiile care conturează veritabile momente de trăire creştină, atunci când slujitori ai altarului săvârşeau slujbe, încurajându-i şi dându-le încredere colegilor de suferinţă în ajutorul divin. Cu toate torturile orchestrate de oamenii regimului, cum a fost în experimentul Piteşti, temniţa comunistă a reprezentat locul în care multe suflete au cunoscut transformarea spirituală şi apropierea de Hristos, creând modele pentru creştinismul contemporan.

Această represiune împotriva slujitorilor Bisericii lui Hristos era de fapt o nouă persecuÅ£ie, o revenire la vremurile de prigoană din vremea Imperiului roman. Se foloseau aceleaÅŸi denunÅ£uri plătite, altele anonime, ale aÅŸa-numiÅ£ilor „turnători” la Securitate. ÃŽntrucât preoÅ£ii refuzau să susÅ£ină iniÅ£iativele partidului comunist cu privire la muncile agricole în zilele de sărbătoare sau la strângerea cotelor – precum jertfele ce trebuiau aduse odinioară împăratului– aceÅŸtia erau consideraÅ£i „duÅŸmani ai poporului” ÅŸi trataÅ£i ca cetăţeni inferiori, copiii lor având mult de suferit . IneficienÅ£a economiei ÅŸi agriculturii socialiste era imputată preoÅ£ilor ÅŸi credincioÅŸilor, consideraÅ£i ca sabotori în aplicarea directivelor date de partidul-stat, aÅŸa cum, creÅŸtinii primelor veacuri erau consideraÅ£i vinovaÅ£i pentru răul care se abătea asupra imperiului, ca pedeapsă de la zeităţi.

Preoţii de mir şi credincioşii nu reprezentau singurele impedimente ale Bisericii pentru regimul de tip sovietic. Monahismul ortodox constituia un obstacol serios pentru construirea socialismului în România. Pentru comunişti, monahii trebuiau compromişi, iar mănăstirile desfiinţate, astfel încât să nu mai existe focare de misticism şi pelerinaje ale dreptcredincioşilor, organizate, de multe ori, cu girul episcopilor. Aşa a fost în cazul mănăstirii Vladimireşti, care a reprezentat un important pilon al anticomunismului, în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Intervenţia în forţă a Securităţii, în 1955, s-a consumat numai după ce, timp de mulţi ani, acest aşezământ căutat de credincioşii ortodocşi, fusese protejat de către patriarhul Justinian. Imixtiunea autorităţilor statului în “rezolvarea” fenomenului de la Vladimireşti nu trebuia, însă, să capete o conotaţie puternică. Responsabil în acest caz trebuia să pară ierarhia ortodoxă, după cum, nu de puţine ori, a fost şi este acuzată de unii care tratează acest subiect în mod superficial. Consecinţele celor orchestrate de Securitate la vremea aceea se pot resimţi şi acum. O discuţie pe un astfel de caz se poate închega numai în urma cercetării temeinice a documentelor Securităţii, Ministerului cultelor şi a celor confesionale.

Experienţa de la Vladimireşti a convins autorităţile statului că se confruntau cu o veritabilă „armată neagră a călugărilor şi călugăriţelor”, pe care patriarhul Justinian Marina o susţinea şi o proteja ca pe un bun de mare preţ al Bisericii. Refuzul patriarhului Justinian Marina de a accepta planul de reformare a monahismului, adus în Sfântul Sinod de reprezentanţii puterii seculare , cu toate presiunile exercitate asupra sa, a determinat autorităţile să recurgă la un alt val de arestări. În perioada 1958-1959, au fost arestaţi cei din jurul patriarhului, slujitori consideraţi de încredere, teologi, dar şi mulţi preoţi care “unelteau” împotriva regimului. Au fost formate loturi de „uneltitori”, precum „Rugul Aprins”, Viforâta, sau lotul preoţilor de la Episcopia Aradului . Aceşti clerici au fost „demascaţi” că „ascultau posturile străine de radio”, comentând negativ, că ţineau „şedinţe legionare” în care educau tinerii etc.; simpla calitate de a fi credincios sau teolog însemnând, pentru torţionarii regimului comunist, a fi legionar, după cum i s-a imputat lui Teodor M. Popescu, în ancheta de la Securitate: “Eşti legionar pentru că eşti teolog şi, fiind teolog, eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar” . Pentru aceste „culpe” s-au dat pedepse grele, între 10-25 ani de temniţă grea.

Aceste detenţii, totuşi, nu au durat până la expirarea pedepselor, deoarece, în perioada 1963-1964, statul comunist, în dorinţa de a adopta o destindere pe plan internaţional, i-a graţiat pe toţi deţinuţii politici; după ce acesta încercase să-i reeduce, pentru lumea socialistă care apăruse între timp.

Cu toată opoziţia unor ierarhi, monahismul a cunoscut o severă diminuare, ca urmare a aplicării de la o eparhie la alta a Decretului 410, adoptat de către Marea Adunare Naţională în 1959. Această transformare profundă a monahismului ortodox era a doua în istoria Bisericii, după cea provocată în timpul domniei lui Cuza .

De represiune nu a fost ferit nici patriarhul Justinian, care a cunoscut un scurt domiciliu obligatoriu la Dragoslavele şi două încercări de otrăvire orchestrate de autorităţi, potrivit celor spuse de marele duhovnic ortodox român, părintele Cleopa Ilie. De altfel, metodele represive ale regimului comunist aveau să fie resimţite şi de mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei, finul lui Petru Groza şi, se pare, de episcopul Andrei Magieru al Aradului .

Un caz aparte al Istoriei bisericeşti recente a României este cel al Basarabiei şi Bucovinei de nord. După cedarea nelegitimă a celor două provincii, în vara lui 1940, ca urmare a presiunii sovietice, viaţa religioasă de peste Prut a cunoscut o prigoană greu de imaginat, asemănătoare cu cea desfăşurată în Rusia interbelică. La sosirea trupelor sovietice, cu sprijinul comitetelor de primire, preoţii au fost persecutaţi cu atâta brutalitate, încât imaginile sinistre îl trimiteau pe privitor la epoca persecuţiilor păgâne din primele secole creştine. Alţii au fost arestaţi, anchetaţi de NKVD, apoi ucişi, după mutarea lor în imperiul sovietic. În stadiul actual al cercetărilor putem spune că aproape 50 de slujitori ai altarului au cunoscut moartea mucenicească numai în perioada ocupaţiei sovietice de un an de zile în acest spaţiu vitregit de evenimentele istoriei. Bisericile au fost pângărite, jefuite şi chiar transformate în grajduri, depozite sau închise. S-au fixat biruri pentru funcţionarea lăcaşurilor de cult, pe care credincioşii le plăteau sovietelor, pentru a se ruga în continuare la Dumnezeu.

După revenirea autorităţilor române, lăcaşurile de cult au fost refăcute, iar preoţii reinstalaţi în posturile lor. Însă, precum se ştie, prigoana a fost declanşată din nou, după 1944, când trupele sovietice au recucerit cele două provincii româneşti .

În ceea ce priveşte Biserica Romano-Catolică din România, discuţia are nevoie de un alt mod de abordare. Regimul comunist a aplicat acesteia un tratament diferit. După modelul sovietic, catolicismul trebuia înfierat, aşa cum se întâmplase în Uniunea Sovietică, încă din perioada interbelică. Având centrul spiritual în afara Rusiei, Biserica Catolică reprezenta, pentru regimul comunist, un serios impediment. În perioada 1945-1948, comuniştii de la Bucureşti au tratat Biserica catolică cu oarecare menajamente, creând dificultăţi acesteia la numirea episcopului Anton Durcovici sau la primirea scrisorii de acreditare a noului nunţiu apostolic, în persoana lui Gerald Patrick O` Hara, un american care, oricând, putea reprezenta un pericol pentru noul regim. Schimbări fundamentale a cunoscut catolicismul o dată cu anul 1948 . La 22 februarie 1948, în Congresul de constituire a Partidului Muncitoresc Român, Gheorghiu-Dej acuza Vaticanul de atitudine imperialistă, punându-l alături de SUA. A fost destul pentru a declanşa valul de persecuţie. La 17 iulie, era denunţat Concordatul, în august erau confiscate şcolile confesionale, iar în septembrie 1948 se desfiinţau mare parte din dioceze, fiind tolerate numai cele de Bucureşti-Iaşi şi Alba Iulia .

Toate aceste acte normative situau Biserica Catolică din România, practic, în afara legii, cerându-i-se, ca şi celorlalte culte, statut de organizare şi funcţionare, care să fie aprobat de autorităţi. Era o situaţie fără precedent pentru Biserica Romano-Catolică, care trebuia să trateze cu statul, deşi nu era dispusă. Mai ales că episcopilor şi clericilor persecutaţi de autorităţi li se alăturau şi o mare parte a credincioşilor, îndeosebi din satele catolice din Moldova care au organizat gărzile parohiale dispuse să-şi apere preoţii chiar cu preţul vieţii .

Faţă de catolicism, regimul urmărea, ca, prin impunerea unui statut de funcÅ£ionare, să-i controleze ÅŸi relaÅ£ia cu centrul spiritual. ÃŽnsă, cu sprijinul NunÅ£iaturii, -care a jucat un rol im portant în această direcÅ£ie-, catolicii au adoptat strategia clandestinităţii, în vederea unui minimum de supravieÅ£uire temporară . Numirea unor ordinari substituti la BucureÅŸti, IaÅŸi ÅŸi Alba Iulia, după arestarea episcopilor Anton Durcovici ÅŸi Marton Aron a iritat autorităţile statului. Acestea au urmărit cu abnegaÅ£ie toate pistele care conduceau spre tot ceea ce funcÅ£iona clandestin în Biserica Romano-Catolică. Totodată, la ordinul Moscovei ÅŸi după conferinÅ£a Cominform-ului de la Belgrad din 1947 – după cum avea să se întâmple în tot lagărul sovietic – în 1949 regimul de la BucureÅŸti iniÅ£ia miÅŸcarea „AntiPius”, de „naÅ£ionalizare” a Bisericii Romano-Catolice – adică de rupere de Vatican, în scopul creării Bisericii Catolice „naÅ£ionale” – cum susÅ£ine istoricul Andrea Riccardi . Mai întâi, s-a speculat slăbiciunea unor clerici, în special a celor din Ardeal, pe care, prin acordarea de salarii de către Ministerul cultelor, statul comunist încerca să-i determine să adopte o poziÅ£ie de împotrivire faţă de episcopatul din Å£ară ÅŸi chiar faţă de papă, identificat de propaganda de partid ca “aţâţător al războiului imperialist”.

Clericii „răzvrătiţi” se considerau „democraţi” şi au iniţiat o grupare de „luptă pentru pace”, numită „Actio catolica”, susţinută de autorităţile statului. Ideea, însă, nu a funcţionat, ca de altfel în întreg lagărul sovietic, astfel încât, în 1950, s-a renunţat la mişcarea „antiPius”, dar a continuat „lupta pentru pace” a grupării nou apărute. În acest context, se pare la comanda Kremlinului, autorităţile au iniţiat discuţii şi negocieri, în vederea încheierii unui acord între Vatican şi regimul comunist, reuşindu-se numai în cazul polonez, acolo unde cardinalul Wyszynski a semnat un pact de neagresiune.

Corespondenţa clandestină cu Vaticanul, prin diferite canale diplomatice, avea ca scop informarea centrului spiritual de situaţia în care se afla catolicismul în România, pentru primirea de porunci spirituale şi, eventual, a unor sume de bani, care să-i susţină pe cei aflaţi în lipsuri materiale. Pe de altă parte, cultivarea acestei clandestinităţi dădea de furcă autorităţilor, în încercarea de promovare şi organizare a clericilor „democraţi”, prin acţiunile lor de la Târgu Mureş (27 aprilie 1950), Gheorghieni (5 septembrie 1950) şi Cluj (15 martie 1951), de reglementare a situaţiei juridice a Bisericii romano-catolice din România şi convocarea Statusului ardelean, ca viitor organ decizional . Anatemizarea unora dintre aceştia şi contracararea amestecului lor în conducerile de la Bucureşti, Iaşi şi Alba Iulia erau alimentate de ordinarii substituti clandestini, recunoscuţi de Vatican, prin corespondenţă.

Reacţia negativă a regimului faţă de acest comportament, considerat de autorităţi drept „spionaj” şi „trădare de ţară”, a determinat declanşarea unor masive arestări în rândurile tuturor clericilor care aveau jurisdicţie canonică clandestină şi îndeplineau rolul de curieri sau îndrumători spirituali. Astfel, au fost formate, judecate şi condamnate loturi de inculpaţi, precum „Nunţiatura Apostolică” (iunie-iulie 1950, proces finalizat cu expulzarea acesteia din România), Legaţia italiană (septembrie 1951), lotul preotului Bachmeier sau al celui în care figura Vladimir Ghika cu ordinarii Hieronim Menges, Egon Xaveriu Haider şi Augustin Francisc .

Ruperea oricărui canal clandestin cu Vaticanul de către autorităţi a creat condiţiile favorabile îngenuncherii quasiliderilor catolici de la Bucureşti, în persoana lui Stanislau Iovanelli, a lui Petre Pleşca de la Iaşi şi a lui Carol Adorjan de la Alba Iulia. Însă, Biserica catolică se afla într-o gravă problemă de canonicitate, de care comuniştii erau conştienţi. Această situaţie a determinat Biroul Politic al CC al PMR în 1954, la insistenţele lui Petru Groza, să-i elibereze pe episcopii Augustin Pacha şi Marton Aron . Astfel, situaţia de la Alba Iulia era aparent rezolvată, chiar dacă mulţi ani la rând episcopul Marton Aron avea să “beneficieze” de aportul clericilor „democraţi” aflaţi în Episcopie şi care îşi continuau lupta pentru pace organizată de regim.

La Bucureşti situaţia era mult mai complexă. Aici era vicar capitular Iovanelli, recunoscut de fostul ordinar substitut Menges, care se situa pe o poziţie oarecum fidelă faţă de regim, mai mult din dorinţa ca grupul clericilor „democraţi” să nu se impună în conducerea bisericească. Însă, după 1959, ca succesor al Episcopiei Catolice de Bucureşti se manifesta Augustin Francisc, ultimul ordinar substitut numit de Menges, dar care nu era recunoscut de Sf. Scaun. Cum nu mai exista nici raport de comunicare cu Vaticanul, iar Augustin Francisc era considerat un bun candidat al regimului, Securitatea a creat un canal în 1961, care s-a soldat cu succes. La 20 noiembrie 1961, Augustin Francisc era primul ordinar recunoscut de Vatican după trecerea valurilor de represiune din anii `50 şi numit în urma demersurilor autorităţilor române . De altfel, regimul dorea, practic, aplicarea acelui proiect de statut de organizare şi funcţionare, din 1950, care niciodată nu a fost semnat de conducătorii Bisericii catolice . La Iaşi, avea să rămână Petre Pleşca, un ordinar numit de Wilhelm Clofanda în 1950 şi acceptat în 1951 de autorităţi .

În cazul Bisericii Evanghelice de confesiune augustană, este de precizat iniţiativa autorităţilor statului, în decembrie 1944, de a o desfiinţa din cauza aşa-zisei colaborări cu Grupul Etnic German, organizaţie de tip nazist care reprezenta, mai mult sau mai puţin, populaţia germană din Transilvania, în timpul celui de-al doilea război mondial. Iniţiativa nu a avut succes, însă episcopul Wilhelm Staedel şi unii membri ai consistoriului, în martie 1945, au fost internaţi în lagărul de la Târgu Jiu. Mai mult decât atât, după intrarea României în sfera de influenţă sovietică, orice german era suspectat că susţinuse politica lui Hitler şi că fusese fascist .

Acest „tratament discriminatoriu” aplicat germanilor urma să se termine, potrivit asigurărilor date de Petru Groza episcopului Friedrich Müller, cu ocazia lucrărilor Consistoriului din zilele de 30-31 octombrie 1948. Tot în dezbaterile acestui organism decizional al Bisericii Evanghelice s-a discutat problema pensionării preoţilor de către stat, revenirea germanilor din URSS şi definitivarea statutului de organizare şi funcţionare cerut prin Legea cultelor .
Amestecul politic avea să-şi facă simţită prezenţa şi în actul de conducere al Bisericii Evanghelice. Pentru reînscăunarea lui Wilhelm Bruckner, ales curator-administrator al întregii Biserici de către adunarea consistorială, episcopul Müller solicita sprijinul patriarhului Justinian Marina, deoarece era contestat de Comitetul Antifascist German, care avea un candidat propriu, un muncitor .
De asemenea, în privinţa alocării bugetare, în 1950, Ministerul Cultelor acorda salarii în primul rând preoţilor „democraţi”, partizani ai Comitetului Antifascist German şi dezavuaţi de episcopul Müller. De altfel, capul Bisericii Evanghelice din România era considerat în documentele Securităţii ca „adversar al democratizării clerului” .

***

În cele de mai sus am trasat o scurtă privire asupra primei perioade comuniste (1945-1964), atunci când au fost martirizaţi cea mai mare parte a clericilor şi credincioşilor creştini care figurează în volumul de faţă. Desigur că această discuţie se poare lărgi, se pot revela mai multe aspecte demne pentru comportamentul firesc al Bisericilor creştine în vremuri de prigoană, însă numai într-un volum separat.

Lucrarea de faţă cuprinde un număr de peste 240 de martiri creştini care şi-au dat viaţa pentru Hristos în timpul persecuţiei comuniste, atee. Dintre aceştia, menţionăm că sunt 207 martiri ortodocşi (din care 96 cu biografii întocmite), 30 martiri romano-catolici şi 4 protestanţi evanghelici. Din punct de vedere socio-profesional, majoritatea dintre aceştia sunt clerici (dintre care şi episcopi), profesori de Teologie, avocaţi, un general de divizie, studenţi, călugări şi călugăriţe, dar şi oameni simpli, precum agricultori sau comercianţi.
Desigur că demersul de faţă este o primă încercare în această direcţie, autorii care au semnat în acest volum rezervându-şi dreptul de a aprofunda problematica discutată şi a o dezvolta într-o ediţie ulterioară.

Volumul este structurat din preambul, format din textele reprezentanţilor de frunte ai Bisericilor participante la această lucrare şi a iniţiatorului, Asociaţia Sf. Gerhards, un studiu introductiv, fişele biografice aşezate după criteriul alfabetic, o listă cu martiri ortodocşi, fără biografii, cu câteva date verificate în limita accesului la documentele istorice şi un cuvânt despre martirii secolului XX semnat de Alexandru Mesian, episcopul greco-catolic de Lugoj.

Adrian Nicolae Petcu

“Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist”

Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti – 2007

Lucrare aparuta cu Binecuvantarea Patriarhului tuturor Romanilor, PF Parinte Teoctist