Din punctul nostru de vedere cercetarea „Raportului Tismăneanu” este susceptibilă unei analize etajate pe trei nivele de referinţă: context – text – subtext. Cele trei arii de studiu sunt indeterdependente, iar decuparea doar a unui nivel poate afecta înţelegerea întregului: textul istoriografic nu poate fi aprofundat dacă nu este raportat la motivaţiile constituirii Comisiei prezidenţiale, iar lectura lui ulterioară este dependentă, cel puţin deocamdată, de componenţa Comisiei şi modul în care s-a desfăşurat ritualul de condamnare a comunismului. Ipoteza pe care este construit acest studiu poate fi formulată altfel: „Raportul Tismăneanu” nu poate fi considerat un text istoriografic ca oricare altul, ci unul care are pretenţia de a oficializa o perspectivă asupra trecutului recent al României, de aceea el trebuie corelat cu intenţiile iniţiatorului, cu profilul intelectual şi politic al autorilor dar şi cu reacţiile publice, favorabile sau critice, faţă de acesta.

O ultimă remarcă introductivă este aceea că studierea „Raportului Tismăneanu”, a contextului în care acesta a fost realizat, dar şi a semnificaţiilor publicării sale trebuie considerată un demers firesc şi legitim, în cadrul unui autentic dialog intelectual, bazat pe formula: „cunoaştere-critică-progres”.

I. Context politic şi cultural. Comisia Tismăneanu

În toate statele care au ieşit din comunism în anul 1989 au existat ample dezbateri referitoare la gestiunea moştenirii totalitare, a celor mai bune căi de a găsi responsabilitatea pentru crimele trecutului dar, simultan, de a reconcilia naţiunile cu propria lor memorie traumatică. România a urmat şi ea această regulă nescrisă, cu forme specifice de manifestare, determinate de faptul că a fost singurul stat în care schimbarea de sistem a fost sângeroasă.

În istoria ideii de „proces al comunismului” în România primul eveniment important îl constituie data de 12 ianuarie 1990: într-o manifestaţie în faţa Palatului Victoria din Bucureşti s-a cerut interzicerea prin lege a partidului comunist, liderii P.C.R. să nu mai facă parte din organele de conducere ale administraţiei de stat dar şi a Frontului Salvării Naţionale precum şi judecarea publică a conducerii de partid anterioare înlăturării regimului Ceauşescu . Deşi sub presiunea manifestanţilor au fost acceptate de către Consiliul F.S.N. cererile adresate în 12 ianuarie (reintroducerea pedepsei cu moartea în urma unui referendum; scoaterea în afara legii a PCR), singura decizie importantă rămasă validă din punct de vedere juridic după încheierea manifestaţiei publice este „Decretul-lege privind trecerea în proprietatea statutului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român” (18 ianuarie 1990).

Următorul reper simbolic în istoria de 17 ani a ideii de proces al comunismului este reprezentat de „Proclamaţia de la Timişoara” din 11 martie 1990. În aceasta, deşi nu este exprimată explicit teza unui proces al comunismului, prin punctul al optulea se propunea interzicerea „pentru primele trei legislaturi consecutive a dreptului la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate.” Textul adoptat în primul oraş al revoluţiei din 1989 face trecerea de la ideea unui proces general al comuniştilor, exprimată în ianuarie 1990, spre tema lustraţiei, adică a interzicerii unor drepturi civile pentru o categorie de cetăţeni ai României. În anii care au urmat, până acum, cea mai severă formă de „proces al comunismului” s-a redus la ideea unei legi a lustraţiei, care să „igienizeze” viaţa politică.

Primul proiect privind o lege a lustraÅ£iei, conceput de George Åžerban – iniÅ£iatorul „ProclamaÅ£iei de la TimiÅŸoara” – , a fost depus în Parlamentul României de abia în 27 mai 1999. IniÅ£iativa nu a fost însă niciodată dezbătută în Comisia juridică ÅŸi nici nu a ajuns vreodată în plenul Camerei. Avizul Consiliului Legislativ a venit la ÅŸapte luni după înregistrarea proiectului ÅŸi conÅ£inea numeroase obiecÅ£ii. Guvernul Mugur Isărescu nu a transmis un punct de vedere. La 1 februarie 2001, deputaÅ£ii P.S.D., care deÅ£ineau o majoritate confortabilă, au clasat proiectul conform art. 60, alin. 5 din ConstituÅ£ie.
După 2004 tema lustraţiei a fost reluată, fiind realizate mai multe iniţiative legislative, intrând în circuitul parlamentar propunerea P.N.L. şi „legea antinomenclatură” a Partidului Iniţiativa Naţională . Proiectele nu au fost însă adoptate înainte de condamnarea oficială a regimului comunist în 18 decembrie 2006.

În plus faţă de aceste proiecte de lege au existat însă şi iniţiative de condamnare a regimului comunist de către autorităţile statutului român. Primul demers este cel Guvernului Petre Roman, la 27 decembrie 1990 fiind publicată o scrisoare a ministrului Justiţiei Victor Babiuc, în numele primului-ministru, prin care se cerea identificarea celor care au folosit abuziv sau criminal puterea înainte de 1989 .

După alegerea lui Emil Constantinescu în funcţia de Preşedinte al României, acesta, într-un mesaj cu prilejul inaugurării oficiale a Memorialului Sighet (20 iunie 1997), „cerea iertare în numele statului român” victimelor regimului comunist. Cu acelaşi prilej, Emil Constantinescu transmitea un mesaj Parlamentului prin care solicita iniţierea unei legi „prin care toate condamnările politice, care din 1948 până în 1989, au servit drept pretext pentru reprimarea rezistenţei anticomuniste, să fie amnistiate, anulate în substanţa şi în consecinţele lor.”

În plan internaţional condamnarea comunismului a făcut obiectul a două rezoluţii ale Consiliului Europei. Prima, este Rezoluţia 1096 din 1996 privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste”, raportor fiind Adrian Severin . După un deceniu, în 25 ianuarie 2006 Consiliul Europei a adoptat Rezoluţia 1481 privind „Necesitatea unei condamnări internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare” . Textul Rezoluţiei este rezultatul unui compromis în interiorul Adunării Parlamentare, între Grupul Popular şi Grupul Socialist, formula cea mai radicală fiind cuprinsă în articolul „12. În consecinţă, Adunarea Parlamentară condamnă cu vigoare violările masive ale drepturilor omului, comise de regimurile comuniste totalitare şi aduce un omagiu victimelor acestor crime.” Recomandarea care însoţea Rezoluţia 1481 nu a fost aprobată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei .

Condamnarea comunismului în statele din centrul şi sud-estul Europei s-a axat, în principal, pe iniţierea unor legi ale lustraţiei, prin care sunt investigaţi indivizii care au fost afiliaţi procesului de represiune al statului, în special cei care au lucrat sau au colaborat cu securitatea de stat, sau prin intermediul unei condamnări morale şi culturale, prin publicarea a numeroase studii şi cercetări cu privire la crimele şi ororile sistemului totalitar comunist, sau prin înfiinţarea unor instituţii pentru memoria trecutului. România este, până în acest moment, singurul stat din Europa Centrală şi de Sud-Est şi de în care decizia politică a condamnării comunismului a fost precedată de activitatea unei comisii care a redactat un raport având un conţinut istoric.

Comisia Tismăneanu: constituire, componenţă, funcţionare
Rădăcinile Comisiei Tismăneanu trebuie căutate în atmosfera politică de la începutul anului 2005, când proaspătul preşedinte al României, Traian Băsescu, începea un proces de transformare din adversar al „intelighenţiei anticomuniste” (eşecul guvernării C.D.R.-U.S.D. a fost pus şi pe seama conflictelor generate de P.D. în guvern) în favorit al acesteia.

În aprilie 2005, un vicepreşedinte al Alianţei Civice, Sorin Ilieşiu lansează „Proclamaţia către România” prin care se cerea realizarea unei condamnări a regimului comunist, similar condamnării Holocaustului. În absenţa unui răspuns din partea noului şef al statului, a urmat în 14 iunie 2005 un „Apel pentru România”, semnat de alte personalităţi ale lumii culturale din România, prin care se cerea acelaşi lucru. Iniţial, Traian Băsescu a spus că „nu are elemente” pentru o astfel de decizie.

Simultan însă s-a desfăşurat, în plan politic, un alt fenomen: Partidul Democrat, sub influenţa lui Traian Băsescu renunţă la identitatea sa social-democrată, în favoarea incertului statut de partid „popular”. Proiectul declanşării alegerilor anticipate eşuează, ca urmare a refuzului preşedintelui P.N.L., Călin Popescu-Tăriceanu, de a demisiona din funcţia de prim-ministru. Ideea fuziunii dintre P.N.L. şi P.D., pentru a se racorda Partidului Popular European devine tot mai impopulară în rândul liberalilor. Atacurile lui Traian Băsescu la adresa Guvernului Tăriceanu şi a P.N.L. determină ostilizarea relaţiilor din cadrul Alianţei „Dreptate şi Adevăr”. Competiţia politică dintre P.N.L. şi P.D. se transferă şi în plan simbolic, al asumării identităţii de „unic partid de dreapta”.
Prima iniţiativă a aparţinut liberalilor, creând un Institut de Investigare a Crimelor Comunismului în România . Institutul a fost înfiinţat de Guvern la sfârşitul anului 2005 ca o structură care va analiza regimul comunist şi sistemul de putere din acea perioadă din punct de vedere instituţional, va prezenta activiştii de partid, ofiţerii şi magistraţii care lucrau în cadrul aparatului de represiune şi va identifica abuzurile şi crimele săvârşite, ordonate sau inspirate de către aceştia . Gestul era considerat un atac direct la adresa lui Traian Băsescu, în contextul în care în mass-media şi mediul politic informaţiile privind o potenţială apartenenţă sau colaborare cu Securitatea erau tot mai intens vehiculate.

Presiunea asupra lui Traian Băsescu creşte prin prezentarea în parlament a unor proiecte de legi ale lustraţiei, care potenţial îl puteau viza în calitatea sa de fost şef al reprezentanţei companiei Navrom de la Anvers (Belgia). Guvernul Călin Popescu-Tăriceanu realizează o modificare prin ordonanţă de urgenţă a Legii 187/1999 privind Colegiul C.N.S.A.S. Liberalii păreau a fi câştigat competiţia cu Traian Băsescu şi P.D. pentru gestionarea moştenirii simbolice a anti-comunismului. Prin noua lege a C.N.S.A.S., se extinde aria de aplicare a verificării persoanelor care au colaborat cu Securitatea. În primăvara anului 2006 expira mandatul Colegiului C.N.S.A.S. Instituţia părea a avea o importanţă strategică, prin controlul acesteia asupra dosarelor oamenilor politici.
Constantin Ticu Dumitrescu, puternic susţinut în mass-media de către intelectualitatea apropiată Alianţei Civice şi G.D.S., părea a fi favorit pentru preluarea preşedinţiei C.N.S.A.S. Din partea P.D. a fost nominalizat în Colegiul C.N.S.A.S. şi Corneliu Turianu. Acesta, în pofida declaraţiilor publice ale P.N.L. şi P.D. de susţinere în fruntea Colegiului, şi-a depus candidatura, fiind ales preşedinte în 28 martie 2006. A izbucnit astfel o nouă criză politică, responsabil de noua situaţie fiind considerat Traian Băsescu.
În prealabil însă, la 10 martie 2006 a fost publicat un „Apel către Preşedintele României Traian Băsescu” prin care i se cerea să condamne „regimul comunist din România ca nelegitim şi criminal printr-o declaraţie solemnă în faţa camerelor reunite ale Parlamentului.” Documentul a fost semnat de către numeroase organizaţii civice şi persoane (la final peste 700), care îşi exprimau această dorinţă. Astfel, Traian Băsescu risca să-şi alieneze relaţia cu cei care l-au sprijinit şi votat în anul 2004, pentru că a promis că va lupta împotriva „sistemului ticăloşit”, ale cărui rădăcini erau considerate a fi în comunism.
Criza din interiorul C.N.S.A.S., în care Constantin Ticu Dumitrescu cerea preşedinţia Colegiului, dar preşedinte ales era Corneliu Turianu, nu putea să nu aibă şi implicaţii politice. Traian Băsescu se prezintă la C.N.S.A.S. în 4 aprilie 2006 pentru a media conflictul intern. Spre neplăcerea sa, în premieră pentru el, a fost huiduit, la scenă deschisă, de mulţime, atât la intrarea, cât şi la ieşirea din sediul C.N.S.A.S. Faţă de această reacţie de ostilitate, intuind pericolul de a fi atacat în mass-media în legătură cu propriul trecut, Traian Băsescu se hotărăşte să dea curs cererilor de condamnare a comunismului, luând astfel naştere Comisia Tismăneanu . Înfiinţarea de către Traian Băsescu a Comisiei Tismăneanu era o dublă lovitură adresată constestatarilor săi: o parte a intelectualităţii care începuse să-l conteste pentru relaţia sa cu regimul comunist, a fost inclusă în Comisia prezidenţială, conferindu-le în acest fel recunoaşterea publică mult aşteptată, iar pe altă parte era o subtilă şubrezire a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (I.I.C.C.R.). Prin includerea lui Marius Oprea, preşedinte al I.I.C.C.R., în Comisia Tismăneanu se crea aparenţa subordonării proiectului P.N.L. celui prezidenţial. În plus, Vladimir Tismăneanu avea o mult mai mare notorietate decât Marius Oprea, astfel încât competiţia simbolică şi mediatică dintre şeful statului şi premier era relansată de pe poziţii favorabile celui dintâi.

După luarea deciziei de constituire a Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, mecanismul formării şi funcţionării a fost următorul: Administraţia Prezidenţială a adresat o invitaţie lui Vladimir Tismăneanu de a participa la redactarea unui raport „riguros şi coerent” , care să-i dea posibilitatea lui Traian Băsescu „de a condamna în mod oficial perioada celor aproximativ cincizeci de ani de comunism, din România”. Vladimir Tismăneanu a fost „singura persoană autorizată să formeze componenţa Comisiei pe care o prezidează”, fiind şi purtătorul de cuvânt al acesteia.
În formula prezentată la constituire, pe 20 aprilie 2006, Comisia Tismăneanu era formată dintr-un preşedinte şi 19 membri . Pe parcursul activităţii comisiei prezidenţiale, din aceasta au plecat Sorin Antohi (dovedit a fi colaborator al Securităţii) şi I.P.S. Nicolae Corneanu (acesta şi-a recunoscut colaborarea cu Securitatea încă din 1990), cu câteva zile înainte de prezentarea Raportului final. Virgil Ierunca a decedat la 28 septembrie 2006. Din componenţa finală a „Comisiei Tismăneanu” a făcut parte şi Levente Salat, care a fost cooptat pe parcurs.

Comisia prezidenţială a beneficiat de sprijinul unui grup de 19 experţi şi experţi cu statut special, care nu fac parte din comisia prezidenţială. Putem descifra astfel un dublu palier, cel al membrilor Comisiei, personalităţi ale lumii culturale, şi cel al experţilor. Informaţiile publice în legătură cu modul de lucru al Comisiei Tismăneanu sunt fragmentare, nefiind prezentată metodologia de lucru de către conducătorul acesteia. Facem încă de pe acum precizarea că în textul Raportului nu este decelabilă contribuţia individuală a grupului de 40 de persoane care şi-au asumat documentul comisiei prezidenţiale.

Două criterii explică modul de constituire a Comisiei Tismăneanu: notorietatea publică, în postura de anti-comunist şi prestigiul profesional. Din totalul celor 21 de membri care au făcut parte din comisia prezidenţială, pe întreaga ei durată de funcţionare, sau doar limitat, au o operă care să aibă acoperire ştiinţifică pentru analiza comunismului nouă membri . În cadrul Comisiei breasla istoricilor a fost reprezentată prin şapte persoane, din care specializaţi în istorie contemporană sunt doar trei (Marius Oprea, Dragoş Petrescu, Cristian Vasile). Concluzia care se impune este aceea că în constituirea Comisiei Tismăneanu criteriul notorietăţii publice şi al activităţii publice declarat anticomuniste a fost prevalent. Majoritatea membrilor Comisiei Tismăneanu fac parte sau sunt afiliaţi Grupului pentru Dialog Social , în acest fel realizându-se un subtil transfer de legitimitate dinspre un grup de intelectuali spre omul politic Traian Băsescu. Alte personalităţi, precum dizidentul Paul Goma sau istoricul Florin Constantiniu, deşi au fost invitate să facă parte din Comisia Tismăneanu, au refuzat.

Comisia de experţi a avut în componenţă 19 de persoane . Dintre acestea, 12 sunt istorici, iar şapte au obţinut titlul de doctor în istorie până la momentul finalizării „Raportului Tismăneanu”. Filologii sunt reprezentaţi prin trei persoane (Ruxandra Ceseranu, Eugen Negrici, Smaranda Vultur), toate având titlul de doctor. Restul comisiei de experţi este compusă din doi jurişti (dr. Radu Chiriţă, Germina Nagâţ), un economist (Maria Mureşan, având titlul de doctor) şi un psiholog (Hannelore Baier). Criteriul de selecţie pare a fi competenţa profesională şi specializarea într-o temă legată de istoria comunismului .

II. „Raportul Tismăneanu”: concepte, metode şi conţinut
Din analiza structurii generale a „Raportului Tismăneanu” putem afirma că acesta pare a îndeplini criteriile formale ale unei opere cu caracter ştiinţific: sunt enunţate intenţiile de cercetare, chiar dacă nu sunt stabilite şi ipotezele, este folosit un aparat bibliografic, este realizată o analiză a literaturii dedicate regimului comunist, precum şi o identificare generală a surselor. Acestea sunt condiţii minimale astfel încât o cercetare să poată fi inclusă în rândul operelor cu caracter ştiinţific.

În cele ce urmează îmi propun să scot în evidenţă cele mai importante carenţe ale „Raportului Tismăneanu”, fără însă a avea pretenţia de a fi analizat, aici, în amănunt toate slăbiciunile unei opere masive ca dimensiune şi complexe în conţinut.

a) Inconsecvenţa conceptuală. Elementul fundamental asupra căruia Raportul nu oferă o necesară clarificare este cel referitor la încadrarea regimului comunist într-o tipologie sau alta: a fost „dictatură” sau „sistem totalitar”? Comisia Prezidenţială este denumită pentru analiza „dictaturii comuniste”, în timp ce în „Raportul Tismăneanu” alternează termenii de „totalitarism”, „dictatură”, „regim autocratic”. Opţiunea pentru „dictatură” sau „regim totalitar” este esenţială pentru un document care îşi propune să judece şi să condamne un sistem politic. Potrivit definiţiei devenite clasice a lui Carl Friedrich şi Z. K. Brzezinski , regimurile totalitare sunt autocraţii moderne caracterizate de şase mari trăsături: 1) o ideologie oficială la care toţi cetăţenii sunt obligaţi să adere; 2) un partid unic, organizat ierarhic şi care înregimentează o proporţie însemnată a populaţiei; 3) monopolul total asupra tehnologiei miliare şi a mijloacelor de coerciţie şi luptă armată; 4) monopolul total asupra mijloacelor de comunicare; 5) un sistem de teroare şi represiune politică bazat pe aparatul poliţienesc; 6) un sistem economic centralizat. În esenţă, sistemul totalitar cuprinde întreaga societate şi aceasta este transformată potrivit proiectului prescris de ideologia care îl fundamentează (comunism, nazism sau fascism). Dictatura este un regim în care puterea este preluată, exercitată şi personalizată de o persoană sau de un grup. Regimurile dictatoriale clasice nu îşi propun să transforme societatea potrivit unui proiect ideologic, ci doar să folosească funcţiile statului în interesul persoanei sau grupului care deţine puterea. Altfel spus, totalitarismul înglobează manifestarea dictatorială a autorităţii, dar nu poate fi redus la aceasta. Dacă în cazul regimurilor dictatoriale responsabilitatea este mai uşor de circumscris la persoanele care au confiscat şi exercitat puterea cu mijloace violente (fizice şi/sau simbolice), în cazul totalitarismului responsabilitatea devine mai difuză, fiind mai greu de trasat liniile de demarcaj între vinovăţie şi nevinovăţie dar, implicit, şi mai largă. Cred că nu este întâmplător faptul că „Raportul Tismăneanu” nu analizează rolul sistemului judiciar şi al armatei în sistemul comunist, eludarea acestor instituţii din „procesul comunismului” plasând responsabilitatea doar la aparatul de partid, care a controlat statul. Opţiunea pentru „dictatură comunistă” poate fi interpretată ca o metodă de a plasa responsabilitatea pentru instaurarea, funcţionarea şi menţinerea comunismului în România în domeniul factorilor externi (U.R.S.S.) şi al partidului unic, împreună desigur cu instrumentele sale directe (Securitatea, aparatul de propagandă). Rămâne de discutat în alte studii responsabilitatea şi a altor instituţii sau structuri ale statului (justiţia, armata), care nu au cuprinse în Raport, dar care au avut un rol esenţial în menţinerea comunismului în România.

Ambiguitatea esenţială a definirii comunismului ca dictatură sau ca sistem totalitar poate fi regăsită în numeroase pagini ale „Raportului Tismăneanu”. Întrebarea-cheie este dacă „sistemul comunist a găsit susţinere în rândul cetăţenilor români?”. Răspunsul la această chestiune este relaţionat cu termenul de „legitimitate”. În funcţie de autor, conceptului de „legitimitate” i se dau accepţiuni diferite, fie în sens axiologic-moral, fie funcţional. De exemplu, la pagina 96 a Raportului se foloseşte expresia „criză de legitimitate”, la pagina 114 Ceauşescu avea o legitimitate „anemică”, pentru ca la pagina 172 să se afirme „rarele acte de disidenţă erau departe de a pune la îndoială legitimitatea regimului”. Contradicţiile conceptuale nu sunt doar între diferitele subcapitole ale „Raportului Tismăneanu”, ci chiar în cadrul aceleiaşi structuri tematice: deşi se vorbeşte de „anemica legitimitate” (pag. 114) a lui Nicolae Ceauşescu, în paginile anterioare (de la 98 începând) sunt prezentate metodele prin care liderul comunist şi-a construit legitimitatea în partid, în România şi în Occident.

Alternanţa sferelor conceptuale ale legitimităţii (axiologic versus funcţional) este de natură să oculteze chestiunea esenţială, şi anume: se poate menţine un regim doar prin violenţa fizică şi simbolică, ori reuşeşte chiar şi un regim totalitar să-şi creeze o susţinere socială? Opinia mea în legătură cu această chestiune este următoarea: i) în sens moral, din perspectiva valorilor democratice, putem considera că regimul comunist de esenţă totalitară nu este legitim, ca urmare a încălcării drepturilor fundamentale ale omului; ii) din perspectivă istorică şi antropologică însă, este foarte greu de explicat funcţionarea unui regim totalitar, vreme de patru decenii, în absenţa oricărei legitimităţi. Regimul comunist în România şi-a construit baza sa de susţinători, a existat o pondere fluctuantă a celor care au acceptat comunismul ca un dat istoric precum şi o minoritate a celor care l-au contestat în diferite forme. Cred că în acest sens, al legitimităţii ca funcţie de exercitare a puterii, ar trebui folosit conceptul de „legitimitate” într-un document ştiinţific.

b) Accesul şi folosirea surselor. Caracterul eterogen al „Raportului Tismăneanu” este consacrat, în mod esenţial, de modul de folosire a surselor de documentare. La prima întâlnire a Comisiei Tismăneanu din 20 aprilie 2006 preşedintele Traian Băsescu i-a asigurat pe membrii Comisiei de sprijinul său pentru accesul la „arhivele instituţiilor care deţin documente necesare în elaborarea raportului final” . În pofida acestor auspicii inaugurale pozitive, analiza surselor folosite în „Raportul Tismăneanu” ne conduce la următoarele concluzii: i) ponderea informaţiilor de arhivă în ansamblul studiului este restrânsă. Sursele de arhivă deţin un loc marginal în analiza perioadei Ceauşescu, pentru epoca Gheorghiu-Dej accesul fiind permis de legislaţia în vigoare în România în anul 2006. De exemplu, arhiva de cadre a PCR, esenţială pentru înţelegerea funcţionării sistemului totalitar, nu a fost utilizată în document; ii) eludarea sau necunoaşterea unor surse edite, esenţiale pentru subiectul în cauză. Luăm cu titlu de exemplu părţile din Raport care tratează problema închisorilor, inclusiv a legislaţiei, fără a se face referiri la o lucrare importantă dedicată acestui subiect . În mod aparent inexplicabil, în diferite părţi ale Raportului (mai ales în capitolul introductiv dedicat bibliografiei) sunt citate anumite surse, dar care apoi nu mai sunt folosite în secţiunea care analizează tematica respectivă. Explicaţia cred că poate fi găsită în faptul că „Raportul Tismăneanu” a fost produs pe părţi, care au fost alipite mecanic, fără a se realiza o aducere la zi a bibliografiei. Aceeaşi explicaţie poate fi găsită şi pentru situaţia în care, mai ales la Partidul Comunist, este utilizată literatura americană a anilor `80, fără ca aceasta să fie corelată cu noile studii, realizate pe noi surse; iii) Comisia recunoaşte că nu a avut acces la anumite surse. De exemplu, autorii Raportului afirmă că nu au avut acces la documentele privind vânzarea evreilor (pag. 548). În situaţia în care le-a fost blocat accesul la sursele de arhivă, în pofida promisiunii prezidenţiale, considerăm că membrii Comisiei Tismăneanu trebuiau să intre în „grevă de studiu”, până ce situaţia se reglementa. În lipsa unei atari atitudini, membrii Comisiei Tismăneanu trebuie să-şi asume un produs care nu este realizat pe baza surselor la care trebuiau să aibă acces.

c) Încercarea de impunere a unor concluzii partizane. Unul dintre cele mai semnificative exemple asupra rescrierii istoriei este modul în care este tratată problema Revoluţiei din 1989. În Raport se afirmă că „adevărata cartă a revoluţiei din decembrie 1989 a fost Proclamaţia de la Timişoara (11 martie 1990) care a consacrat idealurile anticomuniste ale revoluţiei” . Acest fragment trebuie corelat cu cel de la pagina 636: „se impune recunoaşterea oficială a Proclamaţiei de la Timişoara (din martie 1990), precum şi a manifestaţiei anticomuniste din aprilie-mai 1990 care a avut loc în Piaţa Universităţii din Bucureşti ca momente reprezentative ale Revoluţiei anticomuniste începute în decembrie 1989”. Citatele prezentate mai sus indică asumarea de către „Raportul Tismăneanu” a unei viziuni istorice partizane, prin care se doreşte asumarea de către un grup politic a monopolului legitimităţii revoluţionare. Teza potrivit căreia Proclamaţia de la Timişoara, respectiv fenomenul Piaţa Universităţii ar reprezenta esenţa revoluţiei anticomuniste nu este validă, deoarece eludează realităţile istorice. Cum poate fi un document publicat în 11 martie 1990 carta unei revoluţii care a consacrat pluripartidismul, alegerile libere, separaţia puterilor în stat încă prin Comunicatul Frontului Salvării Naţionale din 25 decembrie 1989? De asemenea, este omisă crearea partidelor politice precum şi a Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională, primul miniparlament. Alegerile din 20 mai 1990, în pofida problemelor de organizare şi confruntărilor uneori violente dintre F.S.N. şi P.N.Ţ.C.D., P.N.L., au fost considerate „libere şi corecte” de organizaţiile interne şi internaţionale care le-au monitorizat.

d) Anonimizarea responsabilităţii individuale a autorilor „Raportului Tismăneanu”. Deşi Raportul este asumat de comisie ca întreg şi de persoanele componente în mod individual, în cadrul documentului nu sunt indicate contribuţiile individuale ale autorilor. Considerăm că procedeul corect era acela prin care erau indicate părţile scrise de fiecare membru al Comisiei Tismăneanu, respectiv al experţilor, urmând ca ceilalţi membri, care nu au avut contribuţii scrise la Raport să-şi asume, în baza principiului solidarităţii, forma finală a cercetării. Această dovadă de transparenţă clarifica orice speculaţii în legătură cu contribuţia fiecărei persoane la realizarea Raportului. Altfel, singura metodă de identificare a contribuţiilor fiecărui membru al Comisiei şi al experţilor este de a corela textul „Raportului Tismăneanu” cu aria de preocupări a fiecărei persoane, respectiv cu opera sa anterioară.

Totuşi, regulă anonimităţii nu se aplică şi în cazul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului. Memorialul Sighet, care îşi asumă în nume instituţional părţi din Raport (pag. 180-186; 196-224). Se operează astfel o dublă discriminare: mai întâi, faţă de ceilalţi autori ai Raportului şi, în al doilea rând, prin raportare la celelalte instituţii de cercetare a regimului comunist.

e) Contradicţii interne. Prin masivitatea sa, precum şi prin faptul că este rodul unui grup de cercetători eterogeni, „Raportul Tismăneanu” este supus unor (inerente) contradicţii interne. În cele ce urmează voi face referire doar la două inadvertenţe. Prima dintre ele este de importanţă esenţială, şi se referă la statisticile privind victimele comunismului în România. Problema este tratată în două părţi distincte ale Raportului: „Gulagul românesc în cifre” (pag. 159-160) şi „Recensământul populaţiei concentraţionare 1945-1989” (pag.209-216). La pagina 160 Raportul afirmă „Aceasta înseamnă că (aşa cum rezultă din calculele AFDPR), prin închisorile, lagărele şi alte locuri de detenţie şi deportare, au trecut 2 000 000 de oameni!”, pentru ca la pagina 214 numărul deţinuţilor politici să fie estimat la 600.000. Însă la pagina următoare se afirme că „cifra victimelor directe ale represiunii comuniste se ridică la 2 milioane”, în care sunt incluşi însă şi „sutele de mii de deportaţi, strămutaţi, evacuaţi, pe deţinuţii din , pe basarabenii şi bucovinenii repatriaţi cu forţă în URSS, ca şi pe cei 520.000 tineri forţaţi să muncească în , pe zecile de mii de , pe femeile decedate din cauza politicii demografice” (pag. 215). Aproximările victimelor regimului comunist, între 500.000-2.000.000, precum şi metodele speculative de calculare a acestora dau o notă de superficialitate unui document care se doreşte a fi şi „final” şi „oficial”.

A doua contradicţie pe care doresc să o relev în această analiză se referă la colectivizarea agriculturii, mai precis la periodizarea etapelor acesteia. Subiectul este cercetat în două subteme (pag. 425-427 şi 430-431) ale subcapitolului „Colectivizarea agriculturii, 1949-1962: decizie politică, etape, rezistenţă şi represiune”. Iniţial, Raportul afirmă că “Istoria colectărilor poate fi împărţită în patru perioade distincte” (1945-1947; 1948-1952; 1953-1956; 1957-1962), pentru ca, ulterior să fie propusă o altă cronologie: „procesul de colectivizare s-a desfăşurat în două valuri principale, 1949-1953 şi 1953-1962, împărţite la rândul lor în numeroase etape sau stadii”. Considerăm că este nepotrivită prezentarea în mai puţin de zece pagini a două viziuni asupra dinamicii aceluiaşi fenomen, pentru un document destinat şi publicului nespecialist, cu atât mai mult cu cât nu este realizată o critică a cronologiilor alternative propuse.

f) Incoerenţe de structură. Semnificativ pentru modul de realizare al „Raportului Tismăneanu” este faptul că principalele concluzii au fost redactate chiar înainte de înfiinţarea Comisiei Prezidenţiale . Acest indiciu sugerează şi modul în care a fost creat Raportul: prin colaţionarea sau prelucrarea unor materiale deja existente, sau prin realizarea altora noi, de către diferiţi membri. Metoda de lucru explică incoerenţele de structură. Câteva exemple în acest sens cred că sunt semnificative: i) subcapitolul „Undele de şoc ale Congresului al XX-lea al PCUS, 1957-1960” (pag. 65-69) este plasat înaintea părţii care tratează despre Congresul al XX-lea („Comuniştii români şi Congresul al XX-lea al PCUS”, pag.69-73); ii) repetarea aceloraşi informaţii, despre aceeaşi temă, în subcapitole diferite: la paginile 46-47 este tratată „Sfidarea lui Pătrăşcanu”, pentru ca în paginile 50-56 să fie analizat „Intelectualul leninist şi partidul: cazul Lucreţiu Pătrăşcanu”; iii) intercalarea şi repetarea unor informaţii într-o altă structură tematică: între paginile 56-65 este prezentată „Mărirea şi decăderea Anei Pauker”, însă în acelaşi subcapitol este inclusă şi biografia lui Gh. Gheorghiu-Dej, informaţii care au fost cuprinse şi în subcapitolul „Cele trei centre” (pag. 41-46). Un alt exemplu este cel referitor la chestiunea domiciliului obligatoriu: între paginile 285-287 este cercetată „Ilegalitatea măsurilor administrative de internare în lagăre şi stabilire a domiciliului obligatoriu”, urmează „Concluzii” iar între paginile 289-306 este subcapitolul „Deportările şi dislocările de populaţii din România anilor 1950. Instituţia domiciliului obligatoriu”, ultimul subtitlu fiind denumit „Caracterul abuziv al măsurilor de dislocare şi fixare a domiciliului obligatoriu”.

Fără a mai prezenta şi alte exemplificări din Raport, considerăm că dimensiunea sa putea fi redusă, crescând însă şi coerenţa internă, printr-o mult mai riguroasă planificare a tematicii şi eliminarea repetiţiilor şi redundanţelor.

g) Disproporţia dintre importanţa temei şi spaţiul acordat. „Raportul Tismăneanu” este compus din trei mari capitole („Capitolul I Partidul Comunist Român”, pag. 29-156; „Capitolul II Represiunea”, pag. 157-395; „Capitolul III Societate, Economie, Cultură”, pag. 396-625), precedate de o „Introducere” (pag. 7-28), iar la final sunt „Concluzii. Necesitatea analizei, repudierii şi condamnării regimului comunist” (pag. 626-643) precum şi anexele denumite „Biografiile nomenklaturii” (pag. 644-663). Prima observaţie care se impune este cea referitoare la ponderea acordată fiecărei tematici, 130 pagini pentru Partidul Comunist, 238 pagini pentru Represiune şi 229 pagini celorlalte chestiuni (economie, educaţie, situaţia minorităţilor etnice, revoluţia din 1989 ş.a.). În interiorul acestei structuri generale a „Raportului Tismăneanu” există însă disproporţii semnificative între diferitele subiecte, atât din perspectiva importanţei istorice a temei abordate cât şi a literaturii existente în legătură cu aceasta. Considerăm a fi subreprezentată analiza Partidului Comunist în perioada Ceauşescu, evaluarea economiei precum şi o cercetare asupra transformărilor suferite de mentalul cetăţenilor români în regimul totalitar.

Merită de semnalat disproporţia în tratarea unor fenomene din binomul represiune/rezistenţă. De exemplu, „rezistenţa armată anticomunistă” este prezentată în 13 pagini , în timp ce „Mişcările studenţeşti din 1956”, un eveniment punctual, sunt cercetate în 10 pagini . În schimb, „Disidenţei în regimul comunist” autorii Raportului îi consacră 22 de pagini , deşi aceeaşi membri ai Comisiei Tismăneanu conchid că „În România, cea mai notabilă formă de contestare a fost aşa-numita sau , al cărei scop, niciodată realizat din păcate, a fost crearea unei reţele clandestine capabile să provoace o revoltă naţională împotriva puterii comuniste nelegitime” . În acelaşi subcapitol se afirmă „După cum s-a afirmat mai sus, în cazul României, numărul celor care au îndrăznit să critice public sau să conteste regimul comunist folosindu-se de noul context internaţional a fost mult mai mic. Mai mult, spre deosebire de celelalte ţări, nu a existat nici o mişcare colectivă care să poată activa continuu, ci au existat cu precădere disidenţi solitari, împiedicaţi să se organizeze într-o opoziţie mai coerentă”. În faţa acestor constatări ale autorilor „Raportului Tismăneanu”, cum se explică faptul că rezistenţa armată, un fenomen important, este prezentat într-un număr mai mic de pagini decât un subiect cu mai puţină substanţă factual-istorică, precum este cel al disidenţei? Să fie vorba de o greşeală de abordare a coordonatorului Raportului sau să fie un rezultat al prezenţei în Comisia prezidenţială a unor persoane care se legitimează public prin disidenţă?

h) Diversitatea stilistică creează impresia de superficialitate. Fiind un rezultat al unei echipe, în „Raportul Tismăneanu” pot fi întâlnite mai multe stiluri. Unul dintre acestea este cel istoriografic de tip clasic, în care principala preocupare a autorului este reflectarea cât mai exactă, într-un stil concis şi neutru a faptelor, fenomenelor şi trăsăturilor persoanelor din trecut. În vecinătatea formei acestui tip de discurs se află ceea ce este denumit în mod tradiţional drept „stilul eseistic”, în care accentul nu atât pe rigoare şi precizie, deşi nu le exclude, ci pe cursivitate şi exprimarea emoţiilor, pe persuadarea cititorului printr-un limbaj „baroc”. Stilul eseistic poate fi atrăgător pentru cititor, dar în lipsa unei metode de tratare tematică şi diacronică a subiectelor, textul nu are o prea mare coerenţă: sunt realizate afirmaţii de ordin general, care sunt ulterior nuanţate; stilul „zig-zag” de prezentare a evenimentelor, de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu, de la comunismul interbelic la cel ceauşist, în cadrul aceluiaşi subcapitol. Prin această metodă de prezentare a faptelor se pierde din substanţa istorică, se anihilează ideea de transformare, de evoluţie sau involuţie. O a treia categorie stilistică pe care o putem decela în cuprinsul „Raportului Tismăneanu” este cea a retorismului, a noii limbi de lemn anticomuniste, în care argumentele factuale şi demonstraţia istorică sunt substituite printr-un limbaj puternic energizat, în care adjectivele şi numeralele deţin un loc foarte important. Toate aceste trei categorii stilistice pot fi cu uşurinţă sesizate de lectorul „Raportului Tismăneanu”.

În ansamblul Raportului subcapitolul „Universul concentraţionar reflectat în memorialistica românească” (pag. 306-316) intră în totală disonanţă cu celelalte texte, deoarece este realizat din perspectiva criticii literare. Fără îndoială, memorialistica universului concentraţionar poate fi cu succes citită şi în cheia criticii literare, însă considerăm că aceasta excede rigorii şi scopului unui „document oficial”, preocupat mai puţin de stilistică, mai mult de realităţi şi precizie. Memorialistica este importantă prin informaţiile pe care le oferă despre un fenomen, eveniment istoric, nu prin calităţile sau imperfecţiunile ei stilistice .

i) Aparatul critic nu este complet. Autorii Raportului s-au preocupat să-i dea acestuia un aspect ştiinţific şi prin utilizarea aparatului critic, în formula utilizată de Academia Română. Documentului Comisiei Tismăneanu nu i se pot aduce critici mai majore în această privinţă, cu amendamentul că în unele subcapitole, care aveau nevoie de referinţe pentru verificarea informaţiilor, acest lucru nu se întâmplă. Este cazul paginilor 161-166 din Raport.

III. Ritual, simbolistică, semnificaţii

Informaţiile lansate în mass-media încă de la începutul lunii decembrie 2006 despre finalizarea activităţii Comisiei Tismăneanu au creat o stare de aşteptare şi curiozitate în rândul opiniei publice. S-a anunţat că în data de 18 decembrie Preşedintele Republicii se va prezenta în faţa Parlamentului pentru a adresa un mesaj, prin care să fie condamnat comunismul. În clasa politică au început speculaţiile despre ce va însemna „condamnarea comunismului”. Preventiv, principalul partid de opoziţie, P.S.D., a adoptat la Congresul său extraordinar din 10 decembrie 2006 o rezoluţie prin care se respingea „folosirea trecutului ca armă politică” .

În premieră, ziarul „Adevărul” în ediţia sa din 15 decembrie 2006 oferea primele informaţii din „Raportul Tismăneanu”, cele prin care erau incriminate personalităţi politice precum Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu.

Momentul condamnării comunismului era pregătit politic şi mediatic pentru a avea un cât mai mare impact. La sesiunea camerelor reunite ale Parlamentului din 18 decembrie au participat, alături de oameni politici români, şefii principalelor cultele din România, membri ai Comisiei Tismăneanu, şi fostul preşedinte polonez Lech Walesa precum şi fostul preşedinte al Bulgariei Jelio Jelev. Evenimentul din 18 decembrie 2006 s-a transformat într-o arenă de lupta împotriva şefului statului, care a fost bombardat continuu cu injurii, ameninţări şi acuze de către Corneliu Vadim Tudor şi alţi parlamentari PRM. În zona rezervată publicului, agitatori din rândul tineretului peremist au susţinut manifestările parlamentarilor P.R.M. Şedinţa Parlamentului, transmisă în direct de aproape toate televiziunile, cu mesajul de scandal şi bâlci nu au făcut decât să întărească în ochii opiniei publice imaginea şi aşa destul de negativă a adunării reprezentative. În faţa Parlamentului, şi în acest fel a naţiunii, preşedintele Traian Băsescu şi-a asumat în numele statului român condamnarea regimului comunist. Acţiunea sa completează condamnarea Holocaustului, realizată de fostul preşedinte Ion Iliescu, şi închide oficial ultima mare problemă din trecutul recent al României.

Din analiza poziţionărilor publice faţă de mesajul prezidenţial din 18 decembrie 2006 precum şi faţă de „Raportul Tismăneanu” putem decela patru tipuri de reacţii faţă de condamnarea comunismului: i) de susţinere totală a deciziei politice şi a conţinutului Raportului; ii) de negare a necesităţii condamnării comunismului, fiind respinsă şi orice valoare morală şi profesională a Comisiei, respectiv ştiinţifică a „Raportului Tismăneanu”; iii) de aprobare a deciziei politice de condamnare a comunismului, dar de respingere totală sau parţială a Raportului; iv) de critică a gestului politic prezidenţial, considerat a fi inutil sau manipulator, dar de aprobare parţială sau totală a produsului istoriografic.
Disputa creată în societatea românească în legătură cu actul de condamnare a regimului comunist poate fi mai bine înţeleasă dacă o sintetizăm prin cinci întrebări-cheie:

a) „Trebuia condamnat comunismul printr-o declaraţie a şefului statului?” O astfel de întrebare este retorică pentru susţinătorii condamnării comunismului, aceştia susţinând că prin mesajul Preşedintelui României în faţa Parlamentului se realizează un act de justiţie istorică şi politică, o recunoaştere a ororilor trecutului şi împiedicarea apariţiei unora noi. În opoziţie cu această argumentaţie sunt i) apărătorii vechiului regim, care susţin că sistemul comunist nu are de ce să fie condamnat, perioada 1945-1989 fiind considerată o epocă preponderent pozitivă, cu toate încălcările drepturilor omului; ii) cei care consideră că cea mai bună condamnare a comunismului este un „capitalism sănătos”. În opinia acestora, comunismul românesc a fost condamnat de istorie, prin Revoluţia din 1989. Ca atare, orice act formal al unui om politic sau instituţii este o superbă inutilitate; iii) cei care sunt de părere că trebuie condamnată nu o ideologie în sine, ci ororile unui sistem politic în care sunt încălcate drepturile fundamentale ale omului.

b) „Care este natura mesajului de condamnare a comunismului?” În legătură cu această problemă fundamentală s-au regăsit în dezbaterea publică a „Raportului Tismăneanu” mai multe tipuri de argumente: i) între mesajul lui Traian Băsescu în faţa Parlamentului şi „Raportul Tismăneanu” ar exista o corespondenţă perfectă, gestul politic fiind fundamentat pe un demers ştiinţific, susţin apărătorii iniţiativei prezidenţiale; ii) condamnarea comunismului este un gest necesar şi legitim, natura sa fiind de opţiune politică. Potrivit acestei argumentaţii, era nevoie de o simplă declaraţie asumată politic de către şeful statului, Comisia şi „Raportul Tismăneanu” fiind, ca atare, inutile, deoarece regimul comunist nu mai trebuia studiat pentru a fi condamnat fiindcă a fost trăit şi, în plus, textul istoriografic nu a adus nimic nou în mod fundamental. Altfel spus, susţin promotorii acestei argumentaţii, dacă Traian Băsescu dorea să condamne comunismul nu mai era nevoie de un raport oficial de natură ştiinţifică, istoriografia românească însumând mii de cărţi, studii şi articole despre perioada 1945-1989, acestea fiind suficiente pentru o decizie politică. Dacă totuşi, Preşedintele Traian Băsescu dorea un raport istoric, putea să-l ceară unui grup de consilieri sau unei comisii formate din oameni de ştiinţă, dar acest produs nu trebuia dat publicităţii, rolul său fiind acela de document de fundamentare a unei decizii politice, nu de oficializare şi legitimare a unei anumite cunoaşteri istorice; iii) dacă decizia de condamnare a comunismului are o dublă natură, politică şi morală, care este autoritatea lui Traian Băsescu şi a lui Comisiei Tismăneanu? Aici se află miezul polemicilor politice, fiind aduse mai multe tipuri de critici atât la adresa lui Traian Băsescu cât şi a lui Vladimir Tismăneanu. Prima critică se referă la faptul că Traian Băsescu nu are statura morală să condamne comunismului, aşa cum au avut alţi şefi de stat (Václav Havel sau Lech Walesa), deoarece nu a fost un contestatar al vechiului regim, ci mai degrabă un profitor al acestuia. A doua observaţie critică îl vizează pe Vladimir Tismăneanu, căruia, fără a i se contesta valoarea operei politologice, i se atrage atenţia că el însuşi a fost un adept al (neo-) marxismului, precum şi că s-a format intelectual beneficiind de avantajele nomenclaturii comuniste . În plus, Vladimir Tismăneanu este criticat datorită părinţilor săi Hermina şi Leonid Tismineţki, membri ai nomenclaturii comuniste. Este adevărat, numele lui Leonid Tismineţki se află în „Raportul Tismăneanu”, dar i se reproşează coordonatorului comisiei prezidenţiale tocmai acceptarea acestei poziţii, care l-a pus în postura de condamnare, fie şi parţială , a propriei familii. Odată discuţia intrată pe tărâmul fluid al moralei este dificil de a găsi argumente cu valoarea unui adevăr absolut. În sfârşit, a treia observaţie a contestatarilor Comisiei Tismăneanu este aceea că în aceasta au fost incluşi oameni care au avut legături imorale cu instituţiile sistemului comunist. Este vorba despre Sorin Antohi, care şi-a tăinuit colaborarea cu Securitatea, inclusiv cu sprijinul altui membru al Comisiei, Horia-Roman Patapievici şi de I.P.S. Nicolae Corneanu, care şi-a recunoscut „pactul cu diavolul” încă din 1990 ; iv) acţiunea Preşedintelui Traian Băsescu a fost considerată o metodă de eliminare a competitorilor politici. Este adevărat, în discursul susţinut de şeful statului în faţa Parlamentului nu a fost pronunţat numele nici unui om politic aflat încă în activitate. Însă, prezentarea în mass-media a „Raportului Tismăneanu”, care conţine nume de politicieni consideraţi a fi „stâlpi” ai comunismului (Ion Iliescu, CV Tudor, Adrian Păunescu), a avut acelaşi efect, aceştia fiind încă odată asociaţi vechiului regim. În contrast, Traian Băsescu s-a prezentat drept promotor al valorilor democratice.

c) „Ce anume trebuie condamnat la regimul comunist?” Analiza acestei probleme poate pleca de la concluzia „Raportului Tismăneanu”: „Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal. Condamnând acest regim, statul democratic român condamnă instrumentele acestuia, în primul rând Partidul Comunist Român şi Securitatea, precum şi persoanele responsabile pentru neligitimitatea şi criminalitatea comunismului.” În mod obligatoriu, sentinţa prezentată anterior trebuie corelată cu cea de la pagina 17 a Raportului: „vreme de patru decenii şi jumătate, statul românesc a fost confiscat de un grup politic străin de interesele şi aspiraţiile poporului român”. Dacă „Raportul Tismăneanu” este un act oficial al statului român (vezi mai jos), declararea ca „ilegitim” a unui regim politic poate avea efecte foarte importante în plan juridic. În ipoteza în care statul comunist este „ilegitim”, în sensul juridic al termenului, mai multe întrebări devin obligatorii. Mai sunt sau nu valabile tratatele şi acordurile internaţionale asumate de statul comunist: de exemplu, Tratatul de Pace din 10 februarie 1948, semnarea la 1 august 1975 a Actului Final de la Helsinki, care garantează inviolabilitatea frontierelor, ş.a.? A fost “criminală şi ilegitimă” evacuarea trupelor sovietice din România? Dar amnistierea deţinuţilor politici sau condamnarea invaziei Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia? Dacă regimul comunist este „ilegitim”, deşi a fost recunoscut în plan internaţional şi a fost primit în Organizaţia Naţiunilor Unite în 1955, ce se întâmplă cu toată legislaţia statului român emisă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, devine şi ea „ilegitimă”, ca atare ar trebui abrogată cu toate consecinţele de vid legislativ implicate? În al treilea rând, la nivel simbolic, carierele profesionale, studiile realizate în cadrul regimului comunist, devin şi ele „ilegitime”?

Aceste semne de întrebare, departe de a fi retorice, indică faptul că un veritabil „proces al comunismului” trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe. Acestea sunt, în opinia mea: i) să nu susţină vinovăţii colective, iar pedepsele morale sau penale trebuie adecvate în raport cu gravitatea faptelor. Ideea de proces implică audierea tuturor părţilor, inclusiv a acuzaţilor, pentru a le da posibilitatea de a se apăra. Judecătorii trebuie să fie consideraţi imparţiali, astfel încât soluţia să fie legitimă şi acceptată; ii) să condamne încălcările drepturilor omului, potrivit principiului „nulla crimen sine lege” (adică fapta nu este condamnabilă dacă nu este incriminată de lege) şi fără aplicarea legii retroactivităţii. Acest din urmă principiu poate fi anulat doar dacă încălcările drepturilor omului sunt asimilabile unor „crime împotriva umanităţii”, aşa cum sunt ele prevăzute în legislaţia internaţională; iii) să pună în evidenţă aspectele negative dar şi cele pozitive, momentele de continuitate, dar şi cele de ruptură sau de schimbare. Dacă nu sunt respectate aceste trei condiţii minimale, procesul comunismului, departe de a reprezenta un mijloc de gestionare a moştenirii totalitare, reprezintă o farsă politică şi morală.

„Raportul Tismăneanu” conţine mai multe enumerări de persoane precum şi o listă de 64 biografii ale „nomenklaturii” (pag. 644-663), persoane care în mod indubitabil au deţinut funcţii în cadrul aparatului de partid şi de stat, dar a căror responsabilitate nu este decelată, nu este realizată o ierarhizare a vinovăţiilor. Pentru a lua doar câteva exemple, Paul-Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei, Lucreţiu Pătrăşcanu prin alăturare sunt puşi pe aceeaşi scară de responsabilitate cu Alexandru Nicolschi, Gh. Gheorghiu-Dej sau Alexandru Drăghici (acesta din urmă lipseşte din „Biografii”, fiind incluse însă persoane cu o responsabilitate mult mai mică în represiune!). Prin punerea împreună a unor nume într-o listă fără criterii de ierarhizare, se creează mai multă confuzie decât o clarificare a responsabilităţilor şi vinovăţiilor, rezultatul final fiind compromiterea ideii de „dreaptă judecată”.

d) „Care este natura juridică a Raportului Tismăneanu?” Acest aspect, deşi este mai puţin spectaculos pentru dezbaterea publică este esenţial: este sau poate fi „Raportul Tismăneanu” un izvor de drept? În sens juridic, raportul Comisiei prezidenţiale nu are valoarea unei norme obligatorii, deoarece nu a fost adoptat de către Parlament – organul reprezentativ suprem, cu toate că a fost asumat de preşedintele Traian Băsescu . Chiar dacă textul „Raportului Tismăneanu” ar avea valoare juridică, el este inoperabil sub raport practic, deoarece categoriile „crimelor împotriva umanităţii” sunt o etichetă, nu o încadrare juridică validă. Singurul act cu valoare legală este mesajul Preşedintelui Republicii în faţa Parlamentului , însă acesta, deşi preia concluziile „Raportului Tismăneanu”, nu stabileşte o legătură în sens formal între cele două. Altfel spus, singurul act cu caracter oficial este mesajul rostit de preşedintele Traian Băsescu în faţa camerelor reunite. Raportul Comisiei prezidenţiale are valoarea juridică a oricărei publicaţii individuale sau colective, care nu este asumată o instituţie generatoare de legislaţie. Dacă însă rezultatul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România ar fi un act oficial al statului român, acesta ar încălca suveranitatea Republicii Moldova, deoarece între paginile 576-594 sunt cercetate „Represiunile comuniste din Moldova sovietică” şi pentru perioada cât Basarabia nu a făcut parte din statul român. Or, cum pot fi asumate de către statul român crimele comise de Uniunea Sovietică în spaţiul dintre Prut şi Nistru, îşi poate asuma România istoria altui stat?

O altă chestiune implicată de ideea că Raportul reprezintă un document oficial este aceea a existenţei mai multor variante. Prima formă a textului este cea publicată pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale şi într-un număr mic de exemplare tipărite în 18 decembrie. Deşi „Raportul Tismăneanu” se numeşte „Raport final”, acesta era considerat de chiar coordonatorul său, Vladimir Tismăneanu, în 21 decembrie 2006 drept o „versiunea preliminară” . Producerea unor noi versiuni ale „Raportului final” nu pune în discuţie, potrivit logicii simfoniei între „Raportul Tismăneanu” şi mesajul prezidenţial, substanţa ştiinţifică a condamnării comunismului?

e) „Care sunt efectele condamnării comunismului?” În mesajul adresat Parlamentului, preşedintele Traian Băsescu a preluat o parte din recomandările de acţiune ale „Raportului Tismăneanu” . Întrebarea esenţială este însă aceea dacă prin condamnarea regimului comunist s-au produs schimbări pozitive semnificative în societatea românească, în sensul democratizării şi despărţirii definitive de moştenirea sistemului totalitar. Din punctul meu de vedere, până la momentul finalizării acestui studiu, rezultatele condamnării oficiale a regimului comunist nu sunt semnificative. În sensul acţiunii politice Raportul nu a rămas fără efecte, prin adâncirea clivajelor dintre elitele intelectuale ale României, în funcţie de modul de raportare: critic sau admirativ . În mod aparent surprinzător însă, recomandarea din „Raportul Tismăneanu” privind adoptarea unei legi a lustraţiei nu a fost asumată de către preşedintele Traian Băsescu în mesajul său adresat Parlamentului. În acest fel consecinţele efective asupra vieţii politice ale condamnării comunismului se reduc la cele simbolice.

IV. Remarci de final la o chestiune deschisă

Analiza modului de constituire al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, al produsului ei, „Raportul Tismăneanu” precum şi a reacţiilor faţă de condamnarea comunismului spulberă iluzia presupusei neutralităţi politice a ştiinţelor sociale. „Raportul Tismăneanu” reprezintă, în opinia noastră, cel mai vizibil rezultat al unei viziuni istorice puternic militante, în care textul istoriografic nu poate fi descifrat dacă nu este raportat la contextul în care a fost produs şi la funcţiile implicite asociate acestuia. Aceasta cred că este cheia în care trebuie realizată lectura istoriografiei militante din România post-comunistă.

„Raportului Tismăneanu” nu trebuie nici diabolizat, nici idealizat, ci luat întocmai ceea ce este: un ansamblu modest ca urmare a diferenţelor de viziune, metode, surse şi stil, dar care conţine părţi remarcabile, care însă nu au văzut lumina tiparului pentru prima dată în urma activităţii Comisiei prezidenţiale.

Decizia de condamnare oficială a comunismului de către Traian Băsescu, precum şi „Raportul Tismăneanu”, pe baza căruia şeful statului şi-a motivat actul de voinţă, ar putea reprezenta momentul unui sfârşit de epocă şi pentru istoriografia română care cercetează trecutul totalitar. De acum, istoricii nu mai trebuie să scrie pentru a contribui la realizarea „procesului istoriografic al procesului comunismului”, refuzat atâta vreme de factorul politic. Epoca discursului istoric furios, dornic să răzbune în prezent, prin scris, nedreptăţile trecutului, poate face acum loc unui mesaj istoric mai detaşat, mai puţin cuprins de emoţia descoperirii ororilor trecutului şi mai mult preocupat de a înţelege decât de a judeca şi condamna. Acesta cred că poate fi principalul beneficiu al realizării „Raportului Tismăneanu”, oferind şansa unui nou început pentru istoriografia română care îşi asumă revelarea misterelor trecutului recent. În plus, slăbiciunile de concepţie şi redactare ale Raportului pot oferi istoriografiei române şansa de a evita erorile relevate în documentul Comisiei prezidenţiale, fiind un serios avertisment pentru toţi cei care îşi propun să realizeze studii cu un mare număr de autori, care au însă experienţe profesionale foarte diferite.

NOTE:

1-Menţionăm că pentru uşurinţa exprimării folosim expresiile „Comisia Tismăneanu” respectiv „Raportul Tismăneanu” în loc de „Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România” respectiv „Raport final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”. De asemenea, în acest studiu referinţele din „Raportul Tismăneanu” sunt din varianta postată pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale (www.presidency.ro) în 18 decembrie 2006.

2-DomniÅ£a Åžtefănescu, Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor decembrie 1989 – decembrie 1994, MaÅŸina de scris, BucureÅŸti, 1995, p.43.

3-Lustraţia în România: între retorica politică, democratizare şi drepturile omului, Institutul „Ovidiu Şincai”, Bucureşti, 17 mai 2006.

4-„Petre Roman: ”, Evenimentul zilei, 16 martie 2007.

5-Emil Constantinescu, Timpul dărâmării, timpul zidirii, Vol. 2, Universalia, Bucureşti, 2002, p.43-44.

6-„5. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei recomandă ca statele membre să elimine moÅŸtenirea sistemelor fostelor state totalitare comuniste prin restructurarea vechilor sisteme legale ÅŸi instituÅ£ionale, un proces care ar trebui să se bazeze pe principiile: i) demilitarizării, pentru a garanta eliminarea militarizării principalelor instituÅ£ii civile, precum administraÅ£ia militară a închisorilor sau trupele Ministerului de Interne, care sunt tipice pentru sistemele militare comuniste; ii) descentralizării, în special la nivel local ÅŸi regional ÅŸi în cadrul instituÅ£iilor statale; iii) demonopolizării ÅŸi privatizării, care sunt elementele centrale pentru construirea unei economii de piaţă ÅŸi a unei societăţi pluraliste; iv) debirocratizării, care ar trebui să reducă supra-reglementarea totalitară comunistă ÅŸi să transfere puterea de la birocraÅ£i către cetăţeni; (…) 7. Adunarea recomandă, de asemenea, ca actele penale comise de indivizi în timpul regimului totalitar comunist să fie judecate ÅŸi pedepsite conform codului penal standard. (…) Pe de altă parte, este permisă judecarea ÅŸi pedepsirea oricărei persoane pentru orice act de omisiune care, în momentul când a fost comis, nu constituia un delict penal conform legislaÅ£iei naÅ£ionale, dar care era considerat de natură penală potrivit principiilor generale de drept recunoscute de legislaÅ£ia naÅ£ională. Mai mult, acolo unde o persoană a acÅ£ionat în mod deschis violând drepturile omului, motivaÅ£ia că ar fi acÅ£ionat conform unor ordine nu exclude nici ilegalitatea ÅŸi nici culpa individuală.”, Raport al Comisiei Juridice ÅŸi a Drepturilor Omului. Raportor: Dl. Adrian Severin. Text adoptat de Adunare la data de 27 iunie 1996 (A XXIII-a Sesiune), Consiliul Europei, www.coe.int

7-Rezoluţia are la bază aşa-numitul “Raport Lindblad”, al parlamentarului suedez Goran Lindblad, membru al Partidului Popular European. Textul este bazat pe datele din Cartea neagră a Comunismului, coordonată de Stéphane Courtois.

8-Faţă de Raportul Lindblad, în RezoluÅ£ia 1481 nu se mai regăsesc recomandările: să se condamne în declaraÅ£ii oficiale internaÅ£ionale crimele comise în regimurile comuniste; să se demareze investigaÅ£ii asupra persoanelor acuzate de crime în numele regimurilor comuniste; să se revizuiască manualele ÅŸcolare în sensul denunţării crimelor comunismului; să se încurajeze autorităţile locale să ridice monumente în memoria victimelor comunismului, vezi „Raportul Tismăneanu – Respinse de APCE, bune în România”, Jurnalul naÅ£ional, 25 ianuarie 2007.

9-În textul Recomandării făcute Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, se stipula faptul că urma să fie creat un comitet format din experţi independenţi care să identifice şi să analizeze crimele comunismului, să organizeze o conferinţă internaţională cu această temă, să lanseze o campanie de sensibilizare a publicului în privinţa încălcărilor grosolane ale drepturilor omului. De asemenea, Recomandarea cerea guvernelor din ţările foste comuniste să permită comunicarea arhivelor, să sensibilizeze, ele însele, opinia publică din ţările lor prin comisii naţionale de studiu şi la nivel educaţional (revizuirea manualelor şcolare), dar şi prin introducerea unei zile comemorative pentru victimele comunismului, prin ridicarea de monumente, prin deschiderea de muzee.

10-Bogdan Dima, Procesul comunismului în ţările din Europa Centrală ÅŸi de Sud-Est, Caiet documentar procesul comunismului – apărut sub egida FundaÅ£iei Horia Rusu (1), BucureÅŸti, 2006.

11-Conform actului normativ aprobat de Guvern, Institutul va evidenţia “natura relaţiilor dintre activul de partid al P.C.R. şi fosta Securitate, precum şi dintre aceasta şi celelalte verigi ale sistemului represiv din România”, va descrie modul de organizare şi de funcţionare ale acestor instituţii în administrarea actului de poliţie politică, va centraliza date, documente şi mărturii privind acţiunile care au lezat drepturile şi libertăţile omului în perioada regimului comunist, urmând ca, pe baza acestora, să sesizeze, organele de cercetare penală, indiferent de timpul şi circumstanţele în care s-au înregistrat faptele. Institutul va funcţiona, pe o perioadă de şase ani, în subordinea Executivului şi în coordonarea premierului, fiind condus de un Consiliu alcătuit din 11 personalităţi ale societăţii civile, desemnate prin decizie a Primului Ministru.

12-Florin Abraham, Direcţii ale cercetării represiunii comuniste în România după 1989, în „Arhivele Totalitarismului”, nr.52-53, 3-4/2006, p. 185.

13-http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pled_proc_com/apel_iliesiu.htm

14-„Traian Băsescu a încasat primele huiduieli de când e preşedinte”, Gândul, 5 aprilie 2006

15-De altfel, în şedinţa CSAŢ din 17 aprilie 2006, pe fundalul acuzaţiilor de colaborare a lui Traian Băsescu cu Securitatea, acesta a propus predarea, de către toate instituţiile deţinătoare, a tuturor arhivelor fostei Securităţi, până la data de 30 mai 2006, către Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii, în Comunicat de presă, Administraţia Prezidenţială, 17 aprilie 2006.

16-Comunicat de presă, Administraţia Prezidenţială, 20 aprilie 2006.

17-Sorin Alexandrescu, Sorin Antohi, Mihnea Berindei, I.P.S. Nicolae Corneanu, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Virgil Ierunca, Sorin Ilieşiu, Gail Kligman, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, Horia-Roman Patapievici, Dragoş Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Stelian Tănase, Cristian Vasile, Alexandru Zub.

18-Am analizat activitatea profesională a membrilor Comisiei Tismăneanu, aşa cum rezultă din CV-urile postate pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale (www.presidency.ro). Pot fi considerate specialist în problemele comunismului următoarele persoane: Sorin Antohi, Gail Kligman, Marius Oprea, Dragoş Petrescu, Stelian Tănase, Levente Salat, Vladimir Tismăneanu, Cristian Vasile, Alexandru Zub.

19-Radu Filipescu, preşedinte al GDS; Sorin Ilieşiu, Marius Oprea, Horia-Roman Patapievici, Stelian Tănase, membri ai GDS. Vezi http://www.gds.ong.ro/membriigds.htm

20-IniÅ£ial, Paul Goma a acceptat să facă parte din Comisia Tismăneanu, însă în trei scrisori adresate lui Traian Băsescu îi cerea restituirea cetăţeniei române. Solicita, de asemenea, ca din Comisie să facă parte luptătorii anticomuniÅŸti, nu „directori de conÅŸtiinţă” post-comuniÅŸti („Blandiana, Liiceanu, PleÅŸu, Manolescu, AdameÅŸteanu, Dan Pavel, OiÅŸteanu, Jela, Stelian Tănase, Antohi, A. Mungiu, Pippidi…”), în „Scrisoare deschisă adresată de Paul Goma preÅŸedintelui Băsescu”, 6 mai 2006, http://paulgoma.free.fr/includes/Scrisoare_adresata_lui_Traian_Basescu_Paul_Goma.php

21-În mod curios şi fără o explicaţie, Cristian Vasile şi Levente Salat sunt nominalizaţi pe pagina de Internet a Administraţiei Prezidenţiale atât la membrii Comisiei cât şi în calitate de experţi. Experţii Comisiei Tismăneanu sunt: Hannelore Baier, Ioana Boca, Stefano Bottoni, Ruxandra Cesereanu, Radu Chiriţă, Adrian Cioflâncă, Dorin Dobrincu, Robert Fürtös, Armand Goşu, Constantin I. Iordachi, Maria Mureşan, Germina Nagâţ, Eugen Negrici, Cristina Petrescu, Anca Maria Şincan, Novák Csaba Zoltán, Olti Ágoston, Virgiliu Târău, Smaranda Maria Vultur.

22-“Iliescu, Vadim şi Păunescu, stâlpii comunismului”, Adevărul, 15 decembrie 2006.

23-Carl Friedrich, Z. K. Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Cambridge, Harvard University Press, 1956.

24-Comunicat de presă, Administraţia Prezidenţială, 20 aprilie 2006, www.presidency.ro

25-Radu Ciuceanu, Regimul penitenciar din România, I.N.S.T., Bucureşti, 2001

26-Raport final, p.623

27-Ibidem, p.430.

28-Ibidem, p.626.

29-Ibidem, pp.319-332.

30- Ibidem, pp.332-342.

31-Ibidem, pp.359-381.

32-Ibidem, p.359.

33-Ibidem, p.365.v
34-Pentru exemplificare cităm din pagina 311 a Raportului: Dificil, cusurgiu, muşcător, Paul Goma este un războinic maliţios: îi atacă pe „răi” cu voluptate, iar pe cei „buni” sau „destul de buni” îşi propune să-i facă „foarte buni”; este pătimaş şi face alergie la amorali-imorali; dreapta sa credinţă este propria experienţă, iartă, dacă iartă, dar nu uită. Sfătos, delicat, N. Steinhardt mărturiseşte despre patimile sale în detenţie ca despre o şcoală a creştinismului. El are o graţie anume în suferinţă, fiind un senior candid, gata să ierte şi să uite, generos, paşnic şi milostiv. Doar împreună Paul Goma şi N. Steinhardt alcătuiesc cruciatul deplin, prin unirea contrariilor: primul insistă pe latura ofensivă, al doilea, pe cea ascetică.

35-http://www.psd.ro/rezolutiicongres.php. Documentul reprezenta, de fapt, o măsură de sprijin a lui Ion Iliescu, în schimbul acceptării de către acesta a funcţiei de preşedinte de onoare al social-democraţilor.

36-Vladimir Tismăneanu a fost coleg de clasă cu copiii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Leonte Răutu, Cornel Onescu, Nicolae Doicaru şi Silviu Brucan, la şcoala nomenclaturii comuniste de pe bulevardul Jdanov, Liceul 24. Aceste persoane împreună cu Leonid Tismineţki, tatăl lui Tismăneanu, sunt considerate în raportul Comisiei Tismăneanu drept direct responsabile de crimele regimului comunist.

37-Leonid Tismineţki (Tismăneanu) a fost şef al catedrei de marxism la Universitatea „C. I. Parhon”, dar şi al celei de la Şcoala de Ştiinţe Sociale „A. A. Jdanov”. În iunie 1956, la Universitatea din Bucureşti, a fost unul dintre acuzatorii cei mai duri ai studentului Paul Goma, care exprimase public critici la adresa ocupaţiei sovietice. Spre deosebire de alţi activişti stalinişti, mărturiseşte Paul Goma, „de L. Tismăneanu îmi era o frică grozavă”. Episodul implicării lui Leonid Tismineţki în represiunea studenţilor din 1956 este ocultat de „Raportul Tismăneanu”, Valerian Stan, “Procesul comunismului”: o nouă amânare (III), New York Magazin, 24 ianuarie 2007

38-În calitate de membru al Colegiului C.N.S.A.S. Horia-Roman Patapievici nu a adus la cunoştinţa opiniei publice trecutul de informator al lui Sorin Antohi deşi ştia despre acest lucru încă din anul 2002, „CNSAS l-a acoperit pe Sorin Antohi”, Ziua, 13 septembrie 2006

39-Şi istoricul Mihnea Berindei a fost acuzat de colaborare cu Securitatea, având chiar un dosar la C.N.S.A.S., însă natura relaţiilor sale cu poliţia politică a epocii comuniste nu a fost clarificată până la momentul finalizării acestui studiu.

40-Raport final, p.636.

41-Într-un interviu acordat de Traian Băsescu postului de radio BBC acesta spunea că „Raportul Tismăneanu” este „argument extrem de puternic pentru orice cetăţean care se adresează justiţiei. Este o declaraţie a şefului statului în faţa Parlamentului”, Interviul acordat de către preşedintele României, Traian Băsescu, postului de radio BBC, www.presidency.ro

42-Art.88 din Constituţia României „Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii”.

43-Comunicat de presă, 21 decembrie 2006, Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, www.presidency.ro

44-Am comparat electronic prin programul Adobe Acrobat modificările din „Raportul Tismăneanu” publicat în 18 decembrie 2006 şi cel descărcat de pe site-ul Administraţiei Prezidenţiale în 8 ianuarie 2007. Rezultatul este următorul: 227 de cuvinte diferă, 2326 adăugate, 1374 cuvinte au fost şterse şi 84 au fost rearanjate.

45-Stabilirea unei zile comemorative în memoria victimelor represiunii şi terorii comuniste şi propunerea ridicării în Capitală a unui Monument al Victimelor Comunismului; înfiinţarea în Bucureşti a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România; organizarea unui ciclu de conferinţe în marile centre universitare din ţară, în care să fie prezentat conţinutul Raportului, însoţit de explicaţii, comentarii şi documente ilustrative; formarea unui grup de cercetători care să elaboreze, o Enciclopedie a comunismului românesc; sintetizarea Raportului final sub forma unui manual şcolar; identificarea unor soluţii legale în vederea anulării condamnărilor emise pe baza unor articole cu caracter politic, anularea pedepselor cu închisoare şi muncă forţată rezultate pe baza decretului 153/1970 privind „parazitismul social”, „anarhismul” şi orice alt „comportament deviant”. Dezavuarea legii nr. 5 din 6 august 1978 pe baza căreia se putea desface contractul de muncă pentru „abateri de la etica şi echitatea socialistă”; modificarea cadrului legislativ prin care să fie înlesnită procedura de acordare a cetăţeniei române celor cărora le-a fost retrasă de statul totalitar; modificarea şi completarea cadrului legislativ privind accesul la arhivele legate de perioada comunistă; înfiinţarea unui sistem de 12 burse acordate anual, pe bază de concurs, unor cercetători tineri interesaţi de cercetarea diverselor aspecte ale dictaturii comuniste. în Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, prilejuit de Prezentarea Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, (Parlamentul României, 18 decembrie 2006), www.presidency.ro