Aviz amatorilor!
“Crist a învins cu litera de aur a adevărului ÅŸi a iubirei, Åžtefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evanghelului ei”.
Eminescu la Putna
Cine citeÅŸte critică ÅŸi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel puÅ£in două tendinÅ£e, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei, ori prin neînÅ£elegerea locului special pe care îl are preocuparea pentru cele ale credinÅ£ei în opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuÅŸi o distanţă prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu ÅŸi a-l propune pentru… trecerea în rândul sfinÅ£ilor (este ÅŸi o asemenea opinie, să nu-i zicem altcumva).
Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul), ponderat sau poate doar prudent (în epocă se înregistrează o carte care îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinÅ£ei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă ÅŸi gândul către imobilitatea lumii în năzuinÅ£a către perefecÅ£iunea eiâ€, însă, aÅŸa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome ÅŸi dulci, simÅ£im adâncul unei mari răceliâ€. Criticul vorbise despre „structura tripartită a lumiiâ€, vizibilă în Luceafărul (om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei apropieri de viziunea creÅŸtină asupra existenÅ£ei, rămâne la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce ar fi izvor creÅŸtin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior al poetului din care elimină tocmai substanÅ£a care deschide orizonturile metafizice.
Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puÅ£in, „poet păgân†(V. ConferinÅ£a la Radio BucureÅŸti Eminescu – poet păgân, din 14 oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului nostru, legat de matca tradiÅ£iei prin atâtea fireâ€; nu este un poet creÅŸtin, ortodox, „totuÅŸi este al nostru, este cel mai cuprinzător geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creÅŸtin sau ortodox tematicâ€; ba, mai mult, „nu poate fi creÅŸtin, ci păgân, fiindcă nu cunoaÅŸte nici un păcat, care este o frână în scrutarea ExistenÅ£ei†(!)
Citind asemenea afirmaţii, e greu să credem, de nu i-am cunoaşte activitatea, că autorul nu se joacă de-a critica, punând de-a valma supoziţii şi sentinţe, concluzii pripite şi afirmaţii care se bat cap în cap, când nu sunt de-a dreptul aberante.
Ioana Em. Petrescu, unul din cei mai prestigioÅŸi eminescologi din ultimele decenii ale secolului trecut (Eminescu – poet tragic, 1994), vede în Eminescu un ateu ÅŸi, comentând, între altele, postuma Demonism, crede că poetul prezintă „o lume în care umanitatea, jucărie a răutăţii divine (s.n.-O.M.), oferă zeului plictisit spectacolul comic al ambiÅ£iilor ei neputincioaseâ€, fiinÅ£ele demonice ar fi „corespondentul uman al răutăţii divine (…) care au înÅ£eles că puterea e condiÅ£ionată de nedreptate ÅŸi că pârghia e răul…â€
ÃŽl recunoaÅŸtem cu greu pe Eminescu „al nostru†în aceste oglinzi de lectură. Este de necrezut că poetul care scrie Rugăciune, Colinde, colinde, Răsai asupra mea… ÅŸ.a. poate fi ateu, păgân, rece faţă de Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?â€, se întreabă Nichifor Crainic (Mihai Eminescu, în Spiritualitatea poeziei româneÅŸti, Muzeul Literaturii Române, Buc., 1998, p. 60). Åži răspunsul vine de îndată: „Dacă zig-zagurile sale filozofice ÅŸi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliÅŸtea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior ÅŸi ne determină să-i recunoaÅŸtem înălÅ£imea spirituală. Cine se roagă să fie credincios nu poate fi un necredincios (trimitere la poezia Răsai asupra mea…, n.n.- O.M.) Cine ÅŸi-a pierdut credinÅ£a ÅŸi speranÅ£a, dar le cerÅŸeÅŸte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Când Eminescu se spovedeÅŸte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic ÅŸi n-am tărie, e ca ÅŸi cum ar repeta în alÅ£i termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinÅ£ei mele…â€
Dar în faÅ£a unor construcÅ£ii critice mai mult sau mai puÅ£in subtile, mai mult sau mai puÅ£in convingătoare, rămâne mărturia peremptorie a operei, în oricare latură am deschide-o, fie poezie, fie proză, fie jurnalistică. Iată un răspuns celor care, în vremurile de acum, contestă credinÅ£a noastră ÅŸi formele prin care ea se manifestă: „… cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conÅŸtiinÅ£a noastră naÅ£ională ÅŸi cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaÅ£iile lui internaÅ£ionale cu statul nostru…†(Miahi Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastră este „păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăreâ€, aÅŸadar „Cine-o combate pe ea ÅŸi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal ÅŸi orice i-o veni în minte, dar numai român (s. a. – M. E. ) nu e†; „Noi, popor latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanÅ£ul dintre Apus ÅŸi Răsărit…â€
CredinÅ£a lui Eminescu nu trebuie căutată numai în opera poetică. Chiar ÅŸi acolo, a trage concluzii dintr-un detaliu sau altul înseamnă a extrapola nepermis, în dauna imaginii de ansamblu. Pompiliu Constantinescu, pentru care, după cum am văzut, Eminescu e un „poet păgânâ€, pleacă de la câteva referinÅ£e culturale, într-adevăr identificabile în opera poetului, pentru a conchide că viziunea lui asupra lumii „e turnată în budism, plationism, demonism – fără elemente creÅŸtine†şi că „nicăieri Eminescu nu mângâie cu mila, cu iluzia vieÅ£ii de-apoi, cu invierea, cu idila lui D-zeu†(Eminescu – poet păgân, în O catedră Eminescu, Junimea, IaÅŸi, 1987, p. 233 – reproducerea conferinÅ£ei din 1945). Criticul extinde Nu este de mirare că în anii 50 autorii de manuale vor crea imaginea unui Eminescu „al nostruâ€, autor al poemului ÃŽmpărat ÅŸi proletar, al cărui geniu a „intuit†că „religia (este) o frază inventată de dânÅŸii  De-ar fi să-i căutăm ÅŸi pe înaintaÅŸii iconoclaÅŸtilor ÅŸi raÅ£ionaliÅŸtilor de azi, i-am găsi uÅŸor în publicistica din aceeaÅŸi perioadă a anilor 45-50, fiindcă ÅŸi atunci ÅŸi acum, se observă aceeaÅŸi brutală imixtiune a politicului ÅŸi culturalului în viaÅ£a de credinţă. Pregătită sau nu de intervenÅ£ii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilemaâ€, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei PleÅŸu, ÅŸ.a.).
Iată ce i se contestă lui M.Eminescu: ORTODOXIA. Detractorii moderni nu mai aduc în discuÅ£ie subiectul, poate ÅŸi pentru că sunt indiferenÅ£i la EL, nu-i cunsoc coordonatele sau pur ÅŸi simplu nu-l cred important, lucru explicabil întrucâtva pentru mentalitatea lor. Pompiliu Constantinescu îi nega lui Eminescu orice legătură cu Ortodoxia, nu numai cu creÅŸtinismul, deÅŸi „este un poet al pământului nostruâ€. „În tot cazul, zice criticul, nu este un poet creÅŸtin, fiindcă elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani (demonismul) nu configurează deloc imaginea unui poet creÅŸltin ÅŸi mai ales ortodox†(ibid., p. 230 ÅŸi urm.).
Oare cum se împacă această imagine cu afirmaÅ£iile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserică, sărbătorile noastre, înviere, toleranÅ£a românilor ÅŸ. a.? ÃŽncă din 1870, când Eminescu abia publicase trei poeme importante în „Convorbiri literareâ€, se angajează în organizarea Serbării de la Putna, în care vede o triplă manifestare: a credinÅ£ei ortodoxe a românilor, a marcării unui eveniment ÅŸi a elogierii figurii lui Åžtefan cel Mare ÅŸi Sfânt. „ Crist a învins cu litera de aur a adevărului ÅŸi a iubirei – spune Eminescu, care semnează aceste rânduri în calitate de secretar al comitetului de organizare a serbării- , Åžtefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evanghelului
Poate mulţi, când aud cuvintele unui preot în vreo predică despre afirmaţia lui Eminescu că „Biserica este mama neamului românesc†(şi, bineînţeles, Biserica Ortodoxă, nu alta!), cred că părintele exagerează ca să-i izbutească o figură retorică. „Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc (s.n. – O.M.), care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?†se întreabă Eminescu, apărând Biserica, cum trebuie să o facă orice bun creştin, de imixtiuni de toate felurile, care ţinteau, de cele mai multe ori, strângerea de capital politic.
Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, căldura, energia pledoariei, autentic creştine.
M. Eminescu consideră toleranţa religioasă o trăsătură fundamentală a românilor.
Gazetarul ia în discuÅ£ie acest aspect în contextul construirii Catedralei Sf. Iosif din BucureÅŸti (nu alta decât catedrala care a devenit în ultimul timp subiect de dispute, extinse ÅŸi în afara ţării) ÅŸi al demersurilor pentru înfiinÅ£area unei mitropolii catolice (termen folosit de poet) în România. Analiza ÅŸi comentariile legate de aceste împrejurări arată încă o dată un bun cunoscător al diferitelor aspecte ale vieÅ£ii religioase, privite în complexul de fenomene politice, sociale, culturale specifice unui moment de eforturi, asemănător celui de azi, pentru dovedirea vocaÅ£iei europene a românilor. „… Foarte tolerant cu orice lege ÅŸi orice limbă din lume, neamestecîndu-se nicicând în certuri religioase ÅŸi respectând în mod egal credinÅ£ele ÅŸi convingerile oriÅŸicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuÅ£ie în contra vreunei naÅ£ionalităţiâ€, spune Eminescu, aruncând o privire spre trecutul îndepărtat, în care românii ÅŸi-au dovedit prin fapte spiritul tolerant (Voim să ne spunem părerea…, în Opere, ediÅ£ia Perpessscius, vol X, Publicistică, 1989, p. 373). AÅŸa s-a întâmplat, de exmplu, când s-a introdus limba naÅ£ională în Biserică. Respectarea de către români a acestei opÅ£iuni ÅŸi la etniile conlocuitoare, în general de alte confesiuni, este explicată prin trimiteri semnficative la Noul Testament. Nu aÅŸa au procedat ÅŸi alÅ£ii. Eminescu numeÅŸte Rusia care, după ce s-a văzut stăpână pe Basarabia în urma Războiului de Independenţă, „a ÅŸtiut să scoată până ÅŸi din biserică limba românească, deÅŸi pravoslavia ar fi trebuit să ÅŸtie că un asemenea lucru e cu desăvârÅŸire anticanonic ÅŸi necreÅŸtinesc†(Åžtim prea bine…, Ibidem, p. 89).
Păstrarea limbii naţionale în Biserică este „un postulat al Noului Testament†şi, ca urmare, „Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârei Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui†( Ibidem, vol. X, p. 89).
ÃŽn 1881, românii ortodocÅŸi iau iniÅ£iativa, cu binecuvantarea ierarhiei ordodoxe, de a-i sprijini pe romano-catolici pentru finalizarea lucrărilor la Catedrala Sf. Iosif din BucureÅŸti prin intermediul loteriei naÅ£ionale. (La 27 iunie a apărut…, Ibidem, vol. XII, p. 229). Subliniind încă o dată „toleranÅ£a românilor pentru toate riturileâ€, Eminescu nu are de făcut decât observaÅ£ii legate de legalitatea unei asemenea întreprinderi, suspectată de oportunism, de vreme ce starea lăcaÅŸurilor de cult ortodoxe lăsa mult de dorit: „Din punct de vedere practic, rămâne a se cerceta cestiunea dacă bisericele noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioÅŸii ortodocÅŸi pot contribui de bună voie să fie întrebuinÅ£at pentru construirea unor biserici de alt rit decât acela al statului ÅŸi al naÅ£iuniiâ€. (Ibid., p. 229).
Toleranţa românilor nu trebuie să meargă până acolo încât să accepte ceea ce ar duce la pierderea identităţii. Problema o pune când se discută în presă oportunitatea înfiinţării unei mitropolii catolice la Bucureşti, în care vede un act de ofensivă a catolicismului, nu atât din iniţiativa Scaunului Papal, cât din a Austro-Ungariei, care urmărea slăbirea poziţiei dinastiei de Hohenzollern în România şi crearea unui cap de pod spre Orient. Aceasta ar fi însemnat subminarea misiunii istorice şi apostolice a poporului român: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, spune Eminescu, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, daca dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.†(Ibidem, vol 13, p. 301).
Cât de profundă a fost observaţia şi cât de puternic semnalul de alarmă se vede din nota nota diplomatică prin care afirmaţiile lui Eminescu sunt aduse la cunoştinţa Biroului de informaţii vienez, care supraveghea şi activitatea poetului la Societatea „Carpaţii†(V. Reproducerea notei în vol. XIII, Op. cit., p. 513 şi urm.).
Aceste cuvinte deschid o meditaÅ£ie creÅŸtină a lui M. Eminescu despre Sfintele PaÅŸti, scrisă în 1878 ( PaÅŸtele, în Opere, ediÅ£ia Perpessicius, vol. X, p. 78 ÅŸi urm.). La PaÅŸti „inimile a milioane de oameni se bucurăâ€, numai că adevărul despre care întreba Pilat din Pont se arată acum a fi că „de două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, ÅŸi noi ne sfâşiemâ€, „războaiele presură pământul cu sânge ÅŸi cenuşăâ€, violenÅ£a merge până acolo încât se pune întrebarea, pe urmele lui David Strauss, autor al unei cărÅ£i despre Iisus, „de mai suntem noi creÅŸtini sau baâ€. Faptele creÅŸtinilor contrazic calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu după har.
Nu privirea „sceptic rece†a poetului ÅŸi ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nu-L urmează cu adevărat pe Hristos. Bucuria ÃŽnvierii (exprimată atât de convingător în postuma ÃŽnvierea) este umbrită de îngrijorare. Ideea centrală, în cele ce urmează, subliniată atât de expresiv de o rugăciune a Sf. Calist la vreme de neplouare (din care Eminescu transcrie fragmente), este că oamenii s-au dovedit nevrednici în faÅ£a lui Dumnezeu, pentru că, deÅŸi li s-a arătat iubire divină, nu lucrează virtuÅ£ile, ci, dimpotrivă, caută prilejuri de invrăjbire, ură, uneltiri: „În loc de a urma prescripÅ£iunile unei morale aproape tot atât de veche ca ÅŸi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aÅŸterne la pământ în nevoi mari ÅŸi cerÅŸeÅŸte scăpareâ€.
Cu atât mai grav este că „omenirea ÅŸtiutoareâ€, „omenirea cultă†(adică a ÅŸtiinÅ£ei ÅŸi cercetării) nu face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru afirmarea valorilor morale creÅŸtine. Oamenii de ÅŸtiinţă ÅŸi artă , „creierul omeniriiâ€, prin atâtea descoperiri care arată măreÅ£ia CreaÅ£iei, ar trebui să pregătească lumea pentru mântuire, dar în realitate nu se întâmplă acest lucru: „Fi-va omenirea cultă, omenirea ÅŸtiutoare, mai bună decât cea neÅŸtiutoare? După câte ÅŸtim din trecut ÅŸi vedem azi, nuâ€. Åži aceasta pentru că, asemeni lui Faust, „la ademenirea muzicei cereÅŸtiâ€, răspunde: „Aud solia, dar îmi lipseÅŸte credinÅ£a în ea!â€
Credem că Hristos „a înviat în inimile sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepÅ£i ÅŸi buni, al căror număr mic esteâ€, însă pentru „acea neagră mulÅ£ime, cu pretexte mari ÅŸi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură ÅŸi cu ura în inimă, cu faÅ£a zâmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că ÅŸi ei se închină la acelaÅŸi Dumnezeuâ€.
Decât ateii, necredincioÅŸii „omenirii ÅŸtiutoareâ€, mai bine aceia care, după ce au greÅŸit, cad înaintea lui Dumnezeu ÅŸi cer iertare, conÅŸtienÅ£i că s-au îndepărtat de Dumnezeu prin faptele lor: â€Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeÅŸte patimile cele mai negre ÅŸi mai urâcioase ale mulÅ£imii sunt adesea mai credincioÅŸi vechei legende religioase decât Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei ÅŸi ÅŸoptesc cuvintele lui Calist, cerÅŸind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeuâ€.
Sensul articolului este unul optimist ÅŸi cuprinde taina minunată a acestei mari sărbători: PaÅŸtile anunţă „veacul de aur al adevărului ÅŸi al iubirii de oameni†şi „trebuie să rămâie datina în înÅ£elesul ei sfânt, aÅŸa cum e de multâ€, „pentru ca să se bucure cei buni în «ziua învierii», când ne luminăm prin sărbătoare ÅŸi ne primim unul pe altul ÅŸi zicem fraÅ£i celor ce ne urăsc pe noi ÅŸi iertăm pe toÅ£i pentru înviere, strigând cu toÅ£ii:
Pr. Prof. univ. dr. Ovidiu MOCEANU
VEGHEA – Revista Generatiei Neasteptate
www.veghea.ro
* * *
concluziile şi asupra publicisticii eminesciene, deşi numeroase texte, aşa cum vom vedea, îl contrazic:
„Doctrinarul politic n-are nici el un substrat creÅŸtin, ortodox (…). Nici de aici măcar, unde ar fi fost cu putinţă, nu se pot scote elemente cât de sumare, care să-i configureze o fizionomie creÅŸtină…†(ibidem, p. 231).
ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Åžtefan, pe mormântul creÅŸtinului pios, al românului mareâ€.
Românii au fost „în toÅ£i timpii un model de toleranţă religioasăâ€, pentru că au admis înfiinÅ£area de episcopii „atârnătoare de Scaunul papalâ€, au îngăduit „petrecerea fără supărare a armenilor ÅŸi evreilor în ţările noastreâ€, au respectat libertatea de cult, „garantată acestora prin anume hrisov de către Åžtefan cel Mareâ€, fapte reflectate ÅŸi în rapoartele „episcopilor catolici despre desăvârÅŸita toleranţă ÅŸi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri ÅŸi Domnâ€. Eminescu notează în acelaÅŸi articol că „la sărbători mari, Vodă ÅŸi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice†şi că „n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă†(s. n. – O. M., Ibid., p. 89.).
„Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem stăpânului şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţă tuturor răsărind!†(Irmos, Cântarea a 5-a, Utrenia Învierii).
«Christos au înviat!»”.