Disidenta in cultura, intre mit si adevar (II)

un serial de Mihai Pelin

Multi au avut naivitatea sa creada ca disidentii luptau pentru dreptul la exprimare libera, pentru libertatea creatiei si alte spanacuri pe care le debita retorica lor. Altii erau convinsi ca intr-un regim de democratie aceiasi disidenti vor iesi in luminile rampei cu opere necesare si temeinic elaborate, respinse de la tipar de editurile statului totalitar. Aiurea!

Dupa decembrie 1989, s-a constatat ca prin sertarele disidentilor batea vantul, acestia fiind mai sterpi decat niste zarzari uscati. Si nici pana in zilele noastre n-au izbutit sa ne rupa gura cu ceva mai de soi. Gabriel Liiceanu editeaza si reediteaza in nestire anostul Jurnal de la Paltinis – a ajuns la vreo 15 editii -, rasoleste in viteza cate un volum de panseuri numai ca sa umfle un premiu si bombardeaza umanitatea cu epistole ipocrite, predicand o moralitate la care el insusi nu are acces. In timp ce Andrei Plesu vehiculeaza diverse articolase, publicate initial in Dilema, prin Aspirina saracului, prin Plai cu boi si pe unde mai poate. Iar in materie de carte sare ca o lacusta de la o tema la alta: aduna intr-un volum aceleasi articolase, curand reluate in parte in alt volum, cu titlu schimbat, ca sa nu se prinda naivii ca e vorba de acelasi calup de branza, invelit in alta hartie de ziar. Cartea lui despre ingeri ne mai lipsea si ne-a dat-o. Si unul, si celalalt se arata a fi incapabili de o constructie cat de cat coerenta, de o lucrare intelectuala articulata si cu marca distincta. Mai transant in gesticulatiile lui, Mircea Dinescu a iesit definitiv din cultura. Se vede cu ochiul liber ca daca scrie mai mult de trei-patru fraze incepe sa gafaie. Unii ne asigura ca s-ar fi apucat de afaceri. In cazul acesta, de ce nu vorbeste la Money Channel?

In schimb, in contextul tulbure din primavara lui ’90, disidentii nostri s-au repezit hrapareti pe sedii si institutii, au inceput sa se infiltreze in diverse structuri ale statului, si s-au dedicat trup si suflet unei opere de delimitare si mai accentuata de corpul culturii romane, de ierarhizare in propriile randuri si de reorganizare a aplaudacilor colectionati intre timp. Grupul de Dialog Social chiar asta a vrut sa exprime: noi, cei 22, suntem crema intelectualilor de elita si comanda se afla la noi. Mircea Dinescu s-a instalat in fruntea Uniunii Scriitorilor, sustinut de voturile unei turme in mare parte abrutizata de foame, si nu s-a lasat pana nu a dus institutia de rapa. Mai practic, Gabriel Liiceanu a pus mana pe Editura Politica, in imprejurari si conditii socotite de multi dubioase, si s-a chitit pe facut datorii. Intr-un interviu relativ recent din Observator cultural afirma fara nici o rusine ca injghebarea Humanitas este singura editura din tara care isi plateste constiincios datoriile catre stat, luna de luna si an de an. Da’ de unde! In site-ul Ministerului Finantelor Publice, Humanitas figureaza cu mult peste 30 miliarde lei datorii, editura fiind amenintata cu executarea silita. O executare silita care nu are loc, fiind mereu amanata, si asta asa, ca sa intelegem si noi pana la ce altitudine functioneaza complicitatile dintre guvernanti si elita. Si, intrucat Gabriel Liiceanu se considera un reper moral, ne simtim in drept sa-i spunem de la obraz ca un reper moral nu minte ca un birjar.

Mult mai interesanta decat a celorlalti doi a fost cariera lui Andrei Plesu, sub spectrul democratiei noastre debile. In primul guvern postrevolutionar a fost desemnat ministru al Culturii. Nu a facut nimic altceva decat sa umfle structura acestuia cu oameni din anturajul lui. Si cred ca motivele demisiei dlui Dan Petrescu din functia de secund al lui Plesu ne-ar face sa intelegem mai multe despre ce s-a intamplat in interregnul acela. Intr-un guvern de sub presedintia lui Emil Constantinescu a fost propulsat intr-o functie pentru care nu avea nici cea mai minima pregatire: aceea de sef al relatiilor diplomatice ale tarii. Si azi parca-l vad cum aluneca printre diplomatii straini, cu capul pe o parte, cu torsul rasucit intr-o rana, asemeni unui piccolo caruia numai tava din mana ii mai lipsea. Din pozitia ministrului de Externe n-a putut face prea multe, omleta pe care o comanda la bufet sosindu-i totdeauna fada si rece. In schimb, a aplaudat actul de banditism international al bombardarii tarii prietene Iugoslavia. Apoi, dupa ce si-a tras sufletul pret de aproape un an, a ochit un alt post din care putea sa nu faca nimic pe bani cat mai multi si cu masina la scara: acela de membru al colegiului Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii. Or, aici sunt mai multe de spus.

Proba de ipocrizie si duplicitate pe care ne-a oferit-o a fost de-a dreptul monumentala: in 1982, cu palaria in mana si cu lacrimile in ochi se ruga de Nicolae Ceausescu sa nu fie exclus din partidul in care intrase de la frageda varsta de 19 anisori. Iar in 1999, pentru a forta legea de constituire a CNSAS si a fi acceptat in colegiu, se batea cu pumnul in piept ca a fost exclus din fostul partid comunist. Si ar mai fi o chestiune: o multime de gazetari inculti si certati cu cartea il califica pe Plesu drept filosof si acesta accepta docil prestigioasa titulatura, desi nu are opera filosofica. Dar cand spui filosof, spui Hegel, spui Kant, spui Fichte sau Heidegger si ar putea cineva sa-si inchipuie ca un filosof veritabil s-ar inghesui la o sinecura sub scutul careia sa-si pipaie concetatenii la galci? Oricum, pana sa intre in paine, si Plesu, si discipolii sai, Horia Roman Patapievici si Mircea Dinesscu, l-au lasat pe Gheorghe Onisoru, presedintele colegiului CNSAS, sa puna institutia pe roate, ceea ce nu a fost prea usor, si apoi l-au incalecat pana la sufocare. Ei faceau legea in CNSAS, nu presedintele institutiei. Iar azi il scot vinovat pentru toate defectiunile survenite in sase ani de batuta pe loc.

Atunci cand devenise prea limpede ca lucrurile nu mergeau bine acolo, pe cotita strada a Dragoslavelor, o comisie parlamentara a investigat activitatile institutiei si a ajuns la concluzia ca Plesu participase la mai putin decat jumatate din sedintele de colegiu. Nici frecventa lui Horia Roman Patapievici si Mircea Dinescu nu era stralucita. Ei nu veneau la serviciu, se duceau la diverse televiziuni sa ne explice in ce imprejurari dificile erau nevoiti sa lucreze. Iti venea sa le plangi de mila. De cele mai multe ori nu se duceau la serviciu nici macar in ziua de leafa, aceasta fiindu-le livrata pe card. Cu toate acestea, nu s-ar spune ca n-au facut chiar nimic. Direct sau prin ricoseu, adica prin documente distribuite unor ziaristi amatori de scandal, i-au deconspirat ca informatori ai Securitatii pe Dan Amedeo Lazarescu, pe Mircea Ionescu-Quintus, pe istoricul Dan Berindei, oameni trecuti de 80 de ani, si pe Raoul Sorban, care sarise binisor peste 90. Acestia sa fi fost vinovati pentru atrocitatile regimului comunist? Dimpotriva, toti erau victime, cu ani de puscarie in spate. Pe Dan Amedeo Lazarescu au reusit sa-l ucida, omul n-a mai trait multa vreme dupa ce a fost tarnosit la televiziuni si in presa, iar Mircea Ionescu-Quintus trage si astazi ponoase. Relatiile dintre Dan Berindei si fiul sau Mihnea nu erau deosebit de prietenesti, ori Mihnea era prietenul treimii amintite mai sus, si aceasta s-a gandit sa-i administreze un perdaf istoricului mai mult decat reputat ca sa justifice atitudinea neloiala a fiului sau. In ceea ce il privea pe Raoul Sorban – stralucitul istoric al artei s-a stins intre timp -, stiam foarte bine ca Plesu il dusmanea de peste 30 de ani. Nu stiu ce va fi fost intre ei, dar a tine in tine o dusmanie pret de aproape o viata de om, si s-o faci sa explodeze atunci cand iti vine bine, mi se pare ceva de neconceput cu o minte constituita normal. Nu intamplator, multi m-au avertizat ca om mai razbunator decat Plesu este greu de gasit in aceasta tara.

In sfarsit, ultima sinecura inhatata de Andrei Plesu a fost aceea de consilier prezidential, in care a rezistat doar un an si ceva. Nu stim de ce a fost zburat de la Cotroceni, dar nu s-ar spune ca n-a realizat ceea ce isi propusese de la bun inceput: inlocuirea dlui Augustin Buzura de la conducerea Institutului Cultural Roman prin discipolul si colegul sau de elita Horia Roman Patapievici. Si nici dupa ce au scapat de dl Buzura nu-l slabesc cu aluziile ca ar fi si acesta un fost colaborator al Securitatii. De ce? Pentru ca au depistat undeva un document nesemnificativ, din care ar rezulta ca romancierul ar fi intretinut cateva conversatii cu colonelul Ilie Merce. Pai Andrei Plesu, Horia Roman Patapievici si Mircea Dinescu au ajuns sa decida cu cine aveam si cu cine nu aveam voie sa stam de vorba? Nu le este putina rusine?! Sa trecem si peste asta si sa reamintim cititorilor ca, in prezent, Horia Roman Patapievici editeaza manopera lui Andrei Plesu in tinuta de lux, destinata strainatatii. Serviciu contra serviciu. Dar stim de pe acum ce se va alege de aceasta editie de lux. Va fi distribuita pe la diverse ambasade si centre culturale romanesti, se vor organiza lansari la care vor participa cativa fosti colaboratori ai Europei Libere, iar la Bucuresti se va minti copios prin ziare ca editia operelor lui Plesu s-a bucurat de o primire triumfala in Occident. In realitate, editia va sucomba prin debaralele centrelor culturale si ambasadelor evocate mai sus. Am trait sase ani in strainatate si stiu foarte bine ca balivernele lui Andrei Plesu nu vor avea nici o trecere dincolo de hotare.

Constienti de deznodamant, baietii poarta batalia aici, printre aplaudacii cu care s-au inconjurat. In aproape toate televiziunile au fost infiltrati oamenii lor. TVR Cultural e la dispozitia lor. Realitatea TV au acaparat-o cu totul. Tot oamenii lor sunt infiltrati in redactiile mai tuturor cotidianelor, cu misiunea de a le face o reclama incontinenta. In materie de premii, ei stabilesc juriile si tot ei incaseaza paralele. Intr-un an este premiat Andrei Plesu, in celalalt an Gabriel Liiceanu si la intervale mai largi i se arunca si lui Horia Roman Patapievici cate o ciozvarta. Pe Mircea Dinescu nu-l premiaza pentru ca nu au pe ce. Mint de ingheata apele in ceea ce priveste tirajele proprii, pasamite epuizate, umflandu-le pana la dimensiunea unor fictiuni. Si nu au pierdut din vedere nici reorganizarea militareasca a aplaudacilor. Treptat, s-au format in jurul lor trei cercuri concentrice, dintre care unul mai larg si mai numeros, alcatuit din aplaudacii de circumstata, adica din cei ce au auzit, undeva, de la cineva, ca Plesu si Liiceanu ar fi geniali. Si ce isi zic oamenii, evident derutati: hai sa batem si noi din palme, ca n-o fi nici o nenorocire. Al doilea cerc e mai strans, insa monolit, fiind alcatuit din fideli. Ajunge ca elita sa schiteze un gest si parca-i auuzi exclamand: ah, Plesu! ah Liiceanu! Si cad apoi de extaz pe spate. Ultimul cerc este si mai restrans, fiind rezervat garzii lor pretoriene, celor ce sunt gata sa-ti sara la beregata cand iti permiti sa etalezi obiectii. Din experienta proprie am identificat in acest cerc pe unul Nicolae Coande de la Craiova, pe poetul Radu Gheo, pe romancierul de reputatie europeana Ioan T. Morar, pe Carmen Musat, directoarea revistei Observator cultural, pe Radu Paraschivescu, cel mai mare cronicar de televiziune al tuturor timpurilor, pe Marius Oprea, consilier prim-ministerial pe probleme de securitate nationala, fara certificat ORNIS, pe Ralu Filip, presedintele Consiliului National al Audiovizualului. Dar sunt mult mai multi. Daca le place sa se inchine la idoli din paianta si mucava, sa le fie de bine!

(va urma)