BISERICA SI COMUNISMUL

de IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Romano-Catolic de Bucuresti


Atât istoria Bisericii Catolice dar, mai ales, istoria Bisericii Ortodoxe Române, s-au aflat şi în atenţia unor istorici dinafara Bisericii, aşa cum s-a întâmplat în cazul Raportului Comisiei prezidenţiale. Multe informaţii au fost distorsionate şi neconforme realităţii; de aceea, noi apreciem intenţia Bisericii Ortodoxe Române de a-şi scrie propria istorie din anii comunismului, apelând la proprii săi specialişti, giraţi de istorici de prestigiu şi de specialişti în istoria comunismului în România. Este firesc, totodată, ca punctul de vedere al Bisericilor să fie cunoscut de către cei care se ocupă de această perioadă grea din istoria noastră, a tuturor, iar Biserica trebuie să-şi facă cunoscut punctul de vedere în ceea ce priveşte propria sa istorie.
Modurile în care Biserica a fost atacată în ultimii ani sunt diverse, inclusiv prin atacuri la adresa patrimoniului cultural arhitectural, şi chiar a memoriei Bisericii, prin răstălmăcirea biografiilor unor martiri.


Onorat auditoriu,

Doresc de la început să mulţumesc domnului profesor Radu Ciuceanu pentru generoasa invitaţie pe care mi-a adresat-o, de a lua parte la lucrările acestui simpozion şi de a expune câteva consideraţii cu privire la istoria Bisericii romano-catolice în anii regimului comunist. Aceasta deoarece noi considerăm o datorie sfântă de a avea mereu o perspectivă cât mai clară asupra trecutului nostru. După prăbuşirea dictaturii comuniste au apărut numeroase iniţiative ştiinţifice şi culturale, sprijinite de Biserică, având drept tematică rescrierea istoriei Bisericii noastre locale.

I. Tradiţii ale istoriografiei romano-catolice

Aceste iniţiative nu au apărut pe un teren gol, cunoscut fiind faptul că încă de la începutul secolului al XX-lea istoria Bisericii noastre locale a reprezentat obiect de cercetare şi analiză ştiinţifică pentru personalităţi de seamă ale Bisericii şi României deopotrivă. Îi amintesc doar pe cunoscuţii istorici Nicolae Iorga, I.C. Filitti, R. Rosetti, Arhiepiscopul Raymund Netzhammer, personalitate complexă care face parte din galeria marilor istorici ai României, şi pe părintele Carol Auner, autorul unor studii de referinţă dedicate episcopiilor catolice, studii ce au fost publicate în prestigioasa Revistă Catolică, ce a apărut în perioada 1912-1916.
După cel de-al doilea Război Mondial s-au remarcat în domeniul istoriografiei catolice istoricii pr. Petru Tocănel şi pr. Bonaventura Morariu, care au activat la Roma, precum şi pr. Iosif Gabor, a cărui însemnată operă, scrisă în ţară, nu a putut fi publicată în anii comunismului. Aducem prinosul nostru de recunoştinţă tuturor, istoricilor laici, catolici şi ortodocşi deopotrivă, care s-au remarcat înainte şi după anul 1989 prin lucrări, al căror scop a fost reconstituirea istoriei Bisericii noastre locale, printre care s-a numărat şi regretatul profesor Ion Dumitriu-Snagov.

În anul 2001 noi am luat decizia derulării unor proiecte privind istoria Arhidiecezei de Bucureşti, prin înfiinţarea unui departament propriu de cercetare istorică şi a unei reviste de specialitate – Pro Memoria. Intenţia noastră a fost şi rămâne aceea de a valorifica, din perspectivă culturală, ştiinţifică şi pastorală, bogatul patrimoniu cultural al Arhidiecezei noastre, şi punerea acestuia la dispoziţia cercetătorilor, pentru a fi transmis mai departe publicului larg.

Pe lângă revista Pro Memoria se mai află în desfăşurare un alt proiect, în acelaşi domeniu al istoriografiei, proiect care priveşte întocmirea de monografii ale bisericilor şi comunităţilor noastre parohiale. Arhidieceza noastră beneficiază de o „arhivă a memoriei” deosebit de bogată şi diversificată, iar pe noi ne bucură faptul că intelectualii catolici au răspuns chemării adresate de a contribui la scrierea istoriei catolicilor din Arhidieceza de Bucureşti şi a Bisericii Catolice din România.

II. 1. Istoria Bisericii în perioada 1948-1989

Revenind la tematica acestui simpozion, trebuie să spun că revista noastră acordă în paginile sale un spaţiu important istoriei Bisericii în anii regimului comunist, o perioadă mai puţin cunoscută, şi aceasta din diverse motive. Toată această perioadă este încărcată de dramatism, de fapte eroice şi martirice, de diferite forme ale rezistenţei anticomuniste – pe deplin o perioadă a persecuţiei. Biserica s-a aflat dealtfel în atenţia factorilor de represiune comunistă încă din anul 1948, an important în istoria Bisericii dar şi a României. În acest an regimul comunist a iniţiat şi pus în practică numeroase acţiuni de adversitate făţişă faţă de Biserica locală, prin denunţarea unilaterală a Concordatului dintre România şi Sfântul Scaun, prin închiderea Seminariilor catolice, a celorlalte şcoli catolice de tradiţie în Bucureşti şi în alte comunităţi parohiale, prin desfiinţarea congregaţiilor religioase şi închiderea institutelor patronate de acestea: şcoli, spitale, clinici, opere de caritate, azile, prin desfiinţarea presei catolice şi a tuturor ascociaţiilor laice de tradiţie în istoria noastră, dar şi prin confiscarea proprietăţilor Bisericii, mobile şi imobile – clădiri, terenuri, biblioteci, arhive etc.

Documentele de arhivă confirmă modul brutal în care autorităţile comuniste au acţionat începând cu anul 1948-1949 împotriva ierarhiei catolice, a preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor. Pe de altă parte, cei care au reuşit să scape de represiunea Securităţii, reprezentanţi ai unor instituţii catolice de prestigiu care făcuseră istorie în ţara noastră au părăsit în acea perioadă România, trăindu-şi fiecare chemarea lui Dumnezeu.

II. 2. Rezistenţa anticomunistă

Istoria Bisericii noastre locale de după anul 1948 este istoria represiunii antireligioase şi a persecuţiei. După cum este cunoscut, acţiunile regimului comunist au întâmpinat deseori opoziţia fermă şi eroică a reprezentanţilor Bisericii. Se cuvine să amintim aici atitudinea demnă a tuturor episcopilor membri ai Conferinţei Episcopale Române care, în perioada 1948-1949, s-au opus cu fermitate ingerinţelor în viaţa Bisericii, precum şi tentativelor regimului de a dezbina şi de a subordona Biserica. Episcopii au reafirmat atunci, cu convingere, legătura Bisericii Catolice locale cu Sfântul Scaun şi Papa Pius al XII-lea, cel care, printr-o serie de mesaje, a încurajat şi sprijinit Episcopatul Catolic şi pe credincioşi în faţa valurilor de persecuţii.
Aceiaşi episcopi au protestat împotriva legislaţiei comuniste antibisericeşti, nelăsându-se intimidaţi nici în privinţa aşa-zisului Statut al Bisericii Catolice din România şi au condamnat măsurile regimului privind desfiinţarea învăţamântului teologic şi multe altele.

II. 3. ÃŽnceputul represiunii

Toate aceste acţiuni ale episcopatului catolic au fost considerate de către noul regim drept suficiente motive pentru a proceda la arestarea şi încarcerarea episcopilor catolici. Unii dintre aceştia, precum ep. Anton Durcovici şi ep. Ioan Scheffler aveau să moară în închisoare. Ep. Augustin Pacha a murit la scurt timp după eliberare, în 1954, iar Arhiepiscopul Aexandru Theodor Cisar a murit şi el, în condiţii suspecte, la scurt timp după eliberarea de la docimiciliul obligatoriu.

Persecuţia i-a afectat însă pe toţi colaboratorii Arhiepiscopului Cisar, care au deţinut după 1950 jurisdicţia canonică a Arhiepiscopiei de Bucureşti – precum ep. Josef Schubert şi pr. Hieroyimus Menges. Aceştia au refuzat orice compromis cu autorităţile comuniste şi s-au opus oricăror tentative care vizau dezbinarea şi distrugerea Bisericii.

După episcopi a venit rândul preoţilor, călugărilor şi călugăriţelor, dar şi al multor credincioşi care au fost arestaţi in odium fidei. Această perioadă înregistrează numeroase exemple de comunităţi catolice care au înfruntat cu eroism detaşamentele înarmate ale Securităţii, aşa cum s-a întâmplat în Moldova, în satele Fundu Răcăciuni, Faraoani, Prăjeşti şi Butea.

În diferite forme şi sub numeroase specte, istoria Bisericii noastre locale, până în 1989, este o istorie a persecuţiei şi a rezistenţei anticomuniste totodată, în pofida numeroaselor tentative ale regimului de a-i dezbina pe reprezentanţii Bisericii şi pe credincioşi şi de a împiedica activităţile curente, pastorale şi administrative. Multe dintre evenimentele petrecute până în anul 1989 în istoria noastră ni se dezvăluie astăzi; descoperim astfel o perioadă în care laici şi clerici deopotrivă au continuat să clădească o istorie suferindă, mortificantă.

Această istorie a persecuţiei este şi istoria a mii şi mii de credincioşi catolici cărora metodele şi tehnicile perfide ale regimului comunist le-a frânt destinele – în armată, în celebrele detaşamente de muncă, sau ca urmare a refuzului acestora de a accepta „binefacerile democraţiei populare”, inclusiv cele ale cunoscutelor colective agricole de producţie.

II. 4. Martirii Bisericii Catolice

Valurile de persecuţii din perioada 1948-1964 au însângerat Biserica, acestora căzându-le victime numeroşi clerici şi laici deopotrivă. Lista mărturisitorilor Bisericii Catolice este lungă, reprezentând totodată un câmp de cercetare pentru istorici.

Exemplele de eroism şi martiriu sunt numeroase. Au murit în captivitate Mons. Vladimir Ghika, al cărui dosar de beatificare se află în derulare la Sf. Scaun, pr. Egon Francisc Xaveriu Haider, sora Clementine Mayer şi mulţi laici. Mai amintim cazul părintelui Clemente Gatti, parohul bisericii italiene din Bucureşti, arestat în 1951, condamnat şi apoi eliberat în 1952, când a murit ca urmare a suferinţelor şi maltratărilor suferite în detenţie. Tuturor acestora le-au fost înscenate procese, unele dintre ele cunoscute în epocă şi desigur şi specialiştilor (Procesul Vaticanului, cel al Legaţiei Franţei, ş.a.), procese care au reprezentat toate înscenări judiciare. Biografiile martirilor Bisericii noastre locale pot fi consultate în recent publicatul volum Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist, volum publicat în colaborare cu Biserica Ortodoxă Română.

Istoria Bisericii în anii comunismului înregistrează însă şi numele altor preoţi, călugări şi călugăriţe, dispăruţi fără urmă în perioada la care facem referire – de exemplu, preotul Albert Baumgartner, şi mulţi alţii, despre care astăzi nu se mai ştie nimic.

II. 5. Noi forme de persecuţie după 1964

Persecuţia clericilor a continuat, în diferite forme, şi după anul 1964, anul graţierilor politice. Aceasta deoarece punerea în libertate nu echivala, conform legilor comuniste, cu reabilitarea persoanelor în cauză, situaţie care îi priva de dreptul de a profesa, cu toate drepturile decurgând din aceasta. Majoritatea erau suferinzi şi lipsiţi de multe dintre drepturile de cetăţean al Republicii Populare Române.

Tot persecuţie este şi faptul că în cazul majorităţii mărturisitorilor şi martirilor, autorităţile statului nu au intervenit în favoarea reabilitării juridice a acestora, situaţia persistând până în ziua de astăzi.

III. Reflectarea istoriei Bisericii în istoriografie

Orice domeniu al existenţei noastre în anii comunismului trebuie să constituie o preocupare inclusiv a specialiştilor, prin urmare, istoria Bisericii Catolice. Aceste iniţiative trebuie să pornească cu bună-credinţă şi să fie puse în practică cu profesionalism. Aceasta deoarece istoria Bisericii reprezintă o valoare a patrimoniului cultural universal, memoria comunităţilor noastre creştine, iar noi nu putem fi indiferenţi la modul în care aceasta este pusă la dispoziţia opiniei publice şi a posterităţii.

M-aş bucura, desigur, dacă reconstituirile istoriei Bisericii în anii comunismului ar fi făcute în comuniune de competenţe de către specialişti din cadrul Bisericii şi cei din centrele academice consacrate. Vor putea fi evitate, astfel, eventuale informaţii şi idei distorsionate ori neconforme cu realitatea, rezultate din necunoaşterea istoriei Bisericii şi a specificului organizării acesteia. Acest tip de cercetare este dificil, necesitând timp şi precauţie, răbdare şi competenţă profesională. Trebuie evitată cercetarea selectivă, sau prezentarea în manieră fugitivă a unor capitole importante din istoria Bisericii. Trebuie evitate, apoi, abuzul de adjective şi etichetări tendenţioase la adresa unor reprezentanţi ai Bisericii.

Istoria Bisericii nu poate fi obiect de răstălmăciri, de manipulări, de confuzii, de concluzii pripite, stabilite pe baza aşa-zisului adevăr din arhivele fostelor instituţii politice şi de represiune ale statului comunist, „adevăr” care ridică semne de întrebare, suspiciuni şi provocări la adresa Bisericii. Cei care scriu astăzi istoria Bisericii în această manieră pot cădea victime unor false proiecţii istorice aflate în conul de umbră al instituţiilor politice comuniste, rezultatul fiind un amestec confuz de spiritualitate şi politică.

Atât istoria Bisericii Catolice dar, mai ales, istoria Bisericii Ortodoxe Române, s-au aflat şi în atenţia unor istorici dinafara Bisericii, aşa cum s-a întâmplat în cazul Raportului Comisiei prezidenţiale. Multe informaţii au fost distorsionate şi neconforme realităţii; de aceea, noi apreciem intenţia Bisericii Ortodoxe Române de a-şi scrie propria istorie din anii comunismului, apelând la proprii săi specialişti, giraţi de istorici de prestigiu şi de specialişti în istoria comunismului în România. Este firesc, totodată, ca punctul de vedere al Bisericilor să fie cunoscut de către cei care se ocupă de această perioadă grea din istoria noastră, a tuturor, iar Biserica trebuie să-şi facă cunoscut punctul de vedere în ceea ce priveşte propria sa istorie.

Modurile în care Biserica a fost atacată în ultimii ani sunt diverse, inclusiv prin atacuri la adresa patrimoniului cultural arhitectural, şi chiar a memoriei Bisericii, prin răstălmăcirea biografiilor unor martiri.


Conferinţă ţinută la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului: joi, 26 aprilie 2007 (tema simpozionului: Regimul comunist: între realităţi ale trecutului şi dezbaterea contemporană. Repere metodologice şi istoriografice”)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.