Ca mădulare ale trupului lui Hristos, cu multă mâhnire am fost martori în ul­timele săptămâni la tulburarea care, din pricina mitropolitului Nicolae al Banatului şi a episcopului Sofronie al Oradiei, s-a abătut asupra vieţii Bisericii noastre Ortodoxe. Suntem conştienţi că Sfântul Sinod al BOR trebuie să se pronunţe mai întâi de toate în chestiunile ce privesc păzirea dreptei credinţe în desăvârşita comuniune cu învăţătura Sfintelor Sinoade ale Bisericii. Dar, întârziindu-se discutarea cazurilor până în data de 8 iulie, am constatat cu îngrijorare sminteala şi tulburarea care se răspândesc tot mai mult în poporul ortodox conştient, precum molima atunci când nu este ţinută sub control prin punerea în carantină a celor infestaţi. Ne referim la acele luări de poziţie, manifestaţii, întruniri şi chiar perfide campanii de presă care s-au desfăşurat minuţios în ultimele săptămâni în sensul creării confuziei, intimidării şi influenţării arhiereilor voastre în hotărârea pe care e necesar să o luaţi în viitorul Sinod.

Este vorba de articole de genul scrisorilor deschise scrise de profesori precum Cristian Bădiliţă sau Teodor Baconski, de manifestaţii precum cea care a avut loc la Timişoara în data de 14 iunie, de acţiunea de adeziune organizată de un grup de in­telectuali [1] şi a altor acţiuni care au un caracter preponderent ideologic şi sunt instru­mentate, conform indiciilor, din zona politicului. Ceea ce-i leagă pe toţi aceşti susţinători ai actului de apostazie al mitropolitului Nicolae este înstrăinarea de viaţa Bisericii Ortodoxe, de perspectiva mântuirii prin dreapta credinţă. Unii dintre aceştia, deşi se declară ortodocşi, lăsându-se influenţaţi de mediul spiritual al culturilor occidentale în care trăiesc, se arată solidari mai mult cu viaţa şi cu spiritul Bisericii Catolice, unde se şi împărtăşesc [2], decât cu Maica noastră Biserică Ortodoxă, pe care nu pierd nici un prilej să o împroaşte cu noroi. Alţii aparţin altor culte şi religii [3], iar cei ce-şi zic intelectuali fac parte dintre acei care cu emfaza unei superiorităţi evident superficiale nu ratează nici o ocazie de a se exprima critic la adresa Bisericii, ei înşişi fiind doar nişte vizitatori ocazionali ai sfintelor locaşuri ortodoxe, iar nu mădulare vii ale Bisericii lui Hristos. Spre exemplu, unul dintre principalii „intelectuali” care somează Sfântul Sinod să nu-l pedepsească pe arhiereul Corneanu, este scriitorul Daniel Vighi, semnatar, alături de alţi mari „intelectuali” ai Apelului pentru eliminarea icoanelor din şcoli.

În faţa acestei campanii susţinute de cei care se erijează în judecători ai Bisericii Ortodoxe a neamului, dintre care mulţi nici măcar nu sunt botezaţi ortodox, am socotit a fi o laşitate şi o trădare a adevărului lui Hristos tăcerea noastră [4], a celor care cu nevrednicie aflăm în Biserica Ortodoxă nădejdea şi mântuirea, acoperământul şi viaţa, într-o lume în care, sistematic, ni se răpeşte aproape totul. Este de nejustificat a păstra o poziţie de neimplicare în războiul pe care vrăşmaşii lui Hristos îl duc împo­triva Bisericii, lăsând ca răspunderea aceasta să apese întreagă numai pe umerii arhieriilor voastre. Ca membri ai trupului lui Hristos, Biserica ne porunceşte prin Sfintele Canoane şi prin Sfinte Sinoade [5] să veghem, după putere, la apărarea adevărului, la păzirea dreptei credinţe.

Având în vedere toate acestea, am gândit această scrisoare ca pe un răspuns la judecata lui Hristos, atunci când va veni să judece toate neamurile şi când, mai cu seamă nouă ortodocşilor, ni se va cere socoteală de păzirea fără de meteahnă a dreptei credinţe revelate, transmisă nouă de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Întru acestea avem nădejdea că următoarele rânduri nu ni se vor socoti ca necuviincioasă îndrăzneală, ci mai curând vor fi primite de arhieriile voastre după chipul în care păstorul cel bun ia aminte la tulburarea pe care o aduce turmei apropierea amenin­ţătoare a fiarelor sălbatice.

Mult ne-a încurajat la scrierea acestor rânduri epistolele a doi dintre cei mai mari duhovnici români în viaţă (părintele Arsenie Papacioc şi părintele Iustin Pârvu) şi a părinţilor din Sfântul Munte Athos. Este pentru prima oară când părinţii pustiei se adresează Bisericii Ortodoxe Române, şi aceasta nu s-ar fi întâmplat dacă, într-adevăr, momentele pe care le traversează Biserica noastră nu ar fi extrem de grave.

Mitropolitul Nicolae Corneanu în deplină comuniune cu greco-catolicii, elementul de legătură între comunism şi catolicism

Mitropolitul Nicolae al Banatului este cel care, imediat după căderea comu­nismului, a impresionat întreaga lume românească prin pocăinţa publică pe care a făcut-o: „da, am colaborat cu securitatea şi regret aceasta”, afirma, lacrimogen, mitropolitul, lăsând totuşi să se înţeleagă că a fost constrâns la aceasta de vremurile grele prin care a trecut poporul român. Lumea l-a iertat, îndrăgit şi chiar admirat pentru curajul de care a dat dovadă. Astfel, în faţa lumii, Nicolae al Banatului deve­nea brusc modelul după care erau judecaţi toţi ceilalţi ierarhi ortodocşi, mustrarea vie a tuturor ierarhilor care colaboraseră cu securitatea.

Parcurgând însă dosarul de securitate al mitropolitului Nicolae publicat ulte­rior, constatăm că acesta nu a fost deloc un simplu colaborator al securităţii. S-a re­marcat încă din perioada anilor 50 ca un fidel slujitor al regimului comunist. El nu a fost un informator formal, cum se impunea în perioada comunistă aproape tuturor celor care aveau funcţii de răspundere în Biserică, un om care mima fidelitatea faţă de regim în timp ce lupta ca să nu-i vatăme pe ceilalţi, lucru pe care mulţi l-au făcut. Dimpotrivă, s-a dovedit un slugarnic informator, lucru pentru care a fost răsplătit cu sume semnificative de bani şi a fost, după cum se precizează în dosar, „promovat în funcţiile de episcop şi mitropolit“. Ajuns în acest post, în loc să-i acopere pe cei ur­măriţi de poliţia politică, aşa cum se străduia să facă vrednicul de pomenire patriarh Iustinian, el îi persecuta sau îi îndepărta sistematic pe oamenii valoroşi ai Bisericii. Desfiinţa posturi, comasa parohii şi limita propovăduirea dreptei credinţe cu o efica­citate rară[6]. Toate le făcea însă în deplină consecvenţă cu credinţa sau ateismul pe care-l mărturisea în faţa organelor de securitate: „Se manifestă ca unul ce nu crede în preceptele şi dogmele bisericeşti fiind convins că Biserica a fost întotdeauna un mij­loc de înşelare a maselor populare. […] A rezultat că s-a preocupat de studiul ştiinţei marxist-leniniste şi de însuşirea ei ce l-au făcut să fie convins de netemeinicia dog­melor pe care încă mai trebuie să le apere şi în acelaşi timp să-şi dea seama perfect că viitorul nu poate aparţine decât comunismului.” [7]

Aşadar, acest om plătit de comunişti cu sume apreciabile pentru serviciile în­deplinite până la momentul 1989, se arată dintr-o dată, după căderea regimului, „mustrat de conştiinţă“, un model de pocăinţă pentru ceilalţi ierarhi, pentru ţara întreagă.

Dacă nu am lua în considerare faptul că pocăinÅ£a Mitropolitului Nicolae a in­tervenit abia în clipa în care multora le tremurau scaunele de frica consecinÅ£elor pe care le-ar fi putut avea înlocuirea oamenilor fostului regim, dacă am trece peste de­claraÅ£iile atee pe care le făcuse pe parcursul a 42 de ani de activitate în slujba miliÅ£iei comuniÅŸtilor – căci unde este ateism nu încape pocăinţă -, dacă nu am lua în seamă faptul că o pocăinţă sinceră ar fi presupus retragerea din funcÅ£ie pentru ca, ascuns de ochii lumii, să aibă timpul să-ÅŸi plângă păcatele sau ticăloÅŸiile, am putea crede că, într-adevăr, mitropolitul Nicolae s-a pocăit sincer la începutul anilor 90. Desigur însă că adevărata pocăinţă nu se face în faÅ£a ÅŸi de ochii oamenilor, ci în faÅ£a lui Dum­nezeu ÅŸi a Bisericii căreia i-a greÅŸit, împotriva căreia a luptat aproape 42 de ani.

Rămânerii în scaunul mitropolitan i se putea găsi o anumită justificare: inten­ţia de a repara răul produs Mitropoliei Banatului de-a lungul timpului. Mai concret, dacă în timpul comuniştilor a comasat parohii şi a lipsit pe credincioşi de preoţi şi Biserică, acum ar fi trebuit să construiască noi biserici; dacă atunci i-a înlocuit pe oamenii competenţi, valoroşi şi cu conştiinţă creştină cu cei fideli regimului şi in­competenţi, acum ar fi trebuit să-i atragă pe oamenii cu viaţă duhovnicească şi dedi­caţi Bisericii; dacă timp de câteva zeci de ani a sabotat propovăduirea cuvântului lui Hristos, acum era cazul să cultive cu toată râvna şi acrivia învăţătura de credinţă, cateheza şi pastoraţia ortodoxă.
Din păcate, faptele mitropolitului Nicolae au dovedit că schimbarea sa nu a fost în sensul unei înnoiri duhovniceşti şi pastorale ortodoxe, ci către o reorientare a vectorului de acţiune ideologică. Adică şi-a schimbat temeiurile ideologice pe care-şi construia politica de subminare a Bisericii din interiorul ei.
1. În primul rând, în loc să ridice locaşuri de cult ortodoxe, mitropolitul Nicolae a cedat cu un sentiment de „uşurare [8]“, după cum singur afirmă, peste 50 de bise­rici şi catedrala din Lugoj greco-catolicilor, de fapt misiunii catolice în România.

2. Ulterior – un fapt extrem de grav – îi reprimea la slujire pe preoÅ£ii caterisiÅ£i în eparhiile din mitropolia sa ÅŸi din mitropoliile vecine, oferindu-le în mod anticanonic posturi în Arhiepiscopia TimiÅŸoarei, parcă pentru a-i răsplăti astfel pentru că, batjocorindu-L pe Hristos prin viaÅ£a ÅŸi pastoraÅ£ia lor, fuseseră depuÅŸi din treapta preoÅ£ească. Ne miră faptul că atâta vreme i s-a trecut cu vederea arhiereului Nicolae această gravă încălcare a canoanelor: a celor apostolice (10, 11, 12), ale Sfintelor Sinoade Ecumenice (5 I, 17 Trulan) ÅŸi a celor hotărâte în cadrul Sinoadelor Locale (9 Cartagina). ÃŽn mod limpede toate aceste canoane hotărăsc: „Clericul care se roagă cu un preot afurisit să se caterisească ÅŸi el [9]“, iar: „Dacă vreun cleric afurisit (sau lipsit de scrisoare canonică, 17 Trulan [10]), încă neprimit în comuniune, mergând în altă cetate ar fi primit fără scrisori de recomandare să se afurisească ÅŸi cel care l-a primit (epis­copul sau mitropolitul) ÅŸi cel primit. [11]”

3. În privinţa apărării dreptei credinţe, mitropolitul Nicolae Corneanu a depă­şit şi cele mai sceptice aşteptări:
a) Devine cel mai mare prieten şi susţinător al greco-catolicilor şi al romano-catolicilor de la noi, afirmând chiar că greco-catolicismul „a fost o necesitate de ordin istoric pentru români[12]“, iar noi va trebui să-l recunoaştem pe „Papa drept cap al Bisericii, ca o concluzie a unităţii creştinismului [13]“.

Oare dintr-o necesitate istorică sute de biserici şi mânăstiri au fost arse sau dă­râmate cu tunul de catolici? Oare masiva emigrare peste munţi în Moldova şi Ţara Românească a unor sate de ortodocşi pentru a-şi putea păstra credinţa ortodoxă a constituit şi ea o necesitate istorică? La fel, distrugerea monahismului în Transilva­nia, torturarea a mii de ţărani ortodocşi, confiscarea pământurilor şi a averilor sunt incluse în aceeaşi necesitate istorică? De asemenea, nu putem înţelege cum concepe mitropolitul Nicolae recunoaşterea primatului papal, atâta timp cât infailibilitatea şi primatul au fost şi sunt considerate învăţături eretice care-l situează pe posesorul lor, Papa, în fruntea apostaţilor istoriei Bisericii.

b) Mitropolitul Nicolae Corneanu se erijează şi în apărător al diverşilor sectanţi pe care-i încurajează în lucrarea lor prozelitistă. Înmulţirea numărului sectarilor în Timişoara şi împrejurimi este un fapt care dovedeşte afecţiunea şi sprijinul pe care Mitropolitul Banatului nu a ezitat să şi le arate făţiş chiar în paginile oficiosului acestei Mitropolii. De altfel, recenta subscriere la invitaţia făcută de Nicolae al Banatului evanghelistului Franklin Graham de a veni în România spre evanghelizarea poporul român [14] este cea mai bună dovadă a lipsei de integritate a cugetării ortodoxe a ierarhului român. Astfel, şi cu concursul Bisericii Ortodoxe a Banatului, reprezentată prin mitropolitul Corneanu, va fi organizat în Timişoara în perioada 2-4 iulie Festivalul Speranţei, anunţat drept cea mai mare acţiune de evanghelizare desfăşurată după 1990 în România. Să considerăm oare a fi un motiv de mândrie deschiderea aceasta fals ecumenică singulară în lumea ortodoxă şi credem şi catolică pe care o dovedeşte mitropolitul, pe care de acum, oricât ar vrea unii, nu mai putem să ni-l revendicăm numai noi ortodocşii?
c) Activitatea de o viaţă a mitropolitului Nicolae Corneanu în slujba celor mai diverse interese a fost încununată la data de 25 mai 2008 cu împărtăşirea din acelaşi potir cu Alexandru Mesian, episcopul greco-catolic de Lugoj, primind ostia chiar din mâna lui Francisco Javier Lozano, Nunţiul Papal în România. Ca o concluzie a aces­tui eveniment, mitropolitul Corneanu afirmă cu candoare în cadrul interviului luat de asociaţia AZEC că s-a împărtăşit chiar cu Trupul şi Sângele lui Hristos, nesocotind prin aceasta întreaga Tradiţie a Bisericii Ortodoxe care interzice cu desăvârşire împărtăşirea cu schismaticii sau ereticii prin nenumărate Sfinte Canoane (45, 46, 64, Apost. 1, Sin. III Ec.; 32, 33, 37 Laodic.). Sfântul Atanasie cel Mare alături de Sfântul Teodor Studitul şi alţi mari părinţi ai Bisericii descrie în cele mai grele cuvinte actul împărtăşirii cu ereticii: „Împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi-l predă diavolului“. [15]

Până la această dată, mitropolitul Corneanu nu regretă deloc tulburarea pe care a adus-o în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Ba mai mult, îşi construieşte cu ajutorul eterodocşilor o apologie lacrimogenă total neîntemeiată teologic. În acest context, ne putem pune întrebarea: dacă la cererea Sfântului Sinod, constatând că nu mai există pentru el nicio ieşire, mitropolitul Corneanu, reactivând gestul din 1990, şi-ar cere iertare, afirmând că regretă cele întâmplate, mai este oare just să credem în sinceritatea pocăinţei sale? Mai poate fi iertat şi lăsat să smintească în continuare po­porul binecredincios, conducându-l fie către actul de apostazie al împărtăşirii cu ereticii, fie către trecerea la sectarism sau stilism?

Cu siguranţă că pentru „intelectualii” ortodocşi, pseudo-ortodocşi şi eterodocşi care au sărit în apărarea mitropolitului, cele 15 canoane care condamnă cu ca­terisirea sau afurisirea acţiunile mitropolitului Corneanu nu au nici o relevanţă. Ne mirăm însă cum admiraţia şi râvna apologetică a acestora nu a fost diminuată deloc de dezvăluirea trecutului comunist al mitropolitului, cel mai important agent secret şi informator infiltrat în ierarhia BOR.

Laszlo Tokes, Doina Cornea, Daniel Vighi, Cornel Ungureanu ÅŸi alÅ£i campioni ai luptei împotriva comunismului ÅŸi a foÅŸtilor comuniÅŸti sunt astăzi principalii apărători ai mitropolitului Corneanu – Popa Vasile, după unul din numele sale conspirative. Tocmai aceia care până mai ieri denigrau Biserica Ortodoxă, acuzând-o de colaboraÅ£ionism, care cultivau neîncrederea credincioÅŸilor în proprii ierarhi, care cereau deschiderea dosarelor ÅŸi înlăturarea celor compromiÅŸi, care se opuneau alegerii patriarhului României dintre cei care au semnat fie ÅŸi numai o notă informativă cu caracter formal, acum sunt disperaÅ£i că unul din cei mai fideli slujitori ai comuniÅŸtilor este pe cale să fie înlăturat pe drept din „postul” în care fusese numit de comuniÅŸti. Acest comportament decriptează foarte bine adevăratul scop al campaniilor de denigrare a BOR desfăşurate după 1990. Nu faptul că se colaborase cu comuniÅŸtii era esenÅ£ial [16], ci însăşi posibilitatea de a defăima ÅŸi lovi Biserica pe baza acestei acuze. Ca urmare a aplicării acestei strategii s-a reuÅŸit provocarea schismei în Biserica Ortodoxă din Estonia, Ucraina ÅŸi Bulgaria.

Prin urmare, faptul că aceeaşi oameni care în general atacă Biserica Ortodoxă acuzând-o în special de colaborarea cu comuniştii apără astăzi cu atâta zel pe fostul agent comunist Nicolae Corneanu ne demonstrează că miza conflictului este mult mai mare. Cu ajutorul comunismului nu s-a reuşit ruperea Bisericii Ortodoxe Române precum s-a întâmplat în celelalte ţări din blocul sovietic, acum însă s-a ivit sau s-a creat o nouă posibilitate: intercomuniunea cu greco-catolicii, aceiaşi care, prin glasul unei Doina Cornea, erau recomandaţi după 1990 ca alternativa unui creştinism românesc neîntinat de comunism. Nicolae Corneanu devine astfel simbolul legăturii interioare existente între greco-catolicism şi comunism: lupta împotriva Bisericii Ortodoxe. Va cădea oare de această dată poporul român în noua cursă care i se întinde?

Cât de semnificativ este cazul Corneanu pentru campania murdară dusă îm­potriva neamului şi Bisericii Ortodoxe rezultă din memoriul adresat la data de 25 iu­nie 2008 Parlamentului European de către Tokes Lâszlo, deputat în Parlamentul European, Csury Istvân, episcop în exerciţiu al Eparhiei Reformate de pe lîngă Piatra Craiului, Nicolae Anuşcă, prim consilier al Arhiepiscopiei Greco-Catolice din Româ­nia, Mâthe Denes, prim curator al Bisericii Unitariene din Transilvania, Kovâcs Gyula, vicepreşedintele Comunităţii Baptiste din România [17]. Întorcând totul pe dos şi numind minciuna adevăr, reprezentanţii bisericilor „surori” acuză statul Român de discriminare religioasă şi favorizare a BOR. De ce? Chipurile, pentru că nu li s-ar re­troceda proprietăţile, pentru că nu li s-ar acorda drepturi egale la educaţie, pentru că nu primesc alocaţii de la stat, drepturi de care Biserica Ortodoxă s-ar bucura deplin. Oricine ştie însă că lucrurile stau tocmai invers, precum în anecdota cu hoţul care strigă: „săriţi! hoţii!“ În continuarea memoriului se reclamă reluarea deschiderii do­sarelor ierarhilor şi preoţilor ortodocşi, prin urmare, reactivarea campaniei de deni­grare şi subminare a încrederii credincioşilor Bisericii în propriul cler, campanie care demarează de fiecare dată când trebuie şantajată Biserica [18]. Noua „vânătoare de vrăjitoare” are un scop foarte precis, după cum reiese din ultima parte a memoriului. Este vorba de susţinerea, în mod paradoxal, a comunistului Nicolae Corneanu, care este deplâns la cel mai înalt for al Europei pentru că nu-i este înţeleasă dragostea ecumenică şi este „hărţuit” de ortodocşi. Deşi întotdeauna în conflict, catolicii, pro­testanţii şi neoprotestanţii îşi găsesc în scrisoarea către Parlamentul European un numitor comun care-i uneşte dincolo de orice animozitate: lupta împotriva Orto­doxiei.

Sofronie Drincec, episcop al greco-catolicilor din Bihor?

Pe urmele Mitropolitului Nicolae Corneanu păşeşte îndeaproape şi episcopul Sofronie Drincec. La scurtă vreme de la întronizare, Sofronie al Oradiei se remarcă prin antipatia puternică pe care o trezeşte majorităţii preoţilor şi a poporului drept-credincios al eparhiei păstorite. Motivele?

Din primele luni de arhipăstorire, tânărul episcop a surprins prin comporta­mentul indecent şi umilitor manifestat faţă de vrednicul de pomenire Ioan Mihălţan, fostul episcop al Oradiei. În paralel, a creat o impresie neplăcută prin amestecarea acţiunii politice cu viaţa bisericească [19], dar mai cu seamă prin manifestarea unei atitudini dictatoriale străine de duhul Bisericii Ortodoxe [20]. Cel mai grav este însă faptul că episcopul ortodox Sofronie se comportă ca un avocat al intereselor romano-catolicilor şi ale greco-catolicilor în Biserica Ortodoxă Română, şi în acest mod el contribuie la generarea de conflicte între ortodocşi şi greco-catolici şi, încă mai mult, îi împinge pe păstoriţii săi pe calea apostaziei. Iată cum înţelege Sofronie al Oradiei să-şi păstorească turma:

1. Pedepseşte şi îndepărtează pe preoţii care au o atitudine ferm ortodoxă; „preoţii care au litigii în parohii sau alte divergenţe cu greco-catolicii nu sunt primiţi deloc în audienţă” [21].

2. Pedepseşte pe preoţii ortodocşi care, cu ocazia a diverse întruniri interconfesionale la nivel local, nu acceptă să primească binecuvântarea episcopului greco-catolic, deşi acest act este condamnat de canoane, „căci nu se cuvine a primi binecuvântările ereticilor, care sunt mai mult absurdităţi decât binecuvântări” [22].

3. În cadrul întrunirii de dialog desfăşurat între reprezentanţii episcopiilor ortodoxe şi greco-catolice din Bihor, care a avut loc în data de 31 octombrie 2007 la Mănăstirea Sfintei Cruci din Oradea, episcopul Sofronie Drincec hotărăşte ca împre­ună cu episcopul greco-catolic al Oradiei „să ofere un exemplu de slujire împreună de Bobotează şi de Paşti, pentru ca acest exemplu să fie urmat apoi de preoţii şi credincioşii ortodocşi. [23]” Oare Sofronie, episcopul ortodox al Oradiei, a cerut încuviinţarea Sfântului Sinod al BOR înaintea încălcării prin această acţiune a celor mai importante canoane ale Bisericii Ortodoxe?!

4. ÃŽntr-adevăr, la data de 6 ian. 2008, în cadrul Sfintei Liturghii săvârÅŸite la prăznuirea Botezului Domnului – una dintre cele mai importante sărbători ale Bise­ricii Ortodoxe – episcopul Drincec sfinÅ£eÅŸte aghiazma mare împreună cu episcopul greco-catolic, după care străbate străzile Oradiei împreună cu acesta, producând confuzie ÅŸi tulburare între credincioÅŸii ortodocÅŸi. Se pare că acest ierarh se consideră deasupra Sfintelor Sinoade ÅŸi a întregii TradiÅ£ii ortodoxe care pedepseÅŸte acest act mai aspru decât uciderea [24] : „Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească; Iar de au dat lor voie, ca unor Clerici a lucra ceva, să se caterisească“[25].

5. Ca să completeze registrul actelor eretice condamnate de Sfintele Sinoade, episcopul Sofronie Drincec numeşte pe preotul greco-catolic Vorobciuc Florin, provenit de la parohia greco-catolică Ceica lângă Beiuş, pentru a sluji la o parohie orto­doxă de gradul I (Girişul Negru, lângă Tinca). Numirea în parohie, realizată în urma unei discuţii purtate cu episcopul Sofronie, a avut loc ca şi oricare alt transfer între două parohii ale aceleiaşi Episcopii. Greco-catolicului nu i s-a făcut slujba obişnuită de venire la Ortodoxie, adică minimum lepădările de învăţătura eterodoxă şi mirungerea, iar hirotonirea acestuia ca preot ortodox nici nu s-a mai pus în discuţie.
Prin urmare, parohia ortodoxă Girişul Negru a ajuns astfel să fie păstorită de un preot greco-catolic. Ne întrebăm: în ce măsură tainele săvârşite de acest preot sunt valide, în ce măsură credincioşii pot afirma că se împărtăşesc din mâinile lui cu Trupul şi Sângele Domnului? Dar oare, aflarea în comuniune a acestui preot cu epis­copul Sofronie nu pune sub un mare semn de întrebare continuarea prezenţei şi a lu­crării harului prin mâinile acestui episcop? Căci: „de au dat lor voie, ca unor Clerici a lucra ceva (ereticilor sau schismaticilor), să se caterisească“, spun Sfinţii Părinţi.

Pe de altă parte, cum poate fi receptată numirea unui greco-catolic pe o paro­hie ortodoxă atâta timp cât nenumăraţi absolvenţi ai facultăţilor de teologie ortodoxă din Oradea şi din alte oraşe ale ţării nu găsesc parohii pe seama cărora să poată fi hi­rotoniţi?

6. Nu în ultimul rând, episcopul Sofronie, ca şi Nicolae al Banatului, este un mare partizan al retrocedărilor şi al cedărilor de locaşuri ortodoxe acelora care, în urmă cu câteva sute de ani, le dăduseră foc sau le confiscaseră. Astfel, în cadrul în­trunirii de dialog din data de 31 octombrie 2007, episcopul Sofronie propune a se ceda o biserică acolo unde sunt două chiar dacă această biserică a fost câştigată în in­stanţă de către ortodocşi. De asemenea, Sofronie, ca un adevărat păstor care ve­ghează la mântuirea credincioşilor (greco-catolici!?) impune ortodocşilor retrocedarea locaşurilor de cult în situaţii în care acestea revin unei comunităţi for­mate din doar 4-5 persoane, în timp ce câteva sute de credincioşi ortodocşi rămân în acest fel fără biserică. Soluţia pe care o găseşte ingeniosul episcop este ca ortodocşii să slujească alternativ sau împreună cu greco-catolicii în aceeaşi biserică, adică, să-i împingă pe credincioşii ortodocşi la propria lui apostazie.

Pentru a-şi atinge ţelurile „sfinte”, Sofronie îndeamnă trupele speciale să intre cu forţa în biserică peste credincioşii şi preoţii ortodocşi pentru a-i scoate cu forţa de acolo [26]. Aici se dezvăluie cel mai bine dragostea acestui episcop pentru turma încre­dinţată spre păstorire. Ne întrebăm: dacă astfel s-ar fi comportat un episcop catolic cu cei pe care-i păstorea, câte ore sau zile ar mai fi rămas în respectiva funcţie? Ori­cum aici se probează foarte bine cuvintele Mântuitorului care spune: Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. (Ioan 10, 11) -13. Episcopul Sofronie însă nu numai că nu fuge, ci mai mult, se alătură lupului oferindu-i sprijinul logistic, asumându-şi prin urmare un alt statut: Furul nu vine de­cât ca să fure şi să junghie şi să piardă. (Ioan 10,10) Suntem conştienţi că acestea sunt cuvinte grele, însă inevitabile în cazul de faţă.
Faptul că 45 de preoţi din protopopiatul Beiuşului au semnat un memoriu îm­potriva episcopului Sofronie ne sugerează disperarea la care au ajuns preoţii eparhiei sale. Aceasta în contextul în care ştiu că riscă să rămână pe drumuri, din cauza caracterului răzbunător al tânărului episcop. Ceilalţi, cărora prin manevre care amintesc de campaniile electorale li s-a solicitat semnarea de adeziuni favorabile arhipăstorului lor, nu au făcut-o din proprie iniţiativă, ci la convocarea episcopului Sofronie, intimidaţi de prezenţa acestuia şi ameninţaţi în mod voalat cu represaliile foarte probabile care vor veni din partea acestui episcop care a dovedit cu prisosinţă că nu ezită să se răzbune pe cei care i se împotrivesc.

Persecutarea propriilor preoţi ortodocşi, promovarea în episcopie a unui per­sonal filo-catolic şi numirea unui preot greco-catolic într-o parohie ortodoxă, ca şi actul de apostazie de la ortodoxie prin slujirea sfinţirii apei în comun cu episcopul greco-catolic sunt fapte care ne amintesc de propaganda perfidă a iezuiţilor care la începutul sec. al XVIII-lea, prin viclenie şi înşelăciune, prin hărţuieli şi violenţă, au impus răspândirea uniatismului în Transilvania. Este semnificativ de observat ase­mănarea dintre episcopul Sofronie Drincec şi mitropolitul Atanasie Anghel.

În preajma anului 1700 Atanasie Anghel, mimând cu multă făţărnicie supune­rea şi dragostea faţă de Ortodoxie, a reuşit, după multe ezitări ale patriarhului ecu­menic din acea vreme, să obţină hirotonia în mitropolit al Ardealului. La scurtă vreme însă a călcat cu totul legămintele făcute, trădând Ortodoxia în favoarea catoli­cilor prin semnarea actului uniaţiei. Numai din interiorul ei Biserica Ortodoxă din Transilvania a putut fi surpată. Istoria se vede că se repetă. Sofronie Drincec, după ce a mimat fariseic ascultarea, blândeţea şi credincioşia faţă de Biserică, a ajuns în final să trădeze Ortodoxia.

Cum se poate explica comportamentul ierarhilor căzuţi în apostazie?

În interviul acordat ziarului Făclia de către Florentin Crihălmeanu, episco­pul greco-catolic de Cluj-Gherla, ni se descoperă unul dintre scopurile pe care, foarte probabil, le urmăresc cei doi ierarhi apostaţi. Printre altele acesta sugerează: „eu cred că regula trebuie să o facă şi practica [27]“. Adică, dacă în practică se realizează împreuna-slujire şi intercomuniune, atunci ar trebui ca aceste comportamente să fie tratate ca o nouă regulă şi, prin urmare, să nu mai fie sancţionate de Biserica Ortodoxă. Ideea nu este nouă. Ea a fost condamnată în scrierile tuturor marilor teologi ai secolului trecut luând ca bază Tradiţia ortodoxă (Cuviosul Iustin Popovici, părintele Dumitru Stăniloae, Arhimandritul Epifanie Teodoropulos, etc.)

Orice teolog ortodox poate înţelege perversiunea acestei manevre şi, din pă­cate, cât de bine explică ea comportamentul mitropolitului Nicolae şi a episcopu­lui Sofronie. În viziunea episcopului greco-catolic, aceştia nu fac decât să genereze o practică de intercomuniune, de fapt contribuie esenţial la realizarea unei uniri de facto cu catolicii dincolo de orice dialog teologic, înainte ca aceştia să facă lepă­darea ereziei despre Filioque, a infailibilităţii papale, a imaculatei concepţii şi a celorlalte învăţături eretice introduse de la schismă şi până astăzi.
Dacă această acţiune este dirijată de serviciile specializate ale Vaticanului, avem încă o dată dovada faptului că romano-catolicismul nu a renunţat nici astăzi la perversitatea tehnicilor prozelitiste ale iezuiţilor, încercând să obţină cu orice preţ, fără să-i pese de adevărul de credinţă, stăpânirea asupra Bisericilor Ortodoxe. Dacă catolicii nu au nici o legătură cu actele celor doi ierarhi români, atunci, deşi aceştia merită felicitaţi şi medaliaţi de Papa pentru obedienţa gratuită pe care o dovedesc faţă de Vatican, ei trebuie să fie cât mai repede îndepărtaţi din posturile lor, căci pun într-o lumină foarte proastă chiar Biserica Romano-Catolică care, în cadrul actualului dialog ecumenic, s-a angajat să renunţe la prozelitism în favoarea dialogului.

Comportamentul şi acţiunile mitropolitului Nicolae Corneanu şi ale episcopu­lui Sofronie Drincec demonstrează cu prisosinţă faptul că apostazia de la dreapta credinţă ortodoxă prin împărtăşirea în comun şi slujirea cu cei din afara Bisericii lui Hristos nu este un accident care să poată fi trecut cu vederea nici în cazul în care aceşti ierarhi şi-ar declara regretul pentru cele săvârşite. Cele două acţiuni de intrare în comuniune maximă cu schismaticii sunt, după cum se vede, doar stadii necesare al unui mai vast proces de apostazie de la credinţa ortodoxă, în care cei doi ierarhi atrag şi turma pe care o păstoresc.

Faptul că necredincioşii, ateii, ereticii şi schismaticii se arată a fi astăzi susţi­nătorii fervenţi ai mitropolitului Nicolae ne indică cu claritate care este adevărata turmă a acestui arhiereu. Cât de întâmplător este faptul că Biserica Romano-Catolică şi cea Greco-Catolică cheltuiesc energie, timp şi importante fonduri în campania de apărare a lui Nicolae Corneanu, convocând sute de credincioşi cărora le plăteşte cheltuielile de transport pentru a manifesta în favoarea mitropolitului dezavuat de ortodocşi? Oare din dragoste pentru Biserica Ortodoxă, cei care nu ratează nici o ocazie să o critice, să-i fure credincioşii şi să-i răpească bisericile sunt speriaţi de po­sibilitatea înlocuirii mitropolitului Corneanu cu un adevărat păstor al Bisericii Ba­natului, cu un apărător ferm al dreptei credinţe [28]? Semnarea de către greco-catolici a memoriului antiromânesc şi antiortodox adresat de Tokes parlamentului European este o dovadă în plus a „fidelităţii” acestora faţă de neamul românesc şi a „bunei credinţe” faţă de Biserica Ortodoxă.

Unde s-a mai văzut în istoria Bisericii ca eterodocşii să se considere îndreptă­ţiţi a avea un cuvânt de spus în hotărârile pe care Sfântul Sinod al Bisericii trebuie să le ia pentru apărarea dreptei credinţe? Aceasta sugerează gravele mutaţii produse în mentalitatea oamenilor ce trăiesc într-o societate tot mai secularizată şi, totodată, in­dică naşterea unei noi dictaturi care se insinuează în viaţa societăţii şi a Bisericii: aceea a ideologiilor atee camuflate în spatele aşa-zisei opinii publice, în fond, a du­hului stăpânitorului lumii acesteia.
Având în vedere toate acestea, venim înaintea arhieriilor voastre cu rugămin­tea ca în judecarea celor doi ierarhi apostaţi să aveţi în vedere atât căderea acestora din dreapta credinţă ca păcat personal şi comunitar, cât şi tulburarea pe care o aduc şi pericolul pe care-l reprezintă aceştia pentru viaţa şi acţiunea viitoare a Bisericii. Ştim foarte bine cine pescuieşte în ape tulburi. Eterodocşii, fie ei schismatici stilişti, uniaţi sau alţi eretici, abia aşteaptă să răpească pe credincioşii ortodocşi aflaţi în sta­rea de confuzie şi tulburare pe care au creat-o ierarhii apostaţi.
Probabil că sancţionarea la momentul potrivit a împreună-slujirii cu greco-catolicii a episcopului Sofronie l-ar fi determinat pe mitropolitul Corneanu să fie mult mai precaut în manifestarea liberă a „iubirii” nelimitate faţă de eterodocşi, oprindu-l să se împărtăşească cu greco-catolicii. De asemenea, caterisirea de urgenţă a mitropolitului Corneanu, în prima săptămână după ce s-a lepădat public prin ges­tul său de credinţa şi învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintelor Sinoade ale Bisericii ar fi împiedicat campania antiortodoxă şi antibisericească desfăşurată în ultimele săp­tămâni. Avem convingerea că orice fel de amânare a soluţionării cazurilor mitropo­litului Corneanu şi a episcopului Drincec este în favoarea duşmanilor Bisericii Ortodoxe. Internarea în spital a lui Nicolae Corneanu poate fi socotită o nouă strate­gie de justificare a amânării judecăţii Sfântului Sinod. Însă lipsa mitropolitului Corneanu de la viitorul sinod nu ar trebui să aibă nici un efect, deoarece în cazul apostaziei prin împărtăşirea cu ereticii nu mai trebuie puse întrebările lămuritoare, faptele vorbind de la sine. De altfel, în ambele cazuri, înregistrările video, fotografiile şi declaraţiile înregistrate audio sunt suficient de elocvente. Dacă totuşi manipulările diplomatice sau presiunile externe ar da sorţi de izbândă vrăşmaşilor lui Hristos, prin muşamalizarea cazurilor în contextul unor amânări succesive, atunci consecin­ţele ar putea fi dintre cele mai grave:

1. Necondamnarea de către Sfântul Sinod al BOR a celor care singuri s-au ex­clus din Biserică prin faptele lor ar putea fi lecturată ca o încuviinţare tacită a atitudinii apostate, ceea ce ar putea atrage consecinţe eclesiologice extrem de grave la nivelul raporturilor cu celelalte Biserici Ortodoxe;

2. Potrivit învăţăturii Bisericii, harul dumnezeiesc se îndepărtează de pe cei care continuă să-i pomenească pe ierarhii căzuţi de la dreapta credinţă, căci părăsirea harului este una dintre consecinţele principale ale apostaziei. Ca atare, ar fi primejduită însăşi slujirea Sfintei Liturghii odată cu a celorlalte Sfinte Taine, deci mântuirea tuturor celor care rămân în comuniune cu ereticii;

3. Creşterea tensiunilor între greco-catolici şi ortodocşi în zonele în care aceştia convieţuiesc, până la escaladarea acestora prin violenţă;

4. Disoluţia completă a conştiinţei ortodoxe la cei care vor găsi un model de urmat în comportamentul celor doi ierarhi;

5. Răspândirea practicii slujirii împreună şi a inter-comuniunii cu eterodocşii cu următoarele rezultate:
a) unii vor invoca această practică pentru a proclama falsa unire cu eterodocşii, fără ca aceştia să se fi lepădat în prealabil de concepţiile eretice pe care le împăr­tăşesc, conform cerinţelor Sfintelor Canoane;

b) aceasta va putea duce la apariţia unor inevitabile tensiuni în interiorul BOR, între cei care acceptă inter-comuniunea şi cei care, potrivit canoanelor, vor invoca excluderea celor care au apostat;

c) inter-comuniunea unor preoţi şi ierarhi cu romano-catolicii va conduce în mod automat la apariţia unor tensiuni inter-bisericeşti cu efecte imprevizibile. Deja Biserica Rusiei a cerut explicaţii, ierarhii Bisericii Greciei au fost informaţi iar cele­lalte Biserici Ortodoxe aşteaptă cu preocupare rezultatul şedinţei sinodului din luna iulie;

d) poziţia reprezentanţilor români în dialogul teologic cu catolicii riscă să fie subminată în relaţia cu celelalte Biserici Ortodoxe participante, întrucât susţinerea pe care greco- şi romano-catolicii o acordă mitropolitului Nicolae nu poate fi lecturată decât ca o încercare de a impune comuniunea pe uşa din dos şi deci unirea, adică de a eluda calea dialogului şi rezolvarea reală a diferendelor;

6) Pe fondul acestor confuzii, tensiuni şi conflicte şi a slabei catehizări, mulţi dintre credincioşii Bisericii noastre vor pierde complet cârma: cei „de stânga” se vor îndrepta spre diferite confesiuni creştine neoprotestante, iar cei „de dreapta” îşi vor găsi refugiul la stilişti;

7) Din toate acestea, vrăşmaşii Bisericii lui Hristos nu vor avea decât de câşti­gat. Contextul stării de confuzie şi instabilitate create le va înlesni acestora atingerea scopului urmărit: crearea dezbinării în Biserica Ortodoxă Română.
Înainte de aceasta însă, dacă vom constata că în urma presiunilor catolicilor şi a greco-catolicilor, Sfântul Sinod este constrâns să treacă cu vederea apostazia celor doi ierarhi, vom cere cu stăruinţă tuturor Bisericilor Ortodoxe să întrerupă dialogul cu Biserica Romano-Catolică, până când aceasta nu va renunţa la mişcările din cu­lise, susţinute de servicii şi societăţi secrete, la mijloacele de corupere sau intimidare a ierarhilor ortodocşi.

Scriindu-vă aceste rânduri în numele poporului nostru dreptcredincios, atât de împovărat de ispitele şi durerile veacului în care trăim, vă asigurăm că vă suntem alături cu rugăciunile, cu cuvântul şi viaţa întru păzirea fără prihană a dreptei cre­dinţe, nădejdea mântuirii sufletelor noastre. Avem nădejdea că în Duhul Sfânt arhieriile voastre veţi reuşi să curăţaţi cât mai curând rana care ameninţă să cangreneze şi să sfâşie trupul Bisericii noastre.
Având conştiinţa că viaţa noastră păcătoasă împiedică cuvântul mărturiei noastre să dobândească puterea Duhului Sfânt spre luminare şi convingere, îi invo­căm în aceste momente dificile pe Sfinţii Mărturisitori români Nicolae Oprea, Moise Măcinic, Atanasie Tudoran, Constantin Brâncoveanu şi cei dimpreună cu ei, pe martirii ştiuţi şi neştiuţi ai împotrivirii faţă de uniaţie, pe sfinţii ierarhi apărători şi mărturisitori ai dreptei credinţe ortodoxe pe teritoriile româneşti pentru a ne fi sprijin, ştiut fiind că ei sunt acum rugători neîncetaţi la tronul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului pentru păzirea fără meteahnă a credinţei ortodoxe.

Astăzi 29 iunie, la Prăznuirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

__________________________________________________________________

[1] Este vorba despre apelul aşa-zişilor intelectuali români.

[2] A se vedea declaraţiile publice ale lui Cristian Bădiliţă, unul dintre denigratorii susţinuţi ai memoriei Prea Fericitului Patriarh Teoctist şi ai Bisericii Ortodoxe Române în general.

[3] La mitingul de susţinere a lui Corneanu desfăşurat pe 14 Iunie 2008 la Timişoara au participat, alături de aproximativ 300 de catolici şi greco-catolici, 80 de evanghelişti şi câţiva evrei.

[4] In timpul anchetelor, Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că: „Tăcerea asupra acestor cuvinte (ale adevărului) este suprimarea acestor cuvinte. Căci zice Duhul Sfânt, prin Prorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glas să nu se audă [Psalm 18, 3]. Aşadar, cuvântul care nu este rostit, nici nu mai există.” In: Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii lui întru martiriu, Deisis, Sibiu, 2004, p. 161.

[5] „La noi n-au putut niciodată nici patriarhul şi nici sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul dreptcredincios însuşi care vrea ca religia să-i fie veşnic neschimbată.” Enciclica Patriarhilor de la 1848, vezi traducerea făcută de T.M. Popescu în revista Biserica Ortodoxă Română, an LIII, 1935, nr. 11-12.

[6] „In anul 1962, a fost promovat în funcţia de Mitropolit al Banatului în locul lui /…/. /•••/ In această perioadă, agentul POPA VASILE a fost folosit atât pe plan intern cât şi extern. Pe plan intern, în principal, a fost folosit pentru reducerea activităţii religioase în eparhia Banatului, indicându-i-se şi luând o serie de măsuri în acest sens (înlocuirea elementelor prea fanatice şi a celor compromişi care funcţionau în cadrul aparatului de conducere al eparhiei, înlocuirea unor cadre didactice în cadrul seminarului teologic din Caransebeş, reducerea numărului de elevi, /./ comasarea unor parohii şi reducerea numărului de preoţi etc.). Este de menţionat că toate aceste probleme au fost discutate cu el în prealabil, unele măsuri fiind propuse chiar de agent.” Vezi Decizia nr. 2410/28.08.2007 a Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

[7] Idem.

[8] Formula As, anul 2004, nr. 611.

[9] Canoanele Bisericii Ortodoxe, ediţia Floca, 1991, p. 14.

[10] Ibidem, p. 110.

[11] Ibidem, p. 14.

[12] Formula As, anul 2004, nr. 611.

[13] Ibidem,

[14] Mitropolitul Nicolae Corneanu i-a scris lui Franklin Graham: „Acum, când ne-am câştigat libertatea prin sacrificii si sânge vărsat, împreună cu fraţii din bisericile evanghelice, mă alătur creştinilor ortodocşi din ţara noastră şi vă adresez invitaţia să susţineţi o cruciadă evanghelistică în luna iulie 2008.

[15] Şi mai mult, Sfântul Atanasie afirmă că: “În Euharistie pâinea ereticilor nu e trupul lui Hristos… După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare şi cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cealaltă întunecă…”. Către Serapion, epist. 1, P. G. 26, col 593 CA.

[16] S-a dezvăluit ulterior că mulţi dintre intelectualii contestatari au fost agenţi ai regimului comunist.

[17] Vezi site-ul Parlamentului European.

[18] Ultima acţiune de blamare a Bisericii a avut loc în preajma alegerii noului patriarh al BOR

[19] „Atitudinea sfidătoare faţă de unele autorităţi locale şi judeţene pe care refuză să le primească în audienţă cum a fost şi cazul fostului prefect de Bihor Ilie Bolojan, a primarului Ioan Mocioran de la comuna Curăţele şi exemplele pot continua. Discriminarea pe criterii politice şi în funcţie de interese ale unor autorităţi locale şi judeţene.” Extras din memoriul adresat Mitropolitului Bartolomeu Anania de către 45 de preoţi ai protopopiatului Beiuşului.

[20] Impune o dictatură a monologului, „neacordând preoţilor în şedinţele protopopeşti dreptul la cuvânt, umilindu-i pe cei ce au alte opinii, diferite de ale Preasfinţiei sale.” Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Can. 32 Trul. Vezi ÅŸi 46, 64 Ap.; 19 Sin. I Ec.; 7 Sin II Ec. etc.

[23] Extras din memoriul adresat Mitropolitului Bartolomeu Anania de către 45 de preoţi ai protopopiatului
BeiuÅŸului.

[24] „Este oprit ca membrii Bisericii sau clericii să se roage împreună cu ereticii şi este de-a dreptul o infracţiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte împreună cu aceştia, dacă provin dintre clerici… căci ce înseamnă intercomuniunea «in sacris» cu ereticii? Nimic altceva decât a face cauză comună cu aceştia.”, ediţia Floca, p. 31.

[25] Can. 45 Apost. Vezi ÅŸi 10, 11, 46, 64, 65 Apost. ; 2, 4 Sin III Ec.; 6, 9, 32, 33, 34, 37 Laodic; etc.

[26] „Conflictul de la Vălani de Beiuş a atins, prin gravitatea evenimentelor desfăşurate, cote inimaginabile si a luat o amploare care depăşeşte imaginaţia oricărui om de bună credinţă, la limita gestului extrem al vărsării de sânge datorită neimplicării PS Sofronie, precum şi a protopopului de Beiuş, pr. Ioan Balint, care nu a fost alături de preoţii şi credincioşii care apărau biserica, preferând să participe la un maslu de obşte în comuna Budureasa. Pe toată perioada acestei zile de asediu (Duminica a treia din Postul Mare), pe buzele oficialităţilor şi a conducerii forţelor de menţinere a ordinii (jandarmerie, trupe speciale, SRI, Poliţie etc.), reprezentate la cel mai înalt nivel din judeţ, era un singur cuvânt: „PS Sofronie, vinovat de acest conflict”. Pentru a argumenta această acuzaţie, redăm mărturia pr. Gabriel Avram din Pocola care a fost mediator împreună cu alţi preoţi prezenţi la faţa locului, între trupele speciale de intervenţie şi reprezentanţii Episcopiei Greco-Catolice, pe de o parte şi credincioşii din sat, pe de altă parte. Pr. Gabriel
a fost martorul unei convorbiri telefonice între şeful de dispozitiv al trupelor speciale, inspector şef Liviu Popa şi PS Sofronie. În această convorbire, inspectorul şef cere un sfat de detensionare a situaţiei, iar ca răspuns PS Sofronie îl îndeamnă să intre în forţă peste preoţii şi credincioşii care se opuneau ocupării cu forţa a bisericii de către greco-catolici”. Extras din memoriul adresat Mitropolitului Bartolomeu Anania de către 45 de preoţi ai protopopiatului Beiuşului.

[27] Ziarul Făclia, 21 iunie 2008.

[28] „«Nu vreau să mă gândesc cu cine am putea să ne trezim aici. Nu aducem presiuni asupra Sfântului Sinod, dar trebuie să se vadă o susţinere», a declarat, la rândul său, preotul greco-catolic Ovidiu Nicolae Teodorescu”. În articolul ÎPS Corneanu susţinut de intelectualii bănăţeni, în Evenimentul Zilei, Luni, 23 Iunie 2008.

* * *

Semneaza circa 100 de Asociatii, Manastiri si Parohii

Pentru Adeziuni:
FAX: 021 331 7026

E-MAIL: calin.alexe@pconsulting.ro

Ultima ora de primire a adeziunilor este luni 7 iulie ora 11.00M

LISTA integrala in curand AICI

PETITIA mirenilor catre Sfantul Sinod in cazul CORNEANU