ÃŽn interviul realizat în 11 septembrie 2008 de Armand GoÅŸu cu autorii manualului de istoria comunismului apărut sub egida IICCR , s-a subliniat în repetate rânduri ideea că manualul elaborat nu vine cu sentinÅ£e definitive ÅŸi irevocabile în ceea ce priveÅŸte evoluÅ£ia regimului comunist în spaÅ£iul românesc iar autorii nu au dorit crearea unui conflict între generaÅ£ii, cu alte cuvinte nu avem de-a face cu un „manual al lui Roller pe invers”. Unul din scopurile principale urmărite de autori a fost dezvoltarea gândirii critice a elevilor, prin recursul la activităţi de învăţare bazate în cea mai mare parte pe cercetare personală sau de echipă. ÃŽn acest sens, susÅ£in autorii, au fost puse la dispoziÅ£ia elevilor un mare număr de surse istorice de diferite tipuri, care să îndemne la descoperire, dezbatere ÅŸi exercitarea propriului spirit critic: „ExerciÅ£iile … îi îndeamnă pe elevi să se implice, să cerceteze, să pună la lucru ceea ce învaţă la lecÅ£ie ÅŸi ceea ce ÅŸtiu din alte locuri, să îi îndemne să ci-teas-că altceva, să poarte discuÅ£ii cu pă-rin-Å£ii, cu bunicii, între ei, într-un cuvant, să dez-bată. Din fericire, ÅŸi în România, cul-tura dezbaterii începe să câştige teren”.

Sunt doar câteva elemente din interviu care sugerează că autorii au dorit să redacteze manualul în spiritul „noii istorii” ÅŸi al multiperspectivităţii. Cuprinsul volumului, în care găsim teme de viaţă cotidiană, studii de gen, prezenÅ£a numărului mare de surse istorice, sunt elemente care conduc către această concluzie. Totul este însă aparenţă înÅŸelătoare. Cine are cât de cât cunoÅŸtinÅ£e despre ce înseamnă „noua istorie” ÅŸi multiperspectivitatea ÅŸi, în plus, deÅ£ine necesara onestitate intelectuală, va observa lesne că manualul dedicat istoriei comunismului nu are nici o treabă cu cele două concepte invocate mai sus. Este vorba de fapt de un discurs în maniera „litaniilor” de dinainte de 1989, sursele „multiple” inserate neavând decât caracter ilustrativ – demonstrativ al celor afirmate deja în textul lecÅ£iei. Mai mult, există diferenÅ£e de abordare de la un capitol la altul în cee ce priveÅŸte utilizarea surselor. Read and see more

În unele cazuri avem enunţate sarcini de lucru, adesea prost formulate, neadaptate în raport cu sursele propuse (fie nu valorifică deplin potenţialul acestora, fie răspunsul cerut depăşeşte cu mult limitele textului şi ale cunoştinţelor elevului). În alte cazuri, autorii se mulţumesc pur şi simplu să facă trimitere în textul lecţiei la diverse surse aflate pe marginea paginii. În anumite privinţe, efortul autorilor hulitelor „cărămizi” din anii ’90, mă refer la cele două manuale de istoria românilor pentru licee, era mai onest, prin înşirarea în cuprinsul textului a dovezilor care le susţineau punctul de vedere. Acum sursele au fost scoase pe manşetă, în încercarea de a păcăli lumea că se folosesc metode moderne de predare-învăţare a istoriei.

Problema surselor istorice prezente în cuprinsul manualului IICCR a constituit la rându-i una din temele importante ale interviului realizat de Armand Goşu. Acesta întreabă la un moment dat: „Acest manual este destinat copiilor de 17-18 ani. De ce nu aţi separat sur-sele istorice directe, de exemplu o ste-no-gramă a şedinţei Comitetului Cen-tral, de un fragment de memorialistică sau de un fragment din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dic-taturii Comuniste?” Răspunsul l-a oferit Mihai Stamatescu, profesor la un prestigios liceu din Orşova, vechi autor de manuale şi implicat în numeroase proiecte de implementare a curriculum-ului la disciplina istorie: „Despre tipul de sur-se istorice se învaţă încă din clasa a V-a, sunt primele lecţii, pentru că e alfa-be-tul învăţării istoriei. Sigur că pe parcursul gimnaziului şi apoi în liceu elevii învaţă oarecum să deosebească între sursele is-torice şi să le analizeze. Foarte multe din-tre obiectivele studierii istoriei în şcoală sunt legate de modul în care se abor-dea-ză sursele istorice. Şi asta tocmai pen-tru că demersul istoric care se face prin lec-ţiile de istorie este unul civic. Trebuie să-i învăţăm pe copii să citească o sursă istorică, să-l analizeze pe autor, să vadă nivelul lui de educaţie, interesele lui poli-ti-ce. Asta nu doar în ce priveşte sursele de is-torie contemporană. La fel îl citim şi pe Miron Costin”.

Domnul profesor a dovedit prin acest răspuns că este o persoană silitoare, care stă bine cu teoria. La partea practică se pare că manifestă unele deficienţe. Dintre toţi autorii manualului, domnia sa era cel mai în măsură să dirijeze lucrurile astfel încât produsul final să devină un adevărat manual de „nouă istorie”. Dl. Goşu a pus o întrebare formulată de mulţi alţi istorici: care este raţiunea acestui amestec între documente produse în timpul regimului comunist şi texte pline de judecăţi de valoare, multe contestabile, ale unor istorici contemporani? Răspunsul profesorului Stamatescu vine din logica multiperspectivităţii, care pune laolaltă cele două tipuri de discursuri. Dar, pentru ca demersul didactic „multiperspectival” să fie complet, este absolut necesar următorul lucru, enunţat atât de competent de dl. Stamatescu: „Trebuie să-i învăţăm pe copii să citească o sursă istorică, să-l analizeze pe autor, să vadă nivelul lui de educaţie, interesele lui poli-ti-ce”. Asta presupune că însuşi istoricul devine parte a criticii, subiect al deconstrucţiei, textele sale intră în malaxor laolaltă cu documentele contemporane epocii de studiat. Unde este acest lucru în manualul IICCR? Nicăieri. Elevilor li se serveşte de fapt o materie deja „mestecată”, istoricii fiind evocaţi mai mult în virtutea prestigiului numelui lor. Din contra, dacă am realiza noi o abordare a manualului în spirit „multiperspectival”, s-ar vedea lesne preferinţa pentru anumiţi autori, care formează o „şcoală” (deşi deocamdată e mult spus), cu meritele ei în abordarea fenomenului comunist din România. Direcţia promovată de aceştia nu este însă singura în spaţiul istoriografic românesc, iar multe dintre enunţurile făcute de ei nu au încă o consacrare care să le permită să fie incluse în manual. În concluzie, elevii nu vor afla decât un singur punct de vedere şi vai de capul celui care va îndrăzni să spună că regimul comunist a fost mai bun decât ceea ce este azi!

Nu dorim să insistăm cu critica din perspectiva „noii istorii” a manualului elaborat de IICCR. Pentru cei interesaţi facem trimitere la textul lui Robert Stradling – Multiperspectivitatea în predarea istoriei: un ghid pentru profesori . Ne vom referi numai la un aspect menit să facă legătura cu miza principală a demersului de faţă, anume viaţa cultelor religioase din România în perioada comunistă. La un moment dat, Stradling, vorbind de modul în care multiperspectivitatea extinde aria şi profunzimea analizei istorice, aminteşte următoarea afirmaţie a lui C. B.

McCullagh: „Dacă spun că câinele meu are o ureche, un ochi, un picior şi o coadă, această afirmaţie ar fi literal corectă. Câinele are toate acestea. Dar afirmaţia nu reprezintă o descriere corectă a a câinelui meu, care are două urechi, doi ochi, patru picioare şi o coadă”. Fără a insista pe discuţii ample asupra chestiunii adevărului şi corectitudinii în cercetarea istorică, spunem doar atât: textul de la pagina 108 din manual, indicat drept sursa 6, aparţinând patriarhului Teoctist, este literal adevărat. La fel şi fotografia aflată sub acesta. Dar, din punct de vedere al corectitudinii istorice, ceea ce a făcut autorul capitolului în care sunt inserate textul şi fotografia (e vorba de Mihai Stamatescu) este profund tendenţios şi lipsit de echilibru, sugerându-se că numai ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au avut legături, contacte, cu liderii comunişti. În realitate, nu există practic şef de cult din România care să nu fi trimis la un moment dat o telegramă lui Nicolae Ceauşescu, care să nu fi ciocnit un pahar cu acesta la diferite ocazii. Sunt sute de texte şi fotografii care pot sta mărturie în acest sens, dar nu are sens să discutăm acum pe marginea lor , mai ales că până la urmă ele nu au semnificaţia catastrofică care li se atribuie. Era până la urmă datoria liderilor religioşi să întreţină dialogul cu şeful legitim al statului de atunci, ca şefi recunoscuţi prin decret ai unor culte recunoscute de statul român. Altminteri, în logica strâmbă a autorilor manualului, mai lipseşte ca în manual să fie înfăţişat Nicolae Ceauşescu alături de papă sau de regina Marii Britanii, ca şi cele două persoane să fie supuse oprobiului public.

Legat de cele de mai sus, trebuie reamintit autorilor manualului că la începutul anului 1948 şefii tuturor cultelor religioase, fără excepţie, au depus jurământul de credinţă faţă de Republica Populară Română, iar ceea ce în mod greşit este numit în unele studii „dizidenţă” religioasă, acoperă în majoritatea cazurilor demersurile legaliste ale unor reprezentanţi ai cultelor care se adresează autorităţilor politice comuniste, cerând să fie respectate prevederi deja înscrise în Constituţie şi în legile ţării referitoare la culte şi la viaţa religioasă. Pentru că, înainte de a ne grăbi să vorbim de ilegalitatea unui întreg regim social-politic (cum fac unii), trebuie surprins faptul esenţial că regimul comunist şi-a încălcat în mod sistematic propriile legi, de aici rezultând numeroase abuzuri. Până la urmă, „pâinea şi cuţitul” erau în mâna Partidului, şi nici un lider religios nu-şi putea permite să ignore acest lucru. Recent, au fost publicate memoriile trimise de cardinalul Alexandru Todea, liderul greco-catolicilor rezistenţi, lui Nicolae Ceauşescu, în care îi cerea acestuia recunoaşterea legală a cultului greco-catolic . Dacă luăm doar primele rânduri ale acestor texte, în care Todea foloseşte diverse formule de captare a bunăvoinţei, şi le publicăm ca „sursă” într-un manual de istoria comunismului, elevii pot rămâne cu impresia că vrednicul de pomenire cardinal a fost un simpatizant al regimului comunist! Mai mult, pentru că nu putea acuza, aşa cum era firesc, în mod frontal autorităţile comuniste, principalele responsabile de desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, în aceste texte Todea aruncă întreaga vină pe umerii Bisericii Ortodoxe, instituind un stereotip care se perpetuază şi azi.

Asemenea întâlniri cu ÅŸeful statului, cum este cea înfăţiÅŸată în fotografia de la pagina 108, de altfel destul de rare, puteau constitui ocazii excepÅ£ionale pentru ÅŸefii cultelor ca să mai obÅ£ină un sprijin pentru repararea unui edificiu, pentru publicarea unei lucrări cu caracter religios ÅŸi nu neapărat un prilej de celebrare a lui Nicolae CeauÅŸescu. Iar patriarhul Teoctist s-a folosit de asemenea ocazii pentru biserica pe care o păstorea. ÃŽn paranteză fie spus, autorii manualului, extrem de „scrupuloÅŸi” în ceea ce priveÅŸte sursele istorice, prezintă drept autor al mesajului publicat în Scânteia din 24 mai 1985 pe … patriarhul Teoctist! Un elev ar înÅ£elege astfel că la acea dată Teoctist era deja patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, însă, dacă citeÅŸte orice altă sursă decât manualul IICCR, el poate afla că la 31 iulie 1986 a trecut la cele veÅŸnice patriarhul Iustin Moisescu, în locul acestuia fiind ales la data de 9 noiembrie 1986, mitropolitul Moldovei ÅŸi Sucevei, Teoctist ArăpaÅŸu! O eroare de peste un an în cronologia manualului IICCR, dar ce contează acest lucru în marele fluviu al istoriei!

Aceeaşi eroare grosolană este făcută în cazul fotografiei publicate, în care Teoctist apare în veşminte de mitropolit, onorând un eveniment desfăşurat probabil la Iaşi. Sub fotografie scrie iarăşi „patriarhul”, ceea ce ne face să credem că gestul autorilor nu a fost câtuşi de puţin inocent, de ilustrare a unei realităţi, ci de lovire în efigia răposatului patriarh. Probabil, dacă interesele ar fi cerut-o, s-ar fi publicat şi poza lui Teoctist Arăpaşu ca tânăr seminarist, sub care la fel s-ar fi scris „patriarhul”. Pentru un autor de manuale acest lucru este inadmisibil. În discuţiile curente, lui Teoctist Arăpaşu i se poate spune „patriarhul”, ca ultim titlu şi cel mai important, chiar şi atunci când vorbim de realităţi de dinainte de 1986, dar când vine vorba de o sursă istorică, aici în mod obligatoriu trebuie precizată condiţia emitentului din momentul elaborării documentului.

Revenind la aspecte de ordin metodologic, este limpede că multiperspectivitatea necesită timp şi resurse numeroase pentru a fi pusă în practică. În condiţiile unui curs opţional, cu extrem de puţine ore, în care trebuie parcursă o materie totuşi vastă, profesorul este obligat să recurgă adesea la metodele „vechii istorii”, ceea ce presupune transmiterea unui set minimal de cunoştinţe legate de trecutul societăţii omeneşti. De fapt, „litaniile” din predarea istoriei, la care m-am referit mai devreme, nu sunt deloc un lucru de dispreţuit. Accentul excesiv pus pe diverse metodologii, competenţe, ocultează adesea misiunea dintotdeauna a istoriei, care trebuie să răspundă în esenţă la întrebarea: „Cine suntem?” Elevii pot deprinde multiperspectivitatea pe baza istoriei statului Mitanni, a Imperiului Hun sau chiar a istoriei Fundaţiei imaginate de Isaac Asimov. Dacă alegem totuşi să studiem cu prioritate istoria României şi a Europei este pentru că noi ne situăm într-un anume loc şi timp, iar acest demers ne ajută la configurarea propriei identităţi. Iar această alegere o face în ultimă instanţă generaţia matură, care coordonează viaţa socială. Chiar dacă tinerei generaţii i se oferă azi numeroase oportunităţi pentru a gândi cu propria raţiune şi propriul suflet, inevitabil generaţia matură transmite o anumită viziune asupra trecutului. Dintotdeauna cei bătrâni au povestit celor tineri, iar această naraţiune este baza de la care porneşte orice tânăr în dezvoltarea sa. Din acest motiv, personal nu credem că poate exista manual de istorie adevărat fără un minim discurs, fără prezenţa naraţiunii. Aici intră însă în joc responsabilitatea autorului.

Oricât ne-am feri de acest cuvânt, manualul a fost, este şi va rămâne o „vulgată”, răspândind un set de idei, valori, unitar, până în straturile cele mai profunde ale societăţii. În majoritatea covârşitoare a cazurilor oamenii rămân cu ceea ce învaţă pe băncile şcolii, fiind foarte rare cazurile când un zidar, de exemplu, mai deschide după terminarea liceului o carte de istorie sau de biologie. Cine crede altfel, trăieşte iluzia „omului multilateral dezvoltat” pe care îl propovăduia regimul comunist. În afară de domeniul în care noi suntem competenţi, în majoritatea cazurilor ne bazăm pe autoritatea altora. Astfel, un medic cu maşina defectă va apela la serviciile unui mecanic, în timp ce acesta va asculta întocmai recomandările medicului în cazul în care se îmbolnăveşte. În cazul celor doi, avem însă un criteriu foarte simplu de verificare a competenţei lor: proba practică. Dacă mecanicul este bun, atunci maşina va merge, dacă medicul este bun, pacientul se va face sănătos. Însă, în cazul istoricilor, cum facem această verificare?

Aici intervine, mai mult decât în cadrul altor discipline, autoevaluarea. Istoricul trebuie să conştientizeze permanent limitele competenţelor sale şi responsabilitatea pe care o are faţă de ceilalţi, potenţialii săi cititori. O prostie spusă de un istoric, pe moment nu reprezintă nimic, în timp însă, mai ales dacă este răspândită prin intermediul manualelor, poate conduce la efecte nebănuite. Ani de zile s-a râs pe seama ideilor protocroniste, a „dacismului”, etc. Azi, când generaţia care citea astfel de lucruri în perioada Ceauşescu a ajuns la maturitate, asistăm la o proliferare a acestor idei, în condiţiile în care statul comunist care le promova a dispărut. Prostiile din manualele de azi, pretins desprinse de orice prejudecată, vor deforma percepţiile elevilor de azi şi maturilor de mâine.

Legat de responsabilitatea conceperii unei „vulgate”, construcţia europeană a mers mână în mână cu scrierea unei istorii care să pună în evidenţă ceea ce uneşte naţiunile continentului, nu ceea ce dezbină. Acest lucru a fost extrem de greu în condiţiile suferinţelor extreme aduse de cel de-al doilea război mondial. Ce ar fi însemnat în acei ani de după război să se insiste în manuale pe conflictele istorice dintre Franţa şi Germania, de exemplu? Lucrările dedicate istoriei Europei, subscrise de Serge Bernstein şi Pierre Milza, traduse şi în limba română, sunt un model de evitare cu eleganţă a unor aspecte controversate, fără însă a se face rabat de la calitatea ştiinţifică. Genul acesta de scriere a istoriei a fost contestat mai apoi chiar de reprezentanţii „noii istorii”, care a apărut însă ulterior, când rănile şi animozităţile nu mai erau atât de prezente.

Manualul IICCR nu ţine, după cum am văzut, de „noua istorie” dar nici nu merge pe linia elaborării unei „vulgate” responsabile, fiind plin de elemente controversate, generatoare de conflict. Mai mult decât atât, cel puţin când vine vorba de cultele religioase, acesta este plin şi de erori de informare. Iar textul lecţiilor cade exclusiv în responsabilitatea autorilor. Aici nu se mai poate vorbi de surse diverse sau de diferenţe de perspectivă.

Ca să discutăm mai aplicat, aspecte privind viaţa cultelor din România sunt prezente mai ales în următoarele capitole din manual: capitolul 6 – Distrugerea societăţii civile şi represiunea politică, paragraful – Represiunea împotriva societăţii civile şi a cultelor religioase (p. 83-84); respectiv capitolul 7 – Monopolul ideologic, paragraful – Biserica (p.).

Capitolul 6 este redactat de Andrei Muraru, un tânăr şi de viitor cercetător pe tărâmul muzei Clio, care are deja unele realizări certe. Însă, pentru a redacta un manual de istorie nu trebuie numai talent, ci şi multă experienţă. Ori, lipsa acestei experienţe se vede de la o poştă în redactarea capitololelor subscrise de Muraru. Un basm din 1001 de nopţi vorbeşte de un filosof islamic care a scris referitor la chestiunea divinităţii 5000 de pagini, pe care le-a concentrat apoi în 500, 50, 5 pagini, ajungând la 5 rânduri. 5 rânduri, însă redactate în urma unui uriaş efort hermeneutic. Nefiind specialist în domeniul istoriei Bisericii, dl. Muraru se inspiră şi el de unde poate, „Biblia” lui fiind capitolul dedicat cultelor din „Raportul Tismăneanu”, dar nici acesta nu este rezumat cum trebuie. Ceea ce ne oferă dl. Muraru este aproape o pagină de propoziţii şi fraze, aruncate în stil dadaist, confuze, cu multe erori de informare.

Prima dată se afirmă foarte clar: „Politica atee a regimului comunist a condus practic la suprimarea organizaţiilor religioase”. Îngrozitor! România a cunoscut prin urmare un regim în ceea ce priveşte cultele mai rău decât cel din Albania. Ne liniştim însă citind următoarea afirmaţie: „Deşi în perioada 1949-1989 au existat 14 culte legale, manifestările religioase făţişe erau interzise”. Prin urmare, erau şi organizaţii care nu erau suprimate, dar, altă nenorocire, manifestările făţişe erau interzise! Foarte complicat!

Este locul să amintim aici domnului Muraru că manualul nu este al profesorului, ci al elevului şi, din două una: ori elevul nu are cunoştinţe în domeniu şi, în consecinţă, nu înţelege nimic din cele scrise în manual, ori are, şi atunci lasă acest manual deoparte. Nimeni nu este obligat să ştie de dinainte că, atunci când vorbeşte de „organizaţii religioase”, dl. Muraru se referă (probabil) la diversele asociaţii religioase din cadrul cultelor ( gen „Oastea Domnului”, AGRU, etc) care au fost toate desfiinţate în anul 1948, şi nu la cultele religioase propriu-zise. Apoi, ce se înţelege prin „manifestări religioase făţişe”? Liturghia, pelerinajul, nu sunt manifestări de credinţă „făţişe”? Ceea ce vrea să spună (probabil) dl. Muraru este că statul comunist a urmărit consecvent să limiteze viaţa religioasă la spaţiul privat şi să împiedice, prin diverse mijloace, „propaganda” religioasă şi prozelitismul, cu scopul de a controla ceea ce era numit în mod curent „misticism”. Dar bisericile, în toată perioada comunistă, au fost pline. Cel care a vrut a intrat în biserică fără a fi împiedicat. De exemplu, cu ocazia hramului Sf. Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, mii de credincioşi luau cu asalt dealul Mitropoliei, unde se afla şi sediul Marii Adunări Naţionale. Această manifestare de credinţă, desfăşurată sub ochii liderilor comunişti, nu era suficient de „făţişă”? Problema limitelor libertăţii de conştiinţă în România comunistă este mult prea complexă pentru a o aborda aici detaliat. Am deschis numai discuţia pentru a arăta cum un cuvânt prost ales poate conduce la concluzii greşite.

După afirmaţiile de mai sus, dl. Muraru ne informează că în mai 1945 s-a înfiinţat noul Departament al Cultelor. Îl informăm la rândul nostru pe dl. Muraru că în 1945 (nu în mai, ci chiar de la formarea guvernului Groza) s-a înfiinţat Ministerul Cultelor, Departamentul fiind înfiinţat abia în 1957. Legea de organizare a ministerului din 1945 era inspirată din decretul lege nr. 1629 din 1941 privitor la organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii Naţionale şi Cultelor. Prin urmare, nu era vorbă de vreo noutate comunistă, deoarece comuniştii au căutat în perioada 1945-1947 să atenueze proiectul lor „revoluţionar” prin recursul la tradiţiile statului român interbelic. Şi înainte se verifica activitatea cultelor religioase de către institiţiile statului, mai ales partea financiară, statul fiind îndreptăţit la acest lucru deoarece dădea bani din buget cultelor. Noutatea la comunişti este reprezentată de modul în care ei au utilizat aceste instrumente pentru promovarea propriilor interese.

Perioada 1945-1947 este una paradoxală. Acum numeroase culte, asociaÅ£ii religioase, care înainte erau interzise, sunt recunoscute de stat, pierzînd acest statut după 1948. ÃŽn acelaÅŸi timp, comuniÅŸtii încep o politică bine pusă la punct de preluare a controlului asupra cultelor. Această aspect dual poate fi explicat prin „lichefierea” iniÅ£ială, adică dezmembrarea vechilor structuri, urmată de „cristalizare”, adică de reordonarea realităţilor din zona cultelor în funcÅ£ie de interesele comuniste. Lucrurile acestea sunt prea complexe pentru a fi incluse într-un manual. Pentru a evita complicaÅ£iile, domnul Muraru putea să spună simplu că în perioada 1945-1947 s-au pus bazele amestecului Partidului Comunist în viaÅ£a cultelor, viziunea acestuia asupra modelului de relaÅ£ii stat – Biserică fiind concretizată prin decretul 177 din 4 august 1948. Acest decret era absolut obligatoriu să fie pomenit deoarece el a modelat relaÅ£iile dintre cultele din România ÅŸi statul comunist în perioada 1948-1989. Cu această ocazie au fost modificate atribuÅ£iile ÅŸi modul de funcÅ£ionare al Ministerului Cultelor, adaptat noii legi. Pomenind de organizarea „departamentului” (sic!) din 1945, dl. Muraru uită că atribuÅ£iile lui s-au modificat semnificativ în 1948, astfel că un elev înÅ£elege că „departamentul” controla „asociaÅ£iile”, „fundaÅ£iile” religioase, chiar ÅŸi după desfiinÅ£area acestora din 1948. Ce contează însă acest „amănunt”?

După ce „rezolvă” problema „departamentului”, dl. Muraru ne informează următoarele: „Cultele religioase au fost infiltrate cu informatori pentru o strictă supraveghere. Prin reforma învăţământului din august 1948, toate unităţile de învăţământ cu caracter religios au trecut la administrarea statului. Unele culte au fost suprimate (spre exemplu, Martorii lui Iehova). Cele mai multe fiind strict controlate. Hărţuirea şi supravegherea s-au realizat prin urmărirea şi intimidarea practicanţilor, discreditarea clericilor, ruperea relaţiilor externe, înlăturarea celor incomozi şi cenzurarea publicaţiilor”.

Lăsăm pe cititor să aprecieze coerenţa celor de mai sus. Putea măcar domnul Muraru să împartă măsurile de supraveghere şi control asupra cultelor în două categorii: cele cu caracter legislativ, administrativ, şi acţiunile desfăşurate prin intermediul organelor de represiune (în special Securitatea). Era mai limpede totul, credem. Discutând însă frază cu frază: „culte infiltrate cu informatori” este o exprimare nefericită. De unde veneau aceşti informatori? Din străinătate? De pe lună? Mai logic era să se spună că „au fost recrutaţi informatori din interiorul tuturor cultelor”. Este foarte importantă această precizare, pentru a se sublinia clar că în general ortodoxul l-a turnat pe ortodox, catolicul pe catolic, protestantul pe protestant, iar acest lucru era cât se poate de logic deoarece doar cei din sistem puteau să cunoască bine ce se petrece.

O altă frază nefericit formulată este cea legată de legea învăţământului. Corect, prin legea învăţământului din august 1948, religia a fost scoasă ca disciplină de învăţământ din şcoli, iar cultele nu au mai putut deţine şcoli confesionale, ci doar instituţii de învăţământ necesare pentru pregătirea personalului de cult.

O formulare complet aiurea este cea legată de suprimarea unor culte. Nu ne dăm seama ce înţelege dl. Muraru prin „suprimare”, însă dacă avem în vedere înţelesul larg acceptat, singurul cult suprimat a fost cel greco-catolic, care înainte de 1948 era un cult istoric , pentru ca apoi să fie desfiinţat cu totul din punct de vedere juridic. Exemplul dat, referitor la Martorii lui Iehova, nu are nici o legătură cu suprimarea, deoarece, din punct de vedere juridic, Martorii lui Iehova nu au fost recunoscuţi nici înainte de 1940, nici măcar ca asociaţie religioasă, cu atât mai puţin ca şi cult. Au fost „suprimaţi” adepţii? Nu avem cunoştinţă de asemenea carnagiu. Ceea ce se poate spune despre „Martorii lui Iehova” este că, datorită refuzului de principiu de a recunoaşte autoritatea statului, au fost priviţi drept „Secta” prin excelenţă, imaginea despre ei acumulând toate stereotipurile asociate ideii de „sectă”. Exemplul ales este cu atât mai nefericit cu cât „Martorii lui Iehova” au constituit mulţi ani obiect al atenţiei serviciilor secrete din multe state, inclusiv state democratice, unde însă adepţii nu au cunoscut, e adevărat, persecuţii similare cu cele din spaţiul comunist.

În sfârşit, ultima frază citată este un monument de vorbărie goală, tocmai acolo unde autorul trebuia să fie mai atent. Adică clericii au fost doar discreditaţi, nu au fost şi ei la rândul lor intimidaţi? Şi oare care relaţii externe au fost rupte şi ce însemna o persoană incomodă din interiorul cultelor din punctul de vedere al regimului comunist?

Urmează un alt paragraf, care de fapt nu trebuia să fie paragraf, el făcând corp comun din punct de vedere logic (dacă există vreo logică în cele scrise de dl. Muraru) cu paragraful anterior. Aici găsim altă prostie: că relaţiile cu Vaticanul au fost rupte în iulie 1948, prin denunţarea Concordatului din 1927. Este complet fals. În 1948 a fost denunţat numai Concordatul. În schimb, Nunţiatura Apostolică de la Bucureşti a continuat să funcţioneze până în 1950, când a fost închisă, iar reprezentanţii diplomatici ai Vaticanului expulzaţi în urma unui proces spectacol. Însă, din punct de vedere oficial, relaţiile României cu Vaticanul nu au fost „rupte”, ci „suspendate”.
De-a dreptul amuzantă este afirmaÅ£ia legată de Biserica Greco-Catolică: „… aceasta ÅŸi-a pierdut credincioÅŸii ÅŸi edificiile de cult care au trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe”. Sincer, nu am ÅŸtiut până acum că credincioÅŸii sunt „proprietatea” unei biserici! Unui specialist în chestiuni ecleziologice o asemenea afirmaÅ£ie ar trebui să-i ridice multe semne de întrebare. Trebuie spus însă că au trecut în „proprietatea” Bisericii Ortodoxe ÅŸi o parte din preoÅ£ii greco-catolici, care au acceptat „revenirea”, aÅŸa cum a fost numită în epocă acÅ£iunea de unificare a Bisericii Greco-Catolice cu cea Ortodoxă. Apoi, cifra de 300 de clerici „uniaÅ£i” arestaÅ£i dată de Muraru este preluată din lucrarea lui Dorin Dobrincu, Proba infernului, demult depăşită de noile cercetări. Se dă ÅŸi un fragment din această lucrare (sursa 4) din care aflăm că cei 300 de preoÅ£i se „reduc” la episcopii „uniaÅ£i” arestaÅ£i în 1948. Să nu se înÅ£eleagă că minimizăm suferinÅ£a greco-catolicilor. Tot ce spunem aici are caracter metodic: de ce vorbeÅŸti de 300 de arestaÅ£i ÅŸi citezi o „sursă” în care dai o listă cu câteva nume? Un text care să lămurească de ce unii preoÅ£i greco-catolici au fost arestaÅ£i era mai lămurilor. AÅŸa, elevul înÅ£elege că bisericile ÅŸi credincioÅŸii au trecut în „proprietatea” Bisericii Ortodoxe, iar episcopatul ÅŸi clericii greco-catolici au intrat toÅ£i în închisoare.

Cele petrecute cu Biserica Greco Catolică în 1948 reprezintă un fenomen deosebit de complex, asupra căruia există viziuni profund divergente. El se preta foarte bine unei abordări multiperspectivale, care putea lămuri măcar termenii foarte diferiţi cu care este definit fenomenul invocat: „revenire”, „unificare”, „desfiinţare”, „suprimare” etc. De altfel, din câte ştim, termenul de „uniat” nu este privit cu ochi buni de reprezentanţii cultului greco-catolic, fiind considerat peiorativ.

Vine timpul apoi să aflăm de destinul cultelor protestante, cărora „le-au fost impuse măsuri dure de restrângere a activităţii religioase”. Numai lor, ne întrebăm noi? Se pare că da, ne asigură dl. Muraru, deoarece, din fraza imediat următoare aflăm că „Biserica Ortodoxă a fost controlată de puterea comunistă”! O prostie nemăsurată, care vine din lipsa completă de înţelegere a fenomenului religios din România comunistă şi preluarea, fără spirit critic, al unor opinii partizane, care vor să acredizete cu orice preţ ideea că Biserica Ortodoxă nu a fost o victimă, ci o beneficiară a regimului comunist, un partener al acestuia în acţiunea de distrugere a ţării. Aceste aserţiuni sunt serios încurcate de numărul foarte mare de preoţi şi monahi ortodocşi intraţi în închisori şi lagăre, formând procentul cel mai mare din totalul clericilor arestaţi de regimul comunist (mult mai mulţi decât câteva sute, cum afirmă fără temei Muraru). Atunci s-a găsit soluţia să se spună că acestea sunt cazuri individuale, care nu angajează Biserica Ortodoxă în general. Revenim aici la dilema d-lui Muraru: Biserica este o structură juridică abstractă sau este formată din credincioşi? Dl. Muraru nu face decât să preia nemestecat stereotipul: Biserica Ortodoxă a fost „controlată”, chiar dacă şi-a avut şi ea victimele ei.

Un lucru este limpede: dacă folosim noţiunea de „control” în sens general, nu există nici un cult din România care să fi scăpat autorităţii statului. Mai devreme sau mai târziu, prin metode mai dure sau mai „soft”, autorităţile Statului şi-au impus punctul de vedere în ceea ce priveşte chestiunile religioase şi nu există şefi ai unui cult care să nu fi făcut măcar un compromis cu statul comunist pentru un anumit scop. Evident, există numeroase cazuri particulare, dar care nu pot fi nuanţate în aşa puţine rânduri cum a avut la dispoziţie dl. Muraru.

Ca să fi scris ceva inteligibil, d-lui Muraru trebuia să fi avut în primul rând clar în minte „obiectivele finale” ale comuniştilor faţă de culte, la fel pentru toate. Apoi, de ce natură erau pericolele ridicate de viaţa religioasă şi activitatea cultelor înaintea statului comunist: de natură strict religioasă („mistică”), pericole date de componenţa etnică sau de structură a cultului, pericole de natură politică sau geopolitică. Acestea se individualizau în funcţie de cult. De exemplu, Biserica Ortodoxă era asociată cu legionarii (deşi la un moment dat se spunea că toţi legionarii au intrat în rândurile „Martorilor lui Iehova”!), catolicii şi protestaţii, prin natura relaţiilor lor externe, erau consideraţi spioni, etc. Odată particularizată problema, se trecea la rezolvarea acesteia cu mijloace specifice pentru fiecare caz în parte, utilizându-se uneori chiar şi rivalităţile istorice existente între culte. În funcţie de situaţie, cultelor li s-a rezervat câte un rol specific, el fiind însă, repetăm, strict contextual, fapt care le apare unora drept acte de favorizare din partea regimului. În realitate, toate acţiunile tindeau către aceeaşi finalitate: o societate atee, fiecare cult fiind blocat să dezvolte „activitatea religioasă”. Fiecare cult a avut agenţi ai regimului în funcţii importante, după cum fiecare a avut reprezentanţi care au luptat să menţină vie flacăra credinţei. Prin urmare, ideea unei Biserici Ortodoxe colaboratoare în timp ce restul cultelor ar fi „curate” este complet falsă. Martirii şi „colaboraţioniştii” au fost peste tot, la fel rezistenţa şi controlul din partea autorităţii politice.

Odată stabilite temele principale ale discursului, dl. Muraru trebuia să verifice la final dacă cele scrise în aşa puţine rânduri reflectă o realitatea istorică. Problema atitudinii diferite a statului faţă de unele culte este prea complexă pentru a o trata într-un manual de istorie a comunismului, fiind alte lucruri, foarte importante, dar nesusceptibile de interpretări tendenţioase, care să fie incluse în text. Şi, cu toate acestea, chiar aşa sună o sarcină formulată de dl. Muraru: „Cum explicaţi relaţia diferită a partidului-stat cu principalele culte din timpul regimului comunist? Argumentaţi cu exemple”. De unde să ia răspunsul bieţii elevi? Din textul autorului, din textele sursă, prost alese, puţin relevante pentru sarcina trasată? Unul care nu ştie despre subiect altceva decât ce scrie în manual, va reuşi cel mult să afirme: pentru că Biserica Ortodoxă era controlată de regim şi celelalte culte nu. Mai mult de atât nu ai ce să spui, iar concluzia, respectând adevărul istoric, este complet falsă.

Pe de altă parte, textele despre culte propuse elevilor de dl. Muraru nu se referă explicit la sarcina amintită mai sus, ci sursele 13-19 sunt prezente pentru ca, pe baza lor, elevii să analizeze metodele utilizate de autorităţi pentru supravegherea activităţilor religioase. Este singura sarcină formulată mai acătării, deşi sunt alte texte cunoscute, mult mai relevante, pentru acest subiect. Invers, textele care sunt deja prezente nu sunt valorificate aşa cum ar trebui, la capacitate maximă. Câteva cuvinte despre aceste „surse” :

Fotografia cu patriarhul Nicodim reflectă de fapt preocuparea de începuturi a liderilor comunişti de a evita, în imaginarul social, o ruptură prea evidentă cu trecutul. În toată perioada interbelică şeful Bisericii Ortodoxe era condus la plecare şi întâmpinat la sosirea dintr-o călătorie oficială peste hotare de către înalte personalităţi politice, astfel că ceea ce s-a petrecut în noiembrie 1946 nu este o noutate. Evident, fiecare urmărea ceva prin această situare „în poză”, dar mai ciudat ar fi apărut dacă aceşti lideri ai guvernului Groza nu îl întâmpinau la gară pe înaltul prelat. Aşa cum este prezentată unor necunoscători, fotografia este profund tendenţioasă, sugerând o „alianţă” între Biserica Ortodoxă şi liderii comunişti. Multe alte fotografii cu lideri religioşi de alte confesiuni, aflaţi la întâlniri cu şefii PCR, pot fi aduse în discuţie, dacă ar fi să fim corecţi.

Patriarhul Nicodim a fost un opozant al comuniştilor, fapt general recunoscut, însă ideea folcloristică privind moartea lui „misterioasă” a dispărut demult din orice studiu serios. Este cât se poate de clar că Nicodim a decedat datorită unor complicaţii datorate unei răceli, el fiind la o vârstă înaintată şi suferind de ani de zile. De fapt el şi-a hotărât singur destinul, deoarece avea recomandări ferme de odihnă, pe care le-a eludat, pentru a rămâne o prezenţă activă pe scena publică şi a nu lăsa pe comunişti să speculeze în spatele bolii sale.

Sursa 13 (legată de Petru Groza): sunt texte mai relevante în ceea ce-l priveşte pe liderul Frontului Plugarilor, care în domeniul religios a desfăşurat o acţiune complexă, care putea fi valorificată din mai multe unghiuri de vedere.

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul Bisericii Greco-Catolice, măcar dacă avem în vedere că motivele care au condus la desfiinţarea ei reprezintă şi azi un motiv de dispută istoriografică. Sursele 14 şi 19, analizate comparativ, puteau să arate elevilor, pe de-o parte, motivele pentru care statul a desfiinţat Biserica Greco-Catolică, pe de altă parte, raţiunea pentru care unii greco-catolici au ales să continue activitatea clandestin. Pentru statul comunist gestul a avut motivaţii politice, în timp ce majoritatea greco-catolicilor ar respinge categoric aserţiunile din sursa 14, considerând că ei au fost persecutaţi exclusiv din raţiuni de ordin religios. În plus, sursa 14 este un citat dintr-un document al Securităţii şi nu o judecată de valoare a autorului Cristian Vasile. Un mic apud era prin urmare necesar.

Sursele 15 şi 18 se referă la patriarhul Justinian Marina. Complexitatea acestei personalităţi, viziunile foarte diferite asupra activităţii sale, îl făceau ideal pentru o abordare multiperspectivală. Nici de data aceasta textele nu sunt bine alese, dar chiar formularea unei sarcini prin care cele două citate să fie comparate ar fi adus o lumină în plus în cazul patriarhului Justinian, atacat, după cum vom vedea imediat, extrem de urât în alt capitol al manualului.
Dincolo de toate, erau absolut necesare nişte texte din care elevii să desprindă ce dorea regimul comunist de la cultele religioase, care erau limitele libertăţii de credinţă, cu ce pericole potenţiale veneau cultele la adresa regimului comunist. Nimic din toate acestea, numai ideea de ansamblu că Biserica Ortodoxă a fost „rea” (ca să vorbim în limbaj neacademic).

Textul domnului Muraru se încheie apoteotic cu o frază neterminată, după ce înainte emisese nişte cifre legate de numărul preoţilor arestaţi, fără fundament. Această neterminare este poate o greşeală de tipar, însă ea exprimă foarte bine caracterul „neterminat” pe care îl are contribuţia domnului Muraru la manualul IICCR.

Capitolul 7, „Monopolul ideologic” este scris de Mihai Stamatescu, profesor, după cum am spus, la un liceu din Orşova. Domnia sa se vede că a mai lucrat la manuale, având o experienţă recunoscută în domeniu. Dumnealui are însă alte păcate. Cel mai mic este preţiozitatea, de care se pare că nu scapă mulţi autori de manuale de istorie proveniţi din mediul preuniversitar, care vor să demonstreze că statutul, extrem de onorabil, de profesor de liceu, este doar o întâmplare, iar ei deţin expertiză cât pentru 10 profesori universitari. Cealaltă problemă, mai gravă, o reprezintă faptul că domnia sa nu este specialist în istoria contemporană a României, după cunoştinţele noastre el participând la redactarea unor manuale dedicate antichităţii şi evului mediu. Din acest motiv, atunci când vine vorba de Biserică, el ia de bune doar ce se scrie în „Raportul Tismăneanu” (nu vedem altă sursă folosită), ţiplându-şi ideile în expresii de genul „eşafodaj legislativ”, „instituţii ecleziastice”, de negăsit la mai „terestrul” domn Muraru.

Capitolul 7, din câte ne dăm noi seama, doreşte să înfăţişeze modul în care ideologia comunistă a fost prezentă în toate straturile societăţii, precum şi vectorii acestei difuzări. Din această perspectivă, paragraful intitulat „Biserica” este pe dinafara problemei. Dl. Stamatescu nu începe rău, împărţind problematica judicios. Un prim paragraf repetă ceea ce a spus de fapt dl. Muraru, însă mult mai limpede, aici înţelegându-se cât de cât că s-a urmărit controlarea cultelor prin măsuri legislative şi prin racolarea unor persoane fidele liderilor comunişti. Dar şi aici sunt unele greşeli. Astfel, când vine vorba de epurările din 1945, este greşit să se vorbească de „comisii de verificare a instituţiilor ecleziastice” deoarece nu instituţiile erau verificate, ci persoanele. O singură „instituţie religioasă” a fost în pericol de a fi desfiinţată la un moment dat: Biserica Lutherană, care a fost acuzată că s-a identificat prea mult cu Grupul Etnic German. Au fost însă oameni lucizi care au arătat că cele două entităţi nu se pot confunda. Apoi fraza: „Popularitatea de care se bucura Biserica în rândurile populaţiei nu a permis însă eliminarea cultelor” este nefericit formulată. Era vorba de „popularitatea” de care se bucura religia, credinţa. Chiar dacă erau desfiinţate oficial cultele, credinţa continua să subziste, iar credincioşii găseau forme ad-hoc de organizare, care scăpau de controlul autorităţilor. O biserică controlată de autorităţi era în anumite cazuri mai utilă. Toate cultele, după cum am spus, au fost controlate de autorităţi, dar sunt extrem de puţine cazuri când şefii religioşi au devenit inamici ai propriului cult, aceştia încercând, în majoritatea cazurilor, să menţină vie credinţa religioasă, în pofida tuturor greutăţilor.

Un asemenea lider religios a fost patriarhul Justinian Marina. Ajuns în fruntea Bisericii Ortodoxe cu sprijinul, e adevărat, al unor lideri comunişti, patriarhul a acceptat să vorbească despre lupta pentru pace, să îndemne chiar la colectivizare, însă, atunci când a venit vorba de credinţă, el şi-a apărat Biserica chiar cu riscul de a fi scos din scaun sau asasinat. Ce dovadă mai mare de iubire faţă de propria credinţă poate fi decât menţinerea aproape a tuturor bisericilor deschise, cu preoţi care să slujească necontenit Sf. Liturghie, în faţa lui Dumnezeu şi a credincioşilor? Ce altă dovadă mai elocventă poate fi decît dezvoltarea fără precedent a monahismului ortodox în România, tocmai în acei ani negri? Ce dovadă mai clară poate fi decât sprijinul pentru marii profesori de teologie şi pentru marii duhovnici din mănăstiri? Prin urmare, citatul de mai jos este pur şi simplu o enormitate: „Prin Ministerul Cultelor, comuniştii au cerut „colaborarea necondiţionată” a Bisericii în procesul de „democratizare”. Desemnarea lui Ioan Marina, preot de ţară, în poziţia de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, sub numele de Justinian, a fost momentul în care a început supunerea totală a Bisericii. Compromisurile acesteia din perioad următoare au favorizat acţiunea de scoatere a oamenilor de sub influenţa religiei iniţiată de statul comunist”.

Dl. Stamatescu folosise şi în paragraful anterior denumirea generică de Biserică, care în acel context putea sugera că era vorba de toate cultele. Cel de-al doilea paragraf ne arată că, atunci când spune „Biserică”, dl. Stamatescu înţelege numai Biserica Ortodoxă Română, singura „rea”, care a făcut compromisuri care au ajutat la „scoaterea oamenilor de sub influenţa credinţei”. În comparaţie cu Stamatescu, Muraru devine în acest caz mic copil. Să lămurim însă chestiunile pe rând:

1. Ioan Marina nu a fost „preot de ţară”, asta dacă Râmnicu Vâlcea nu este cumva sat în mintea d-lui Stamatescu. A fost director de seminar teologic, mâna dreaptă a episcopului Vartolomeu Stănescu şi unul din liderii autoritari ai ţărăniştilor olteni, care a fost propus în varii epoci, mai multor regimuri, drept un candidat foarte serios la un scaun episcopal, asta după ce soţia lui a trecut la cele veşnice. Dej a fost adăpostit la preotul Ioan Marina tocmai pentru că acesta era cunoscut şi respectat de toţi liderii politici din Oltenia, şi nu pentru că era un personaj obscur şi şters. Apelativul de „preot de ţară” l-a primit din partea unor clerici bucureşteni simandicoşi, miraţi de ascensiunea „provincialului”.

2. Nu s-a început cu Justinian „supunerea totală” a Bisericii, deoarece toate documentele Securităţii de la începutul anului 1949 arată limpede că noul patriarh a „schimbat macazul” şi nu era dispus să accepte toate cerinţele puterii. „Adaptarea” pe care a realizat-o el are cu totul alte semnificaţii decât cele afirmate de Stamatescu.

3. Niciodată nu s-a promovat ateismul prin biserică, iar credincioşii nu au fost îndemnaţi să nu mai participe la slujbe, după cum sugerează textul d-lui Stamatescu. „Apostolatul social” al patriarhului Justinian nu a însemnat deloc, cum afirmă aiurea ignoranţii într-ale teologiei, pătrunderea ideologiei comuniste în corpul doctrinei creştine.

4. Fotografia cu Justinian în faţa Prezidiului Marii Adunări Naţionale nu are altă semnificaţie decât îndeplinirea unei proceduri standard, stabilite prin lege.

Comparând textele d-lor Muraru şi Stamatescu se poate observa lesne că la elaborarea acestui manual nu a existat o minimă colaborare şi coerenţă. În primul rând, sunt reluate inutil elemente deja prezentate. Apoi, dacă dl. Stamatescu ar fi avut curiozitatea să citescă măcar sursele 15 şi 18 propuse de dl. Muraru, ar fi văzut că aserţiunile domniei sale sunt extrem de şubrede.

Până acum am arătat că numeroasele erori din pasajele dedicate cultelor din manualul IICCR se datorează mai ales lipsei de profesionalism al autorilor, în ton cu întreg manualul, care nu poate fi calificat decât searbăd, prea greoi pentru elevi, şi, prin urmare, prea puţin atractiv, după cum arată deja unele opinii de pe internet. Dar oare, dincolo de greşeli, obsedanta culpabilizare a Bisericii Ortodoxe Române nu izvorăşte şi din alte interese, care nu au legătură cu ştiinţa? Unele elemente în sprijinul acestei idei au fost deja sugerate. Putem afla însă mai mult?

Manualul IICCR, în ceea ce priveşte chestiunile de natură religioasă, este o „vulgarizare” a celor scrise în Raportul Tismăneanu, unde Biserica Ortodoxă este atacată în mod generos, dar parcă aici tonul e mai evident. Pentru a înţelege această situaţie, este necesar să ne întoarcem la interviul realizat de Armand Goşu. Negând cu vehemenţă că manualul ar fi unul de tip rollerian „pe invers”, autorii manualului admit că poate exista totuşi o „tendinţă”, afirmată (întâmplător sau nu) de Dorin Dobrincu: „Noi nu suntem afiliaţi politic, în schimb, avem cu toţii o orientare civică. E foarte important. Nu e scris din perspectiva oamenilor care au poliţe de plătit, nu e scris din perspectiva nostalgicilor regimului comunist. E scris din perspectiva oamenilor care fie cercetează, fie predau istorie, oameni care au o înţelegere pentru dezastrul suferit de această ţară în timpul regimului comunist, oameni care au încercat să înţeleagă ei şi la randul lor să comunice şi altora într-un mod comprehensibil acest trecut.”

Întrebarea firească este: care orientare civică, deoarece în România „societatea civilă” este extrem de fragmentată? Un posibil răspuns îl putem afla dacă citim sursa 4 de la pagina 157, din capitolul 11, redactat chiar de domnul Dobrincu. În text se spune la un moment dat că „idealul nostru, al creştinilor, este o biserică liberă într-un stat liber”. Ori dacă ar fi să judecăm dispariţia sistemului totalitar după îndeplinirea acestui criteriu, statul român de azi este încă comunist!

Acest principiu reflectă o stare a relaţiilor stat-biserică care se găseşte de facto numai în Statele Unite ale Americii, tradiţiile europene fiind total diferite în această privinţă. Cu toate acestea, organizaţii religioase, originate pe solul american, promovează activ această idee, protestând împotriva legii cultelor adoptată în 2006, lege care a fost acceptată de majoritatea covârşitoare a cultelor din România. De aici se extrag şi o parte din „civicii” care raportează Departamentului de Stat al SUA tot felul de aberaţii despre pretinse abuzuri pe teren religios în România, aceste abuzuri fiind produse (foarte interesant) mai ales de Biserica Ortodoxă (vezi raportul pe 2008 ).

SUA sunt, fără îndoială, un model în multe privinţe, însă pretenţiile unor ideologi americani ca restul globului să adopte integral „the American Way of Life” este cu totul exagerată. Modelul de relaţii biserică-stat din SUA este unul cu caracter particular, generat de anumite condiţii istorice, care nu se poate aplica oriunde şi oricum. El însă este prezentat în mod forţat de unii drept un principiu general, strâns legat de drepturile universale ale omului.

Dacă citim printre rânduri manualul, se poate observa următorul lucru: se argumentează „istoric” faptul că Biserica Ortodoxă a jucat un rol eminamente negativ în societatea românească, fapt care implicit poate fi valabil şi în prezent (în alte lucrări, de aceeaşi „specie” cu manualul IICCR, această idee a fost enunţată în mod explicit). De fapt, rolul (potenţial) uriaş pe care Biserica Ortodoxă îl poate juca în societatea românească apare multora drept o ameninţare, acest lucru trebuind să fie combătut chiar şi prin falsificarea istoriei. Legea din 2006, care a ţinut seama de tradiţiile istorice ale României în ceea ce priveşte relaţiile stat-biserică, a fost privită drept o expresie a voinţei Bisericii Ortodoxe Române de a-şi menţine, prin acte legislative, poziţia dominantă. Prin urmare, această lege nu este bună, relaţiile stat-biserică în România trebuind prin urmare să fie edificate pe baza modelului „universal” american. Iar pentru atingerea acestui scop, trebuie folosite o gamă cât mai largă de metode, proteste, atitudini „civice”, rapoarte, inclusiv introducerea unor idei „subversive” într-un manual de istoria comunismului.

De aici rezultă o întrebare foarte simplă: de ce un credincios ortodox sau aparţinând altui cult care acceptă ordinea actuală a relaţiilor stat-biserică trebuie să înghită opiniile partizane ale unei minorităţi, ascunse sub masca „civismului”, a „drepturilor omului” şi, mai rău, a „adevărului istoric” expus într-un manual adresat tuturor elevilor de liceu? Este datoria domnului Marius Oprea, director al unui institut subordonat guvernului care a elaborat legea cultelor din 2006, să ne lămurească.

George Enache

Foto: O parte din brigada neo-rolleristilor, in frunte cu Dobrincu si Gosu, la lansarea cu icre negre si sampanie, din curtea GDS. Deh, ca la kominternistii care se respecta…