Andrei PLESU: Tara lui Caion

Nu-mi dau seama daca publicul romanesc de azi mai stie ceva despre Caion, alias Const. Al. Ionescu, cel care l-a acuzat pe I.L. Caragiale de plagiat. Dar si cei care stiu ceva, stiu, de fapt, un singur lucru: e insul care a ramas in istoria literaturii autohtone pentru o mirlanie. Pina mai ieri, nici de Ion Spanu sau de Constantin Barbu nu cred sa fi auzit prea multa lume. De curind, ei au dat lovitura: l-au acuzat pe Gabriel Liiceanu de plagiat. Pot atipi linistiti in micul lor neant, devenit, peste noapte, un vid sonor. Caion a facut pui. Romania nu reuseste sa scape de spectrul lui firav, dar tenace. Nulitatea initiaza cruciade: ample legiuni de acrituri sterile pindesc, la colturi, momentul unei salvatoare iesiri la rampa. Conflict de idei? Idiosincrasia reciproca dintre personalitati de acelasi calibru? Nu. Mici coterii, marunte jocuri de culise, hartuieli smechere, in marginea unor interese de gasca. Bietii Spanu si Barbu nici nu stiu ce joc joaca: au fost ispititi cu o farima de notorietate pentru a sluji un sis de duzina. Smulsi pe nepusa masa din Craiova natala, s-au trezit intr-o spelunca neaerisita, a carei regula e obscenitatea. Pioni de provincie ai unui scenariu de mahala metropolitana. De ce a devenit Liiceanu, de-abia acum, un personaj odios? De ce ne trebuie, brusc, „licheaua“ Liiceanu, plagiatorul, omul „abaterilor“ de la moralitate? De dragul lui Heidegger? De dragul dreptatii? Nici vorba. Liiceanu trebuie pur si simplu amendat (dar ce zic „amendat“? Distrus!) pentru ca a semnat, impreuna cu alti patruzeci si noua de intelectuali, un apel neconvenabil. Apelul are un aer probasescian, deci Liiceanu trebuie lichidat. Unde? In ziarul Ziua, al unui soldat din tabara opusa, prieten cu alti prieteni, mai mult sau mai putin protaricenieni. Liiceanu nu e cu noi? Misca in front? Ia sa-l incondeiem nitelus pe onorabilul! Sa-i dam cu un pic de chinoroz pe riduri. Sa-i administram, care va sa zica, o lectie! Ia sa vedem ce-avem prin sertare! Un interviu cu Cristian Badilita de-acum sase luni? Bun! Devine actual. O colectie de insanitati craiovene, semnate de veleitari sumbri? Excelent! Ceva-ceva tot o sa ramina din toata balacareala asta! Sintem in tara lui Caion.

Tara lui Caion e tara imposturii ofensive. Tara de malversatiuni, de carnaval, de barbut. Alba e neagra, neagra e alba. Oricine poate spune orice despre oricine, asa incit lucrurile sa se aseze, cit mai des, cu susul in jos. Nestiutorii iau rasturnarile de bune, iar stiutorii, oricum minoritari, nu reusesc sa faca fata injuriei si calomniei: n-au glas, n-au tupeu, n-au „tehnica“. Scenariul public e conceput in asa fel incit sa-ti piara cheful sa mai faci ceva, sa te mai straduiesti, sa construiesti cit de cit. Tara lui Caion face totul pentru a inhiba orice elan, in afara descurcarelii lucrative. Orice isprava sfirseste prin a fi materie de deriziune pentru neispraviti. Tara lui Caion, desi greu sistematizabila, e mereu previzibila. E o tara in care pramatiile trec drept „oameni bine“, iar oamenii cumsecade – drept prosti. Situatiunea pare limpede: „raii“ Romaniei de azi, ghinionul ei, neghina pernicioasa sint: intelectualii, fostii disidenti, Grupul pentru Dialog Social, Societatea Academica din Romania, tipii cu fata europeana si papion, iar daca e sa dam nume, Liiceanu (o lichea), Patapievici (fiu de finantist prosovietic), Plesu (securist, fesenist, mituit gras de nemti cind era la Externe), si altii, care mai de care mai vinduti lui Soros, Comintern-ului, KGB-ului etc. Baietii buni, speranta tarii, sint: „maestrul“ Cristoiu, Sorin Rosca Stanescu, Mihai Pelin, Victor Roncea si alte figuri incerte, care se simt crestini, dar dau isteric cu piatra de dimineata pina seara, se dau slujitori ai adevarului si mint cum respira, se dau „fini“ si subtili si gindesc gingav, ca niste premianti de curs seral. Vadim e la conducerea tarii, Plesita e bine mersi, Becali sta la televiziune cite ore vrea, Dan Diaconescu e o vedeta. Nici unul dintre ei nu constituie o problema. Probleme pune Liiceanu, ca plagiator al lui Heidegger. Iar instanta moralitatii publice e Ziua, „organ“ al unui fost informator, gata sa te injure si sa te pupe cu acelasi rinjet cald. Si pentru ca zapaceala sa fie totala, citesc pe frontispiciul gazetei: „Mentor: Constantin Balaceanu-Stolnici“. Boierul sta, patriarhal, brat la brat cu sluga proaspat imbogatita. Ai gresit, draga Gabriel Liiceanu. Nu trebuia sa-ti pierzi viata cu intreprinderi imposibile: cu traducerea lui Platon, a lui Heidegger si a lui Schelling in romaneste, cu intemeierea unei edituri de virf, cu o angajare civica perdanta, cu lucrari despre tragic, despre limita, despre simbol, despre prietenie sau despre Cioran. Nu trebuia sa faci profesorat, sa scrii Jurnalul de la Paltinis si Usa interzisa. Trebuia sa te imprietenesti cu vreun baiat cu bani, sa-l slujesti cinic, sa-ti faci o vila la Snagov si sa-ti cumperi vaporas. N-ai mai fi fost atit de antipatic, n-ai mai fi provocat insomniacul spirit critic al domnilor Barbu si Spanu. Ai gresit. Ai provocat un straniu consens: C. Barbu si Bogdan Lefter pe aceeasi baricada. Spanu si Sorin Adam Matei in aceeasi transee. Si ai ales si un moment prost sa-ti expui parerile: tara tocmai trece printr-o criza de epilepsie.

Dilema Veche

2-8 Martie 2007