Nici mãcar când Dilema a încercat „sã jigneascã arheul“ lui Eminescu, n-a fost o asemenea noomahie în presa românã.
A fost suficient sã amintesti o banalitate: cã un scriitor mediocru ca Liiceanu a plagiat din Heidegger si a sãrit vioaie toatã legiunea plastografilor patibulari sã nege plagiatul însusi, chiar.
Imaginati-vã scena cu un hoþ mai simplu: un flatulicã furã un ou de sub o closcã, iar cloºca era într-un coteþ, coteþul era într-o curte, curtea era într-un sat, satul era într-o þarã s.a.m.d.
Ca-n Sein und Zeit! Catalulii acrobistici din revistele 22, Dilema si Idei în dialog susþin cã þara nu existã, de sat n-au auzit, curtea e invizibilã, coteþul e imaginar, cloºca a murit înaintea erei noastre, deci: oul n-a fost, nu este si nici nu va fi vreodatã furat.
Numai cã dâmboviþenii stiutori de carte, întreþesuþi cu mãiestrie, ºtiu foarte bine care este adevãrul. Altfel, de ce-ar fi scris sute de pagini împotriva a ºapte, opt file fãrã importanþã? De ce ar fi ajuns Liiceanu sã vorbeascã singur delirând în România literarã despre penibila lui celebritate târâtã în caricaturã? Ca sã nu uit: Liiceanu povestea cum Andrei Pleºu a fost confundat în China cu Pavarotti. Drama veselã este cã Pavarotti nici mãcar în China n-a fost confundat niciodatã cu Plesu.
Pe scurt, Liiceanu este un filosof mãrunt care nu ºtie cã limitologia lui peras pleacã din grecescul peras ºi ajunge la teutonicul Fuhrer.
De aceea am scris de mai multe ori cã Liiceanu nu ºtie carte. Nici Pleºu, fiindcã dacã se aflã în metaxy, fãrã eon, nu poþi decât viola mundus imaginalis sau, ca sã mã exprim în limbajul lui de huligan dilematic, nu poþi decât sã scopeºti inorogi pe Himalaya, alergând ca mãgarul lui Buridan prin ciorogârla minþii proprii.
De curând, un macac notoriu, Traian Ungureanu, publicat la Humanitas ca scriitor în ultima clipã, crede cã poate sã sarã de la fotbal la Sein und Zeit, ca de la budã la Buddha.
Omul care confundã cartea cu clestele scrie cu talent de onanist pe contrasens: „Grupul de acþiune Stãnescu a rãmas înfipt în bãnuiala cã Heidegger e o firmã germanã de frigidere, iar Liiceanu, omul care le-a furat patentul“.
Nu, ciobãnaºule! Lucrurile sunt simple: Heidegger e un filosof din care a plagiat Liiceanu, aºa cum Kant este un filosof din care a plagiat Patapievici.
Periecul Traian Ungureanu, ca sã nu-l numesc, crede cã stãpânii lui, Liiceanu ºi Patapievici, ar fi fost niºte analfabeþi care n-ar fi pus mâna pe un Heidegger, pe un Kant. Nu uita, Ungurene, citeste si tu Critica raþiunii pure, cartea aia pe care o þinea tovarãºa Elena Ceauºescu pe noptierã la Revoluþie. Altfel, rãmâi mai prost ca þoapa. Pentru început încearcã o micã aplopexie descifrând ce este „sinteza de aprehensiune“ si scrie un eseu din cimitir pentru Idei în dialog, dacã tot eºti în vacanþã…
Din Legiunea Plagiatorilor Patibulari (Liiceanu-Plesu-Patapievici) face parte ca hypokeimenon ohne cojones Patapievici însuºi, un îndrãzneþ plagiator din Kant.
Nu ºtiu ce a înþeles el cã este timpul, dar în Omul recent nu poate nici începe nici sfârºi cartea neºtiind cum se leagã vorba smintitului nietzschean despre Gott ist todt de sacrificiu ºi eul lui Pascal, cu greu i-ar trece prin cap lui Patapievici sãgeata cã rãsucirea (periagogicã) l-ar face genial.
Cartea-i grea, omãtu-i mare… Ce-ai putea spune dupã ce ai citi, fereascã Dumnezeu!, Arheul Pruteanu publicat de Gabriel Liiceanu în revista 22?
Ai spune cã un intelectual cu pretenþii care crede cã arche, principium, ratio, Grund pot sã-l determine pe Pruteanu sã devinã „arheul poporului românesc“ ori e dus cu pluta ori este analfabet, ori se crede Liiceanu…
Cum ar fi dragii mei troglodiþi de Bucureºti ca, în loc de In Principium erat Verbum… sã înceapã Evanghelia cam asa: „În Pruteanu era Verbul si Verbul era Dumnezeu…“?
Ar fi bine sã tãceþi o vreme imbecililor fiindcã altfel se rãscoalã Aristotel, Ioan din Patmos dã foc Bibliei, Schelling se sinucide, iar Heidegger refuzã sã se mai nascã.
N-ar fi o crimã intelectualã prea scumpã pentru analfabetul întâmplãtor al cãrui nume nu-l mai pronunþ?
Asadar, elitist, Patapievici copia din Kant, Cãrtãrescu mai modest, ciupea din Durand.
N-as mai fi amintit de cel mai mare poet minor de azi, dacã, levantinul Mircicã n-ar fi scris în Dilema lui: Eminescu „Nu arãta niciun fel a poet“ fiindcã „era foarte pãros…credeai cã-i omul lui Darwin“.
Ce sã-l mai certi pe incapabilul Chivu, care intrã în comã postumã si scrie: „consider al treilea moment important al receptãrii lui Eminescu nr. 265/1998 al Dilemei, în care s-au încercat, pentru prima si singura datã cu un asemenea impact, deconstrucþia cultului personalitaþii poetului si a prejudecãþilor din imaginarul colectiv, rediscutarea mitului literar, reevaluarea ºi revitalizarea spiritului critic, precum ºi o indirectã invitaþie la relecturã.“
Îmi vine sã-l întreb, râzând, pe sacrificatul de serviciu al Dilematicii (9/2007): ce este de construcþie, ce este o reevaluare ºi de ce sã facem o „relecturã“, dacã nici nu l-am citit pe Eminescu?
În cartea Cazul Eminescu (editura Parelela 45, 1999, paginile 53-61) îi rugam pe toþi dilematicii anti-Eminescu: „Sã încercãm ca oamenii cuminþi: întâi sã citim tot ce a scris el, apoi pe cei pe care i-a studiat sau i-a rãsfoit, apoi sã ne uitãm un pic prin Kant, sã învãþam un pic de sanscritã, sã ne gândim de ce-i pãrea lumea o cifrã, de ce nu e nimic ºi totuºi e, de ce se opinteºte Demiurgul în van, de ce la nimic reduce moartea cifra vieþii cea obscurã ºi de ce este Archaeus singura realitate pe lume…“
Ca sã fiu obiectiv faþã de plagiatorul Z. Ornea voi cita din academicianul Eugen Simion: „Dl. Z. Ornea credea cã gazetãria lui Eminescu are un fond „retrograd“ ºi cã, în mai toate problemele sociale, publicistul Eminescu este un paseist, se împotriveºte înnoirii, „stã cu tâmpla în Evul Mediu“, în fine, poetul n-a ezitat, uneori, sã recurgã în polemicile sale la argumente xenofobe. Ceea ce, între anumite limite, este exact. Mai poate fi socotit un poet naþional, „un paseist conservator“ ca Eminescu, întreabã el în final? ªi dacã da, „nu spune asta multe despre psihea României profunde?“ Douã întrebãri grave. Înainte de a-i rãspunde lui Z. Ornea, sã aprecieze cã el aduce ca argument suplimentar în sprijinul ideii sale tãgãduitoare amãnuntul cã „poeþii naþionali“ ai altor popoare (Hogo, Byron, Puºkin, Petofi, Goethe etc.) au fost, toþi, „antemergãtori revoluþionari ºi progresiºti…“. În timp ce bietul Eminescu al nostru este „un paseist conservator“… Aceasta este dilema lui Z. Ornea“. Dilema lui Z.O. e direct în Însemnãrile zilnice ale lui Maiorescu, adicã exact acolo de unde a plagiat.
George Munteanu, eminentul eminescolog, scrie despre „eminescãiala“ lui Cãrtãrescu, cea din producþia Fapte (publicatã în Dilema 265/1998): „Ce stupefiazã în aºa zisele Fapte cu privire la înfãþiºarea exterioarã ºi lãuntricã a lui Eminescu, pe care Cãrtãrescu le etaleazã în „Dilema“? E, întâi, din pricinã cã o face cu un fel de instrument medical rudimentar, dintre acelea mântuite de asistenþii veterinari“. Aºadar, aspirantul la Nobel nici nu ºtii ce este: ori mic plagiator ori asistent veterinar?
George Munteanu a ghicit faptul cã Mircea Cãrtãrescu producea un psihanalizabil autoportret ºi (dupã ce ne avertizeazã cã „unul, Mircea Cãrtãrescu riscã sã-ºi piardã uzul raþiunii…“) ºi a extras din Orbitor urmãtoarea autoprezentare a romancierului:
„M-am dezbrãcat de tot în faþa toaletei cu oglindã. Ce animal ciudat eram. Ce cap triunghiular, de ºarpe(…) Ce toarce îngust(…) Pãrul mi se îndesea pe pulpe(…) Fesele îmi erau rotunde ºi grele, aproape ca de fatã, cu spaþiul dintre ele întunecat de pãr ca o linie groasã trasã cu tuº. Eram, evident, un animal…“
Nu cred cã Mircea Cãrtãrescu are un cap triunghiular fiindcã ºarpele Ouroburos îºi înghite coada. Ori Mircea Cãrtãrescu nu-l poate egala pe alchimicul Ouroburos.
Nu poþi face nici mãcar prozã, chiar de-ai fi în culturica românã, scriind despre nu ºtiu ce spaþiu înnegurat de pãr între tot felul de fese „rotunde ºi grele“ º.a.m.d.
Ce putem spune despre aceºti scriitori care îl urãsc pe Eminescu? Sunt ei plagiatori sau inchizitori literari? Fiindcã nu mai înþeleg nimic: ca-ntr-o magie neagrã toþi inchizitorii anti-Eminescu sunt cu toþii plagiatori.
Sinucigaºilor, succes!
Constantin Barbu