Materialul următor a fost scris cu câteva zile înainte ca Patriarhul Teoctist să treacă la cele veÅŸnice, iar tragicul eveniment m-a împiedicat să-l public. ÃŽl postez acum, întrucât, pornind de la informaÅ£iile din acest articol, urmează alte materiale pe care le voi publica. Titlul face referire la cel care s-a ocupat ca “operaÅ£ia” Prea Fericitului să îşi urmeze cursul...

Ca să poţi scrie despre ce se-ntâmplă în Biserică, îţi trebuie abilitatea de a te răsfira în cât mai multe planuri, întrucât, la un moment dat, sursele devin inepuizabile, în funcţie de orgoliile de neînţeles, care macină spaţiul ecleziastic. Şi se vorbeşte din ce în ce mai mult în presă despre biserici paralele, secrete, biserici pirat, bisericuţe şi tot felul de conspiraţii, care-i alarmează pe unii şi îi amuză pe alţii, creând o panică atât de evidentă, încât, cum se obişnuieşte în spaţiul nostru mioritic, nimeni nu se grăbeşte să o constate.
Dacă Petrache Lupu s-a dovedit a fi un exaltat supus, pe care creierele întortocheate din Biserică au reuşit să-l exploateze după voie sau să-l ponegrească, la nevoie, dacă la Vladimireşti părea să se fi diminuat conflictul odată cu moartea mondialei stareţe Veronica, dacă la Pucioasa fenomenul s-a autoizolat, graţie demonului artistic, cu siguranţă selectiv, al lui Marian Zidaru, se pare că un alt duh tulbură liniştea Bisericii, pe care unii ar dori-o mormântală. Cu câţiva ani în urmă, şi-au făcut apariţia în spaţiul religios românesc valahii de pretutindeni, organizaţi într-o asociaţie ciudată, aparent filo-rusă, al cărei exponent principal este Ion Preoteasa, un personaj dubios, afiliat unei mişcări religioase din Ucraina, care nu ezită să se recomande mitropolitul Ioan al valahilor de pretutindeni. Şi, pentru ca peisajul să devină mai haotic, a mai apărut şi un profet la Tecuci, un omuleţ cum nu se poate mai pitoresc, în dialog deschis cu îngerii, care îi revelează mesajele către umanitate, pe care Constantin Dogaru, căci acesta îi este numele, le notează în cărţile sale, ale căror tiraje devin din ce în ce mai mari.

Povestea lui Ioan cel fără de ţaţă.

Absolvent al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (în perioada studiilor era spaima colegilor, întrucât lucra ca recepţioner la hotelul partidului, fiind cunoscut faptul că era omul coloneilor de Securitate Buruleanu şi Stănescu), revoluţia-degeaba îl găseşte preot în parohia Saxoni, judeţul Giurgiu, aflându-se în mijlocul unui proces de divorţ, intentat de soţia sa, care-l acuza de lucruri foarte urâte la vremea aceea, păcate negre de pucioasă din Valea Sidim (homosexualitate). Nu trecu multă vreme de la revolta kitchioasă de pe Dâmboviţa, că, până să cheme Iliescu minerii, Preoteasa traversează Atlanticul şi ajunge în Las Vegas, unde schimbă coliva pe tot felul de bişniţării. Se întoarce în ţară prin ’99, cu gândul de a deveni episcop de Giurgiu, eparhie refuzată de Teodosie Petrescu, actualul arhiepiscop al Tomisului, pe-atunci vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Patriarhul, după refuzul arhiepiscopului Teodosie, şi-a amintit de Clement Popescu, stareţul mănăstirii Cernica, acesta fiind cel care în ’90, când Teoctist a fost înlăturat din scaunul patriarhal, l-a dosit o vreme la mănăstirea Sinaia, pe care o conducea pe-atunci, stareţii celorlalte mănăstiri din Arhiepiscopie refuzându-l diplomatic pe patriarhul fugitiv. Cum despre Clement se zvonise că ar avea probleme pidosniceşti, propunerea patriarhului de a-l numi pe acesta episcop de Giurgiu (propunere prin care i-ar fi arătat recunoştinţa pentru găzduirea din vremurile de băjenie) s-a dovedit a fi pentru adversarii lui Teoctist un prilej de a-i ştirbi autoritatea celui care a rămas „din timpul său afară”. Ca atare, presa a vuit despre cazul stareţului pederast, Prea Fericitul şi-a pătat din nou obrazul, căci călugărul acuzat era din propria-i curte (Arhiepiscopia Bucureştilor) şi, totodată, ocrotitul dumnealui, iar Clement a fugit în Finlanda şi dus a fost multă vreme. Şi, pentru că la Giurgiu nu era dorit Clement, lui Ion Preoteasa, aventurierul nostru transatlantic, bicontinental şi bisexual unic, i-a fost înlesnită o întrevedere cu patriarhul, pentru a „peţi” episcopia de la Giurgiu, care se pare că nu atrăgea pe nimeni. Iar patriarhul îl găseşte ca fiind „un băiat potrivit”, mai ales că află despre el că a construit o biserică în Las Vegas, unde a slujit, ca preot celib, aproape zece ani (de fapt, în America, Preoteasa a liturghisit doar de câteva ori la o biserică a sârbilor). Adevărul despre craiul de cur-te veche ajunge, însă, în scurt timp la urechile patriarhului, care îşi retrage aprecierile, dorind să nu mai audă de acest „derbedeu divorţat”. Cum gândul arhieriei nu-i dădea pace, Ion Preoteasa a încercat în repetate rânduri să dovedească, printr-un act dubios, că fosta soţie avea probleme psihice, însă încercările lui s-au dovedit zadarnice.
Interesant este aspectul că unul dintre vicarii de la Bucureşti i l-a prezentat patriarhului pe Ion Preoteasa, care se arătă foarte susţinut de Lia Roberts, de oficialităţile judeţului Giurgiu şi de Partidul Democrat. Multă vreme am crezut că Teodosie este cel care l-a introdus pe aventurierul nostru în mediul patriarhal, însă se pare că nu e aşa. Teodosie are vina lui în această poveste (i-a îngăduit, o perioadă, lui Preoteasa „escapadele arhiereşti” la mănăstirea Cocoşu şi a întreţinut ceva legături cu schismaticii de la Cernăuţi şi cu Olivian Bindiu), însă cel care l-a adus în palatul patriarhal pe „pribeagul” Ion este un alt ierarh cu puternică susţinere politică, legat de cercurile pe care Preoteasa le frecventa în America datorită relaţiilor de rudenie cu anumite persoane din aceste anturaje. Cei care cunosc mai îndeaproape povestea, ca să nu rostească numele vicarului cu barbă roşie, i-au zis Madam Vornicescu.

Dar, dacă patriarhul a aflat despre reputaţia lui Preoteasa, cu toată susţinerea pe care o avea acesta din partea unor oficialităţi române şi americane şi cu tot sprijinul Partidului Democrat, nici măcar „Madam Vornicescu” nu l-a putut pricopsi cu un engolpion, fie el şi pentru Giurgiu, căci canoanele se mai încalcă, dar nu în văzul lumii. Şi-apoi, Madam Vornicescu avea în acea perioadă şi alte lucruri de muşamalizat, după proaspăta vizită a Papei, dar despre asta poate cu altă ocazie.

Văzând Ioan cel fără de Å£aţă că lucrurile nu se rânduiau conform aÅŸteptărilor lui (adică se rânduiau, dar pe invers), ÅŸi-a amintit că mai e cineva care aÅŸează cununi chiar ÅŸi pe capetele văduvoilor (fie ei ÅŸi prin divorÅ£), ÅŸi-anume Balaurul roÅŸu de la răsărit, ex-sovietic, dar pururi comunist. Ca atare, se îndreptă spre Ucraina, unde Biserica e plină de schisme, încât până ÅŸi Biserica oficială (la care a aderat majoritatea populaÅ£iei), reprezentată de mitropolitul Filaret, este o fracÅ£iune despărÅ£ită de Sinodul de la Moscova. Dar, pentru că aventurile transatlantice îi erau mai cunoscute decât drumul către patria comunismului pe care îl servise odinioară, după priceperea lui, desigur, se însoÅ£i cu un alt personaj de poveste, vechi năzuitor de mitră prin Banat, Olivian Pop. ÃŽmpreună merseră la CernăuÅ£i, unde, în curtea din spatele unei case de pe strada Ruskă nr. 145 b, s-a înălÅ£at o bisericuţă, care, în urma unei investigaÅ£ii la faÅ£a locului, am aflat că se vrea a fi catedrala Arhiepiscopiei CernăuÅ£iului, HerÅ£ei ÅŸi Bucovinei, subordonată Sinodului Bisericii Autonome Adevărat-Ortodoxe a Ucrainei, cu sediul în apropierea Kievului, tot în curtea unui cetăţean, Adrian Lapin, care nu e oricine, ci fostul preot din sat, actualmente mitropolit primat, adică tartorul acestei miÅŸcări. Să fi fost prin august 2004, când arhierei „pe care lumea nu putea să-i mai încapă” coborâră din luxoasele limuzine în faÅ£a casei din CernăuÅ£i, adresa amintită mai sus, ÅŸi intrară spre „obÅŸtească slujire” în locaÅŸul construit de Varsanufie Solopov în propria-i curte, faptă pentru care a ÅŸi fost răsplătit cu titlul de Arhiepiscop al CernăuÅ£iului, HerÅ£ei ÅŸi Bucovinei ÅŸi Exarh al Plaiurilor, trecându-i-se cu vederea „pravoslavnicele-i apucături”, despre care ne înÅŸtiinÅ£a un preot român din CernăuÅ£i: „Pasămite diocheatul cela de Varsanufie nu-i el băiet rău, doar atât că, pe când era diacon la Poceaevo, o greÅŸit el cu niÅŸte muieruÅŸce ÅŸi l-o fugărit din mănăstire. Amu, iaca e mitropolit ÅŸi are ÅŸi muiere-n casă…”, povestea preotul râzând.

Aşa că Adrian Lapin, Varsanufie Solopov şi încă alţi trei, iluştri ca şi ei, şi-au pus mâinile bolşevice peste creştetele „arhimandriţilor” Olivian Pop şi Ion Preoteasa (în realitate, Pop era protosinghel, iar Preoteasa nici măcar nu era călugărit), înălţându-i până „la cerul al nouălea” şi numindu-i arhierei cu nume mari, respectiv: Mitropolitul Olivian al Europei, Americii şi Canadei (pesemne că-n celelalte continente nu erau posturi vacante) şi, respectiv, Episcopul Ioan al întregii Românii (ulterior, Preoteasa s-a autointitulat arhiepiscop şi, mai apoi, mitropolit primat. Mă gândesc că urmează un titlu de genul: Sanctitatea Sa Ion Preoteasa Întâiul, Patriarh şi Papă al valahilor de pretutindeni, al treisprezecelea dintre apostoli şi judecător al lumii) . A urmat o chermeză de zile mari în reşedinţa „vlădicească” marca Solopov, după cum ne povestise un vecin bine-intenţionat.

Olivian Pop şi intelectualii bine-plăcuţi Bisericii.

„Olivian Bindiu îşi află ÅŸi el locul pe această pânză pe care timpul necruţător o învâlvorează… A lăsat operă nu doar de gospodar bănăţean, ci ÅŸi de cărturar…” citeam zilele trecute într-o carte apărută în 2005 ÅŸi intitulată „Vremea seniorilor”. Autorul ei, care în perioada de tristă amintire pentru cei care-au prins-o desfiinÅ£a în gazetele partidului pe jurnaliÅŸtii anti-comuniÅŸti de la microfonul Europei Libere, adică pe Monica Lovinescu, Paul Goma sau I. Petru Culianu, a oferit de curând un interviu în care se arăta foarte deranjat de presa din România, pe care o cataloga drept „slugarnică”. Åži iată ce fel de personaje impune dumnealui în ochii opiniei publice, prin paginile jenante, în care ipocrizia întrece cu mult până ÅŸi stângăcia condeiului. E drept că pe Olivian Pop îl prezintă cu numele de Bindiu, la care a renunÅ£at ulterior, precum ÅŸi autorul cărÅ£ii citate mai sus ÅŸi-a schimbat numele de Gabriel Târnăcop în Arthur Silvestri. Ca să vezi, unde dai ÅŸi unde crapă… Spre a exemplifica opera de cărturar a lui Pop-Bindiu, cronicarul Securităţii aduce ca exemplu cartea Lumină spre descoperirea neamurilor. Am răsfoit-o ÅŸi noi, ca atare îi aducem domnului ToporiÅŸcă la cunoÅŸtinţă că informaÅ£iile elementare din volumul despre care ne încredinÅ£ează că l-a „citit ÅŸi a rămas îngândurat, înÅ£elegând datorită acestei perspective ce se măreÅŸte prin lentila vremii fără vârstă” se regăsesc ad-literam în Catehism ÅŸi în manualul de Morală pentru seminariile teologice. Autorul mai prezintă (printre numele consacrate, necontestate de nimeni, pe care le rosteÅŸte ÅŸi la festivităţile penibile ale AsociaÅ£iei Române pentru Patrimoniu, ca să dea o oarecare greutate respectivelor întruniri) ÅŸi alÅ£i „iluÅŸtri cărturari” ai neamului ÅŸi ai Bisericii, precum un episcop din Muntenia ÅŸi un fost stareÅ£ din Moldova, cărora nu vreau să le mai pomenesc numele cu care-au semnat prin revistele eparhiale studiile de istoriografie trudite de Dan Zamfirescu sau Zoe Dumitrescu-BuÅŸulenga. Pe aceeaÅŸi pagină cu Olivian Bindiu apare ÅŸi numele real al lui… Madam Vornicescu. ÃŽl aflăm, din spusele d-lui Târnăcop, „un cărturar tânăr… fin intelectual ÅŸi erudit” (L-aÅ£i auzit vreodată predicând? Predică rar, dar, ÅŸi când vorbeÅŸte, e o pedeapsă cu adevărat cruntă să-l asculÅ£i), redactor la revista Mitropolia Olteniei, adică „făcător de revistă”. ÃŽmi povestise mie un ierarh mai bătrân, om al lui Dumnezeu, de o prietenie între Madam Vornicescu ÅŸi Olivian Bindiu, legătură care i-a facilitat acestuia din urmă ÅŸi debutul publicistic în Mitropolia Olteniei. Aveam să verific de curând ÅŸi, într-adevăr, primele predici ale „mitropolitului” Olivian au fost publicate în revista amintită în vremea în care „făcătorul” ei era respectivul Madam Vornicescu. Nu degeaba d-nul Târnăcop i-a notat pe aceeaÅŸi filă de carte în 2005, după ce amândoi primiseră „toată puterea în cer ÅŸi pe pământ”, unul în Dealul Patriarhiei, iar celălalt în ograda din CernăuÅ£i. Se pare, însă, că între cei doi ÅŸi autorul penibilului volum sunt alte legături, ezoterice, de tip maestru-ucenic, în genul celei din care face parte un coleg de redacÅ£ie pe care l-a avut Târnăcop la „Pentru Patrie”, un alt ilustru anonim, Olimpian Ungherea, despre care de curând aflarăm că face parte dintr-o organizaÅ£ie ocultă care zice-se c-ar conduce lumea. Acesta, în calitate de mason (am aflat că este venerabilul Lojei MeÅŸterul Manole), declara la televiziunea bodegă: Avem ÅŸi episcopi masoni!

Olivian Pop-Bindiu a fost stareţul Mănăstirii „Izvorul-Miron” din Banat. A candidat în 1995 pentru postul de episcop al Caransebeşului, dar alegerile au fost câştigate de arhiereul Emilian Birdaş, fost episcop al Alba-Iuliei. El este preotul despre care controversatul Ioan Dimitrie Bica spune că l-a spovedit şi, auzind de patima ce-l stăpâneşte (homosexualitatea), l-a îndemnat să intre în mănăstire. Tot el l-a călugărit pe Bica, luându-l ca ucenic. Mai târziu, fiind îndepărtat de mitropolitul Nicolae Corneanu, a plecat din Banat şi s-a stabilit ca preot militar la centrul de reeducare din Găieşti, unde, timp de doi ani, a slujit ca ierarh, ceea ce reprezentanţii centrului eparhial Târgovişte susţin că n-au ştiut. E greu de crezut că Arhiepiscopia, care cunoaşte şi numărul lumânărilor care se vând într-o parohie de ţară, nu cunoştea activităţile de la Găieşti. Apoi, semnul de întrebare se accentuează dacă ne gândim că, deşi aceste lucruri au fost dezvăluite prin presă din aprilie 2006, Arhiepiscopia Târgoviştei a luat măsuri foarte târziu, invocând motive din cele mai penibile, cum că nu au consistoriu monahal (organul judecătoresc bisericesc competent în anchetarea unui călugăr) sau că Bindiu a adus o adeverinţă de la Cernăuţi conform căreia nu are legătură cu mişcarea.

Olivian Bindiu şi-a susţinut teza de doctorat în Drept Penal la Academia de Miliţie din Chişinău şi, în prezent, este conferenţiar în cadrul Universităţii de Stat din Moldova.

Un alt membru al acestei mişcări este preotul Gheorghe Cristescu de la Lugoj, a cărui titulatură este Grigorie Cristescu Timişanul, fiind vicarul lui Olivian Bindiu. Interesant e aspectul că Gheorghe Cristescu este căsătorit, ceea ce în Biserica Ortodoxă nu i-ar permite o ascensiune în ierarhia superioară. Dar, cum ierarh este doar în paralel, oficial fiind preot la Jandarmeria din Lugoj, în paralel este şi călugăr, căsătorit fiind numai oficial şi numai acasă la el.

Lista poate continua cu nume cunoscute, atât din cler, cât şi din rândul laicilor. Şi prin presă s-au strecurat valahii de pretutindeni, unul dintre aceştia fiind recunoscut ca „jurnalist specializat în problemele religioase”, dar numele lui nu-l consemnez decât în paranteză (Domnu’ Bichir, ştim, dom’le, ştim… că să fi trecut un an jumate de când, la ceas de seară, îl sunai pe Bindiu, mărturisindu-i că, în urma unei discuţii cu un valah pravoslavnic, te-ai hotărât să te lepezi de grecul stilist care te-a “hirotonit” preot în ascuns, pentru a intra în rândurile pitpalacilor de pretutindeni. Nu, dom’le, n-ascultăm telefoanele, dar, când mai porţi asemenea conversaţii de mare taină, atenţie mare la cei care sunt în apropiere. Fii pe pace, şi noi, ca şi Teodosie, îţi promitem că păstrăm secretul…). Pentru cei care-şi amintesc că, la sfârşitul anului trecut, jurnalistul menţionat realiza un interviu cu Prea Fericitul şi un reportaj la Palatul Patriarhal am o întrebare: cine credeţi că l-a dus pe valahul stilist în reşedinţa din Deal? Vă răspund tot eu: Madam Vornicescu.

Cititi continuarea mai jos

Dogaru, profetul din Tecuci.

Dacă mişcarea amintită mai sus e opera unor şarlatani, în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă Secretă lucrurile stau total diferit, întrucât mentorul acestei grupări religioase, Constantin Dogaru, este un exaltat, care pretinde că vorbeşte cu îngerii, pe care îi descrie amănunţit. Comparativ cu scrierile sale, desenele animate cu Batman sau Saylor Moon devin subiecte pentru ştirile de la ora cinci. Adepţii mişcării se întâlnesc în apartamente şi, îmbrăcaţi în chipurile cele mai ciudate, săvârşesc un ritual din cărţile lui Dogaru, pe care, zice acesta, i l-a inspirat Cel de sus. La ora actuală, secta cuprinde câteva mii din rândul celor care, la ultimul recensământ, au bifat ortodox.
Între gruparea lui Dogaru şi organizaţia lui Ion Preoteasa nu există nici o legătură, în afară de o femeie, Elena Iovu, care s-a ocupat de construcţia unei mănăstiri în localitatea Bodeşti din judeţul Neamţ, aşezământ pe care l-a ridicat cu bani strânşi de la ucenicii altor doi „profeţi”, Gherasim şi Arsenie de la Cocoşu, sau prin colectele pe care le-a făcut cu împuternicirea stareţului Ciprian Zaharia de la Bistriţa. La Bodeşti nu a fost niciodată o stare de normalitate, după cum declară cei care cunosc situaţia, întrucât stareţul Ciprian le-a îngăduit soţilor Iovu şi apropiaţilor acestora manifestările schismatice, numai să ducă la capăt construcţia mănăstirii. După finalizarea lucrării, intrând în conflict cu Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Elena Iovu a cochetat când cu Ion Preoteasa, care i se părea ei mai oficial, când cu Constantin Dogaru, care a primit-o în „clerul” său, „hirotonind-o” diaconiţă.

Deşi s-au făcut speculaţii în presă că Dogaru ar fi membru Misa, adevărul e că omul nu are nici o legătură cu mişcarea lui Bivolaru, ci, ceea ce este îngrijorător, provine, ca şi cei mai mulţi dintre adepţii săi, din rândurile credincioşilor practicanţi ai Bisericii. Aşadar, vina pentru această nenorocire nu este într-atât a lui Dogaru, care este, după cum spuneam, un exaltat, cât a celor care, „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” fiind, nu s-au ostenit să le insufle celor câteva mii de dogarieni adevărul mântuitor al Bisericii, iar vina este cu atât mai mare cu cât toţi aceştia erau cei care participau la slujbe, de unde şi alarmarea târzie a preoţilor, care s-au trezit cu bisericile din ce în ce mai goale. Poate că Dogaru i-a cucerit prin faptul că el chiar crede în elucubraţiile pe care le evocă, pentru că, în nebunia lui şarmantă, el are credinţă.

Câtă nevoie are acum Biserica de un credincios frumos… ÃŽncă mai avem nădejde, încă ne mai îndreptăm cu speranţă ochii rugători către Cluj, doar-doar o mai rupe mitropolitul Bartolomeu tăcerea aceasta cancerigenă. Ce bine ar fi să rupă întreaga Românie de trupul vechi ÅŸi putred, pe care zac împărăteÅŸte grifonice ÅŸi ÅŸleampate figuri apocaliptice!

De la realitate la conspiraţie bolnavă.

Deşi problema este cât se poate de serioasă, în articolele d-lui Alupei, singurul jurnalist care a avut curajul să scrie despre acest subiect, s-au strecurat şi informaţii fără legătură cu realitatea. Desigur, nu autorul materialelor respective este vinovat, ci, în demersul domniei sale de a puncta adevărul, a fost tendenţios greşit informat de către cei care au văzut în această problemă prilejul de a-şi plăti vechi poliţe şi de a-şi hrani orgoliile bolnave. Nu fac referire la cei care au lucrat cu d-nul Alupei la aceste materiale, cărora chiar eu le-am pus la dispoziţie rezultatele investigaţiilor făcute la Cernăuţi. Cu toate acestea, referirile la nume precum cel al diaconului Nicu Octavian, consilier patriarhal pentru Învăţământ, sau dr. Viaceslav Gorean, de asemenea angajat în administraţia patriarhală la sectorul Relaţii externe bisericeşti, nu-şi aveau locul într-o investigaţie serioasă, întrucât aceştia nu au absolut nici o legătură cu fenomenul schismatic prezentat. Implicarea dumnealor în această problemă e rodul speculaţiilor bolnave ale unei persoane care ar fi dorit să-i schimbe din posturile pe care le ocupă. Dacă ne întrebăm cine, răspunsul îl aflăm gândindu-ne la acelaşi vicar mare cât Dealul şi la fel de inutil: Madam Vornicescu! Cât despre titlul acestui articol, vezi Dex: grifon, grifoni, s.m. monstru mitologic cu corp de leu, cu aripi, cap şi gheare de vultur şi cu urechi de cal. Prietenii ştiu de ce… şi pot conchide pre limba cioroianului diplomat: Yes… Of course!

Ciprian Mega