Este incredibil in ce capcana, intunecoasa si rece precum un fund de sac, a putut Gabriel Liiceanu sa atraga vreo 50 de intelectuali romani, care
l-au urmat cu docilitate, cum urmeaza oile pe cioban.

Ii datoreaza acestia ceva lui Traian Basescu? Daca presedintele ar frecventa biblioteci cu aceeasi pasiune cu care frecventeaza localul numit Golden Blitz sau ar citi in draci revistele literare, am mai intelege ca a luat cunostinta de talentele lor si i-a incurajat in-
tr-un fel sau in altul. Dar faptul se exclude prin natura ca atare a lucrurilor, Traian Basescu fiind mai strain de carte decat multi dintre cetatenii acestei tari. Si este mai la indemana sa credem ca cei 50 de intelectuali rasati n-au fost bagati niciodata in seama la Cotroceni si ca presedintele n-a avut onoarea sa le citeasca opera, atata cata se banuieste ca este.

Atunci, ramine sa ne intrebam: ii datoreaza ceva cei 50 de intelectuali lui Gabriel Liiceanu? Este greu de crezut. Idolul lor nu dispune de o publicatie prin care sa-i propulseze in ceea ce isi inchipuie ei ca ar fi elita culturii romane, iar prin editura Humanitas, in afara de morti ilustri, nu impinge in fata decat ciurucuri asemeni lui Radu Paraschivescu sau Traian Ungureanu. Atunci poate ca au incredere in puterea lui Gabriel Liiceanu de a-i plasa intr-o functie bine remunerata, cum a procedat Andrei Plesu cu Horia Roman Patapievici sau cum se pregateste chiar idolul lor sa-l plaseze pe Traian Ungureanu in functia de amasador la Washington. Dar asta ar insemna deja trafic de influenta, care poate imbraca uneori aspecte penale, mai ales atunci cand este exercitat contra unor foloase, plocoane si alte semne de recunostina, si nu ne incumetam sa proferam acuze fara acoperire.
Ma rog, ii priveste pe ei cum au ajuns sa-l laude in cor pe presedintele tarii. Si nici macar nu-i condamnam, cu atat mai mult cu cat nici noi nu-l consideram excesiv vinovat pe Traian Basescu. Insa o adeziune se poate exprima si cu dintii stransi, nu neaparat in gura mare, cu apeluri etalate cat mai ostentativ, catre politicieni si popor. Taraboaiele de genul acesta, cu cat sunt mai zgomotoase, cu atat se banuieste ca ar fi mai nesincere, ceea ce ne trimte la interese obscure si la obiective ascunse. Totusi, loc de o intrebare mai este: cat de intelectuali sunt cei 50 de cauzasi, daca nu au reusit inca sa realizeze ca Gabriel Liiceanu este un biet filosof fara opera filosofica, traind mai mult prin agitatiile pe care le provoaca periodic altfel decat prin scris?

Mai nou, filosoful fara opera filosofica se pregateste sa ne explice de la Sibiu cat de drastic este procesul de integrare in Uniunea Europeana si cat de exigenti se cuvine sa fim cu noi insine, atunci cand ne lansam intr-o asemenea cursa. Lasand sa se inteleaga ca el e integrat in Europa de mult, si
n-ar vrea decat sa ne transmita cate ceva din propria sa experienta. Numai ca exemplul oferit recent de Andrei Plesu, conform caruia s-a dovedit ca marele nostru istoric al artei fara opera de istorie a artei nu poate fi editat in strainatate decat pe bani grei si propulsat de colhozul numit Institut Cultural Roman, probeaza ca Occidentul habar nu are de renumele lor din tara, intretinut de un melanj de ratati, carora nu le-a mai ramas decat s-o faca pe aplaudacii. Si, in cazul acesta, ce fel de experienta ar putea sa ne impartaseasca Gabriel Liiceanu?

Poate vrea sa ne indemne sa-l apreciem, alaturi de Andrei Plesu, drept o elita intelectuala a intregului continent, la care sa bata matanii toti intelectualii din Europa. Ceea ce este aberant de-a dreptul. In nici o cultura nationala europeana nu functioneaza o asemenea anomalie, ca toti intelectualii unei natiuni sa se inchine la doi-trei insi, cum s-ar inchina la moastele faimosului sfant Sisoie. Cu o asemenea mentalitate, sfidand cu o obstinatie greu de inchipuit democratia fireasca a unei vieti culturale normale, Gabriel Liiceanu nu intra in Europa, ci iese din ea, Europa fiind un examen prea greu pentru el.

Inca de pe vremea cand isi adresa un apel imperativ siesi, prin Apelul excesiv mediatizat catre lichele, si pana la epistola jignitoare adresata dnei Monei Musca, intr-un moment dificil pentru viata ei, Gabriel Liiceanu s-a dovedit a fi un personaj plin de intentii bune, dar gol de substanta precum o toba. Da note oricui si oricand, pledeaza pentru cauze pierdute, si in orice imprejurare nu uita sa se scoata in evidenta pe sine, considerandu-se mai important decat este. Mai important decat este se considera si acum, cand crede ca ii poate asigura presedintelui tarii o garda pretoriana, care sa-l apere de dusmani si intemperii. Dar garda aceasta pretoriana echivaleaza cu o frectie asidua si aplicata cu o abnegatie mimata la un picior de lemn. Daca presedintele ar avea imprudenta sa sa se lase in grija unei asemenea garzi pretoriene, ar fi egal cu a se incumeta sa plece la un razboi cu capul protejat nu de o casca de otel potrivita conflictelor in care e implicat, ci de un coif de hartie, care nu-l va apara niciodata de gloante. Cu alte cuvinte, numitul Gabriel Liiceanu s-a consumat intr-un gest absolut gratuit.

Cate ceva ar mai fi de spus si despre predilectia lui Gabriel Liiceanu de a provoca diverse discutii in contradictoriu in momente de calm relativ, el plasandu-se totdeuna in spatele celor pe care i-a pus la treaba. Asa a procedat si in cazul condamnarii comunismului, cand a lasat sa se inteleaga ca nu agrea salopetele si pufoaicele regimul decedat in decembrie 1989 si a incurajat formarea unei comisii angajata sa condamne cu fermitate faptele detestabile ale asa-zisei „democratii socialiste”, in timp ce el si ai lui, intoliti la costum impecabil si papillon,
s-au retras intr-unul din balcoanele salii de plen a Parlamentului Romaniei, spre a se delecta cu spectacolul pe care ei insisi il provocasera. Numai ca spectacolul le-a iesit pe nas, cand Horia Roman Patapievici era gata sa zboare din respectivul balcon, tipand ca din gura de sarpe ca este pe cale sa fie asasinat. Asta e situatia, nu alta si, intr-un viitor apropiat, vom avea mai multe de spus.

Cu o nerusinare extrema, Gabriel Liiceanu, care a beneficiat de facilitati de cele mai multe ori alaturi de lege, sub toate regimurile care s-au perindat pe la carma tarii din decembrie 1989 incoace, face caz de coruptie si ridica pe presedintele Traian Basescu pe un soclu nemeritat de campion al luptei impotriva spertului national. In acelasi timp, minte ca un birjar. Desi toate injghebarile lui editoriale si needitoriale datoreaza statului vreo 40 de miliarde de lei vechi, conform site-ului Ministerului de Finante, afirma fara macar sa clipeasca cum ca ar fi singura editura din tara care isi achita la zi datoriile de ordin fiscal. Chestiune care a fost remarcata si de alte case de editura, dintre cele ce stiu cat este de greu sa supravietuiesti printr-un paienjenis de legi care se bat cap in cap. Si ecourile la minciuna lui Gabriel Liiceanu nu sunt favorabile.

Mai nou, s-a apucat sa-l injure ca pe maidan pe Ion Iliescu. Pana acum, ca baiat subtire ce este, n-a avut timp pentru asta. Normal, pentru ca si sub regimul lui Ion Iliescu s-a bucurat inconntinent de amanarea momentului in care va trebui sa dea ochi cu perceptia, sperand ca mai devreme s-au mai tarziu va veni cineva la putere care sa-i anuleze de tot datoriile. Si o speranta incepuse sa se infiripe. Cand seful fiscului, inainte de a fi fost demis pentru erezie politica de seful guvernului, a anuntat ca de acum inainte nu mai iarta pe nimeni, Gabriel Liiceanu iar a scapat netaxat. Si chestiunea vedem ca dureaza.

Ceva ne face sa credem ca directorul editurii Humanitas a fost artizanul apropierii de Traian Basescu, transferand niste interese strict personale in carca intregii societati civile. S-a banuit ceva atunci cand presedintele tarii, netam-nesam, l-a numit pe Vladimir Tismaneanu sef al comisiei destinate sa produca argumentele condamnarii regimului comunist. Insa lucrurile au devenit clare abia la targul de carte la care a fost lansata o culegere de articole a lui Traian Ungureanu, o colectie de nimicuri sadea, solemnitate la care a fost invitat si Traian Basescu. Se vedea dupa chipurile lor radioase ca batusera palma. Ma rog, atunci s-a lamurit chestiunea apropierii societatii civile de presedinte, dar a ramas in picioare un mister inca de nepatruns: ce planuri avea Liiceanu cu Traian Ungureanu. Acum s-a lamurit si acest aspect al manariilor asa-zisei noastre elite intelectuale, desi recent a survenit un nedorit accident. Calin Popescu Tariceanu nu-l vrea si pace pe Ungureanu in functia de ambasador la Londra. Spre a fi depasit acest moment critic, ne asteptam la alta serie de manarii.

In felul acesta credem ca se explica si faptul ca faimosul filosof Gabriel Liiceanu n-a avut timp pana astazi sa-si redacteze opera filosofica. Cand trebuie sa tragi de o multime de sfori, cand esti implicat in combinatii nenumarate, unele cu bataie la varfurile puterii, se duce dracului timpul pe care orice intelectual autentic il rezerva creatiei. In afara de asta, directorul eciturii Humanitas trebuie sa aiba grija si de prietenul sau Andrei Plesu, grav afectat de o maladie careia nu i s-a gasit inca nume: dorinta imperioasa de a figura totdeauna pe locul intai, indiferent despre ce ar fi vorba. Despre asigurarea primului loc la toate targurile de carte sau la volume vandute, ca si despre o intaietate fara drept de apel in materie de premii si alte distinctii. Totul desfasurandu-se in regia abila si frauduloasa a lui Gabriel Liiceanu.

Nu intamplator, cuplul lor nu mai baga carbuni in cazanele Grupului de Dialog Social, cam lasat de izbeliste. De unde Grupul 22, pana in urma cu un an si ceva, era folosit ca berbec in orice actiune menita sa scoata in evidenta virtutile societatii civile, acum a ajuns un fel de cenusereasa, fara initiative si fara sa i se mai faca o parte cat de cat importanta la initiativele plesilor si liicenilor. De pilda, in combinatia cu presedintele Traian Basescu Grupul de Dialog Social nu a prea fost initiat, poate si din teama ca va lua hora inainte si va deconspira cu gura lui mare o operatiune care ar fi trebuit sa ramana cel putin o vreme secreta. Oricum, scoaterea pe tusa a Grupului de Dialog Social nu reprezinta o paguba prea dureroasa pentru societate, in general. Dimpotriva, nu este rau ca i-a scazut peste noapte tonusul vocii.

Intrebarea de fond ramane totusi aceasta: daca ceea ce se practica in aceste medii de combinatori se mai poate numi cultura sau ceva pe aproape. Si raspunsul este departe de a fi pozitiv. Chiar protagonistii acestor medii traiesc exclusiv din pretentii si mofturi, indepartandu-se cu fiecare zi care trece de cercurile celor ce edifica o noua cultura in Romania. Nefiind lipsa de oameni care isi vad cu perseverenta de propria creatie, care tinde sa devina a tuturor, si prin calitate, si prin adresa. Numai ca multora le lipseste curajul de a spune lucrurilor pe nume si a avertiza publicul ce prefera cultura adevarata ca regele este gol, gol-golut. Cine poate sa stie, poate asa cum Gabriel Liiceanu nu a avut niciodata timp de creatie, nici ei nu considera ca ar fi util sa iroseasca un timp pretios in polemici la care risca sa li se raspunda agresiv sau chiar cu ferocitate. Pentru ca, spre deosebire de un intelectual veritabil, actionand in price imprejurare ca o individualitate inconfundabila, cu propriile ei opinii. baietii la care ne referim lucreaza in haita si te trezesti pe neasteptate cum haita e asmutita asupra ta. S-a mai intamplat, va aduceti aminte?

In toate, viitorul conteaza, in el stau toate sperantele. Se poate reedita „Jurnalul de la Paltinis” in alte zeci si zeci de editii, va fi tot aia. Gabriel Liiceanu nu poate sa traga de ceea ce considera cea mai breaza realizare a sa pana in secolul viitor. Si ce va ramane din el, maine sau poimaine. Unde opera nu este nu e nici speranta sa negociezi un loc privilegiat in ierarhia istoriilor literare dintr-o posteritate care nu va intarzia sa vina. Cel mult, se va vorbi despre un editor uneori, numai uneori mai inspirat decat altii si cam atat.

Mihai Pelin

Cronica Romana

22/23 Februarie 2007