O alta “Exclusivitate” marca Cotidianul
“Parade de cifre si explicatii”
29 Martie 2007
Se implineste o luna de cind ziarul „Ziua“ il supune pe Gabriel Liiceanu unei campanii continue de denigrare. Ea a inceput cu doua pagini de ziar al caror titlu – „Liicheanu“ – a fost scos si pe prima pagina, cu poza si cu subtitluri incendiare, din care rezulta ca Liiceanu „a furat din Heidegger“, ca „si-a inventat disidenta“, ca „si-a cosmetizat opera antedecembrista“ si ca, „in general, are mari probleme de morala“. Doua saptamini mai tirziu, unghiul de atac a fost schimbat: s-a trecut de la terfelirea persoanei la terfelirea institutiei de care e legat numele sau, la Humanitas: privatizari profitabile, esalonari vinovate, datorii curente la bugetul de stat…
Domnule Liiceanu, pentru inceput, vreau sa va pun urmatoarea intrebare. A doua zi dupa dezlantuirea atacului din „Ziua“, spuneat i, in ziarul „Romania libera“, ca ati citit toate acuzele de acolo „cu amuzament“, intrucit vi se pareau enorme si, pentru orice om cu scaun la cap, total neverosimile si ilare. Continuati sa credeti acest lucru si dupa acest „foc continuu“ de aproape o luna? Nu credeti ca lumea va incepe sa gindeasca asa: „Dom’le, n-o fi totul adevarat din ce-i pun omului asta in spate, dar ceva-ceva pina la urma tot este“? Nu va temeti de acest „ceva-ceva“? Si, in fond, domnule Liiceanu, chiar nu e nimic adevarat din ce spun acuzatorii dvs. de la „Ziua“?
M-am amuzat, ce-i drept, copios citind primele pagini din „Ziua“, cele publicate sub titlul „Liicheanu“. Razbatea din ele atita rea-credinta, ura, frustrare, mirsavie, incultura etc., incit acest „prea mult“ facea ca lucrurile sa vireze spre comic si derizoriu, ticalosia raminind intacta. Si un copil de gradinita simtea ca „domnii aia erau rai“. Era, in proiectantii montajului si in executantii lui, un amestec straniu de raceala in calcularea raului si patima in realizarea lui. Nu m-am putut impiedica sa ma intreb ce anume din persoana mea si din faptele mele poate sa-i scoata din minti in asemenea masura.
„Sa arunci cu Heidegger in geamu’ lui Basescu“
La inceput, singurul lucru care m-a afectat a fost soarta lui Heidegger in Romania, gindul ca unul dintre cei mai rasati ginditori ai lumii a putut fi tras intr-o mizerabila reglare de conturi romaneasca. E ca si cum regina Angliei ar fi fost violata intr-un parc de niste boschetari. Un prieten, Vlad Zografi, care are un umor nebun, imi spune zilele trecute: „Mai, zice, formidabil! Cind te gindesti ca Heidegger e folosit pe post de piatra de spart geamu’ lui Basescu. Auzi, sa arunci cu Heidegger in geamu’ lui Basescu!“.
Asta a fost la inceput. Pe urma, lucrurile au luat alta turnura. Dupa prima reactie de amuzament – am sa rezolv totul la tribunal, mi-am zis – au urmat indignarea si revolta in fata a ceea ce se petrecea.
Ce se petrecea, in fond?
Se petrecea o substituire de imagine. Este o tehnica cu mult mai evoluata decit aceea a lui „calomniati, calomniati, pina la urma tot ramine ceva“. Comunistii au descoperit tehnica grosolana si radicala, dar extrem de eficienta, a rasturnarii imaginii. Ea este bazata pe minciuna 100%. E ca si cum ti s-ar confectiona alt trup, ca si cum ai deveni altul. Tu insuti trebuie sa ajungi sa nu te mai recunosti in imaginea care pina atunci era a ta si sa incepi sa crezi ca arati ca in noua imagine, cea confectionata cu gindul de a fi distrus. Aceasta tehnica merge pe practicarea minciunii necredibile si uriase, dar care, tocmai pentru ca e necredibila si uriasa, devine credibila: prin enormitate si prin repetitie. Tehnica e simpla, ba chiar puerila. Se stie despre cineva ca este onest? Atunci trebuie sa afirmi in gura mare ca de fapt este bandit, hot si veros. Se stie despre cineva ca e bun, generos etc.? Incepind de miine vom spune despre el ca e zgircit si rau ca o fiara. Despre sfinte vei spune ca sint tirfe, despre un tata iubitor vei spune ca si-a abandonat copiii etc.
Si de ce ar fi eficace o asemenea tehnica de murdarire, de vreme ce toata lumea stie ca nu e asa?
Asta e foarte usor de facut in societatile mari. Nu o poti aplica intr-un sat, de pilda, in care „toata lumea stie ca nu e asa“, dar o poti aplica la scara unei tari (unde nu toata lumea „te stie“ personal) si cind afirmatia pe care o faci are prestigiul lucrului scris (ziarul) sau al imaginii (televiziunea). Si cind o faci sistematic, sub forma unei campanii. Se gasesc apoi oricind doi-trei oameni dispusi sa intre in acest scenariu al defaimarii care, urindu-te, vor spune despre tine orice. Iar lumea nu poate sa creada ca albul poate fi transformat in negru si invers fara nici un temei. De fapt, asta e slabiciunea plamezii umane: nu accepta ca poate fi radical mintita.
E vorba, de fapt, despre o tehnica a schimbarii semnelor.
Intocmai. Daca, de pilda, despre Liiceanu se stie ca e un profesionist respectat in domeniul lui si ca a introdus in cultura romana pe unul dintre cei mai importanti ginditori ai lumii, tu vei spune despre el nu ca a tradus aproape 2.000 de pagini din ginditorul acela, ci ca e un plagiator si ca l-a plagiat pe insusi autorul caruia i-a dedicat o parte din viata. Daca Liiceanu pare un om nepatat social, care si inainte de ’90, si dupa aceea a incercat sa traverseze o perioada grea a istoriei evitind anumite gesturi compromitatoare, tu vei spune despre el ca a fost un profitor al tuturor regimurilor. Daca despre Liiceanu „toata lumea stie“ ca a transformat vechea Editura Politica a PCR intr-una dintre cele mai luminoase institutii de cultura din Romania si ca aceasta institutie are un comportament fiscal impecabil, atunci „toata lumea“ trebuie sa stie ca succesul lui Humanitas se explica prin „conturile fabuloase“ ale vechii edituri de partid si ca Humanitas e plina de datorii la bugetul de stat. Asta e tehnica „schimbarii semnelor“ de care vorbeati dvs. sau cea a „rasturnarii de imagine“ de care vorbeam eu: o imagine (a mea) trebuie inlocuita cu o alta, opusa primeia, si care totodata sa-i ia locul. Dintr-o imagine a binelui trebuie sa faci una a raului. Si de ce e nevoie de asta?
Pentru ca sint mai usor de manipulat oamenii blazati, scirbiti, care nu mai cred in nimic, care nu mai au repere, care si-au pierdut speranta. Oamenii trebuie sa ajunga sa creada ca nu mai e nimic sfint pe lumea asta si ca, deci, totul e cu putinta si totul e permis. Pentru asta trebuie sa dispara exemplele de oameni care, cum spuneati, ar putea deveni repere. Oamenii trebuie sa ajunga sa spuna: „Aoleu, m-am inselat. Nici in asta nu pot sa am incredere“. Iar de la „nici asta, nici asta“ la „toti sint lichele, corupti etc.“ mai e doar un pas. Cei de la „Ziua“ cu asta se ocupa: „Mai exista vreun om in Romania cu un capital public-moral intact? Daca exista, atunci sa trecem sa-l demolam“. Lichelele nu functioneaza bine cu adevarat decit atunci cind nu au termen de comparatie care sa-i dea de gol ca lichele. Ei trebuie sa-i faca pe oameni sa creada ca toata lumea e asa, ca ei. Toti trebuie trasi in mocirla lor.
Acceptati, deci, ca faceti parte dintre acesti oameni care „merita“ sa fie demolati?
Nu am pretins niciodata ca sint un inger. Dar am tinut sa am o anumita impecabilitate sociala. Nu e usor sa traiesti in comunism, sa fii scriitor si sa nu-ti prostituezi niciodata cuvintele. Nu e usor sa traiesti intr-o societate draceasca si sa refuzi aranjamente cu diavolul.
Inainte de a-mi raspunde la ce v-am intrebat la inceput, spuneti-mi, considerati ca pina in 1990 ati fost disident? In „Ziua“ ati fost acuzat ca v-ati confectionat un asemenea destin cind, de fapt, ati fost un „profitor“.
M-am ferit tot timpul sa-mi fac un titlu de glorie din refuzurile sistematice de care va vorbeam si, deopotriva, din ce am „patit“ inainte. Nu am facut gesturi enorme, care sa ma situeze in virful vreunei disidente. Dar m-am incapatinat sa am un mod de viata pe care, daca l-am fi avut mai multi, poate ca nu am fi ajuns astazi sa traim intr-o societate care se tiriie la nesfirsit pe drumul tranzitiei, de fapt al „ambiguitat ii“. Pentru ca ma provocati, am sa descriu totusi cum arata acea viata de „profitor“ de care vorbesc ziaristii de la „Ziua“. Am refuzat (fara sa-i judec pe cei care au acceptat) sa intru „in partid“. Am vrut sa ma port, intr-un institut ideologic cum era Institutul de Filosofie, ca un om liber. Am fost dat afara. Apoi am fost dat afara de la Institutul de Istoria Artei pentru ca nu eram membru de partid. (Am fost reprimit dupa o vreme). Am ramas pina in 1990 cercetator stiintific de gradul III, desi aveam doua facultati, doctorat si destule lucrari de specialitate. Banii imi ajungeau atit cit sa traiesc de la o luna la alta. Nefiind membru de partid, nu am avut dreptul sa tin cursuri universitare. Fiind considerat „necorespunzator ideologic“, am fost „demascat“ si condamnat in sedinte publice, mi s-au facut (exact ca astazi! metodele lor au ramas aceleasi) inscenari de plagiat (insa, atunci, in 1974, ii plagiam pe Noica si Biblia, nu ca astazi, pe Heidegger), mi s-a deschis dosar de urma rire, iar incepind cu 1971 mi s-au montat in casa (a se vedea „Dosarul de urmarire informativa“ nr. 907) microfoane. Mi s-au facut, in absenta, perchezitii in casa si mi-am regasit in „Dosar“ fotografii dragi mie, refotografiate si arhivate in „Anexe“. „Lucratorii“ Securitatii luau periodic informatii despre mine de la vecinii din bloc, iar unii dintre ei ma supravegheau continuu. Dosarul meu de urmarire pe primii cinci ani, doar, contine sute de pagini de „turnatorie“ si, la orice schimbare a „liniei Partidului“, el se putea transforma intr-unul de condamnare, cu incadrarea, deja existenta in dosar, de „element ostil regimului“.
Cel mai mare beneficiu al vietii mele in acei ani a fost faimoasa bursa Humboldt, bursa a statului german, pe care o obtineau, dupa un concurs de acte ce avea loc la Bonn, cercetatori academici din toata lumea. Nu as fi putut beneficia de ea, o data ce-am cistigat-o, fara sprijinul rectorului de la Institutul de Arte Plastice, profesorul Vasile Dragut. Am primit initial o viza pentru 80 de zile o data cu mesajul ca, la o adica, „pot sa fac treaba si pe alte meridiane ale lumii“. M-am intors, asa cum s-a intors si Plesu, spre stupoarea multora. Ei, da, au existat si „imbecili“ ca noi, care am crezut tot timpul ca viata noastra este legata de acest loc si ca asta e si tara noastra, nu numai „a lor“. Am trait, daca vreti, un „patriotism de contracarare“, iar dupa 1990 – structurile si personajele dinainte raminind active – el a ramas valabil, insotindu-se de asta data si cu unul, oarecum eroic prin efortul pe care-l presupune, „de reconstructie“. Si cu asta, daca acceptati, trecem la „povestea Humanitas“.
In Romania, un om onorabil devine un pericol pentru toate lichelele
Sa inteleg totusi ca dupa „amuzamentul“ initial, mai ales cind s-a ajuns la povestea cu Humanitas, ati simtit ca statutul dvs. de onorabilitate este pus in pericol si atunci de-abia v-ati hotarit sa reactionati. Pentru ca eu v-am propus un interviu inca din prima clipa a campaniei.
Asa e. Vedeti, adevarul e ca am muncit tare mult in viata mea. Am muncit cu pasiune si cu o obsesie a lucrului impecabil facut. De la inceput am aflat ca la noi, la romani, alaturi de iubirea, admiratia sau recunostinta pentru stradania ta, venite din partea multora, un semn infailibil al reusitei – iar acesta devine extraordinar de vizibil – este cantitatea de ura pe care o stirnesti in jur. Numai ca invidia si ura, care intr-o masura insotesc pesemne orice reusite de pe lumea asta, au la noi o calitate aparte: sint salbatice, „necultivate“, grosolane. Si, lucru de necrezut, uneori sint „impersonale“, vin din partea unor oameni pe care nu-i cunosti, cu care nu te-ai intilnit niciodata si care nu ar avea ce sa aiba cu tine. Si care, totusi, ar vrea sa te sfisie. E o ura care are inca amprenta aia teribila a urii de clasa si de rasa, in care un om e ucis nu pentru ce e el ca individ, ci pur si simplu pentru ca apartine unei categorii damnate. In acest caz, statutul de onorabilitate, de excelenta, de impecabilitate trebuie atacat. Cind cineva dobindeste acest statut, el devine, dupa cum va spuneam, o jignire si un pericol pentru toate lichelele. El trebuie urgent maculat. Ajungind sa fiu maculat in felul acesta, trebuie sa deduc ca sint pe cale sa dobindesc un asemenea statut. Iar daca e asa, sint totodata foarte hotarit sa-l apar. Cind e vorba de calambururi oligofrene de tip „Liicheanu“ sau „Liigheanu“, lucrurile se pot rezolva, cum va spuneam, intr-un tribunal. Cind insa calomnia ia forme aritmetice, cind e imbracata in cifre, ea capata alura. Cifrele au prestigiu. Nu sint „vorbe goale“. Si atunci merita sa raspunzi. Pentru ca, in acest caz, esti tras pe terenul pungasiilor si al coruptiei care ne maninca viata. Drept pentru care va asigur ca am sa raspund, am sa raspund pe intelesul tuturor si folosind, la rindul meu, cifre.
Gabriel Liiceanu raspunde acuzatiilor ca ar fi preluat un fabulos patrimoniu al Editurii Politice, ca Humanitas ar avea datorii la stat.
Am ajuns la treaba cu esalonarea datoriilor Humanitas, cu “obligatiile restante catre bugetul de stati… Acolo e vorba de sume reale, nu inventate, si de site-ul Ministerului Finantelor.
Ajung imediat la toate astea. As vrea intii sa punem la punct povestea cu “imensul patrimoniu al Editurii Politicei, cum se exprima cei de la “Ziua”, de care in final, la privatizare, ar fi beneficiat Humanitas. Cind “mi s-a dati Editura Politica, sugerindu-se ca am primit plocon o comoara, mi s-au dat de fapt “grajdurile lui Augias”, adica un loc unde era enorm de rinit si care, pina la urma, se cerea exorcizat. Andrei Plesu, care era ministrul Culturii in 1990, m-a intrebat daca vreau sa-l ajut sa restructureze Editura Politica, editura care publica documentele de partid si “Omagiile” dedicate lui Ceausescu. In locul ei, urma sa pun pe picioare o institutie de cultura care sa publice, dupa stiinta si priceperea mea si ale echipei pe care urma sa o formez, marea cultura a lumii si a Romaniei, cenzurata vreme de peste patru decenii. Operatiunea semana, in prima instanta, cu aceea incredintata lui Horia Bernea, de transformare a Muzeului Partidului in Muzeul Taranului Roman. Cind am preluat in gestiune vechea editura, “imensul ei patrimoniu” era compus din citeva zeci de birouri (adica mese de scris), citeva zeci de scaune paraduite din lemn, citeva fotolii desfundate, citeva covoare murdare si tocite, citeva “fisete” metalice, citeva zeci de cuiere, o fata de masa rosie pentru sedintele de partid, o biblioteca compusa preponderent din operele lui Marx, Engels, Lenin si Ceausescu, precum si din toate documentele, traduse de-a lungul anilor, ale “partidelor comuniste fratesti”.
Dar de ce aratau toate in halul asta?
Pentru ca nu mai fusesera schimbate de la infiintare, din 1953. Dar ascultati mai departe. Cind Editura Humanitas s-a privatizat, in februarie 1991, aportul fostei Edituri Politice, recte al statului, la nou constituita SRL a fost de 23,46% dintr-un capital de 6.500.000 de lei, adica 1.524.900 de lei. Ca sa ne dam seama ce insemna asta, transpunind in euro (ECU, pe atunci) la cursul mediu BNR din anul 1991 suma amintita, obtinem ca echivalent 17.365 de euro. Mentionez ca acest capital (al fostei Edituri Politice) a fost stabilit, asa cum era legal, in urma unei evaluari. Imi amintesc ca, nemaiavind ce lua in calcul, evaluatorii au tras in sus cit au putut de “valoarea” bibliotecii amintite. In concluzie, “imensul patrimoniu al Editurii Politice” preluat de Humanitasul de astazi a constat in 17.300 de euro! Inutil sa va mai spun ca imi asum aceste cifre, ca ele sint verificabile si ca stau la dispozitia celor care vor sa se asigure de realitatea lor.
Cum vi se pare, domnule Teodorescu, comoara “fostei Edituri Politice” pe care huzureste Humanitasul? 17.000 de euro! Doua Dacii Logan de azi! Cu imbunatatiri. Aici intra “candelabrele” si “salile de marmura”, pe marginea carora fabuleaza Vadim Tudor, aici intra “bunurile si conturile fostei Edituri Politice”, pe marginea carora brodeaza ziaristii de la “Ziua”. Va place cum se confectioneaza imaginea “patronului de la Humanitas”? Ce metode va sugereaza utilizarea acestor tehnici de mistificare?
Ei, tot pe alea de dinainte de 1990.
Dar ascultati mai departe. Din “imensul patrimoniu” mai facea parte si un “corp redactional” de 30 de persoane, dintre care 15 lucrau la departamentul “documente de partid”, care nu stiau nici o limba straina si care isi petreceau o parte din program inregistrindu-se pe ascuns unii pe altii si turnindu-se apoi la Securitate. Este primul lucru pe care l-am aflat cind am pus piciorul acolo – si chiar de la ei -, evident de asta data venind sa se toarne unii pe altii la mine… Mi-a trebuit aproape un an pina sa pun pe picioare o noua echipa. Celor mai multi dintre cei vechi a trebuit sa le gasesc de lucru. Aveau familii de hranit si poate ca nu era nici vina lor, integral, ca isi formasera, intr-o lume pocita, acele reflexe conditionate mizerabile de supravietuire. Iar eu nu voiam in nici un caz sa seman cu cei care, in 1948, ne-au aruncat parintii si bunicii in strada.
Precizez ca sediul de la Casa Scinteii, devenita peste noapte Casa Presei Libere, nu apartinea Editurii Politice, dupa cum nu apartine nici Editurii Humanitas, ci este unul inchiriat. Nu pot sa va spun cum arata cind l-am luat in primire. Din fiecare centimetru razbea tristetea stalinista a cladirii. Nu pot sa va spun cit rau psihic inducea cladirea asta in cei care o locuiau. Schimbarea imaginii sediului a fost totodata o operatie de exorcizare. In acest sediu care nu ne apartine am facut pina acum investitii de reamenajare de circa 100.000 de euro. Va invit sa-l vedeti cum arata si sa-l comparati cu cele de la alte etaje ale cladirii.
Va asigur ca daca infiintam de la bun inceput, singur, o editura, si nu aveam de tras dupa mine mostenirea nefasta a Editurii Politice, eram astazi, din toate punctele de vedere, mult mai departe. Dar pe atunci aveam proiecte simbolice de tip “pasarea Phoenix”. Ideea privatizarii unei institutii de stat nu s-a nascut dintr-un calcul de “capatuiala”, ci ea facea parte deopotriva dintr-un asemenea proiect si se nastea din dorinta de a contribui cit mai rapid la crearea unei piete culturale libere. Timp de 15 ani, editura a reinvestit integral profitul in dezvoltare, iar primele dividende au fost distribuite abia in 2005.
Iar acum ajungem la povestea cu esalonarile solicitate de Humanitas in 2000 Ministerului Finantelor.
Statul a avut de cistigat sume considerabile de pe urma esalonarii
Sint curios ce o sa-mi spuneti, pentru ca cei de la “Ziua” dau de asta data date precise privind “acordarea de inlesniri la plata pentru obligatii bugetarei si esalonarea sumei de peste trei miliarde pe o perioada de patru ani si jumatate.
Cei de la “Ziua” prezinta ca pe o frauda sau ca pe o forma de favoritism un lucru care s-a petrecut in cel mai strict cadru legal si din care statul a avut de cistigat in final sume importante. Un control al Curtii de Conturi realizat in Ministerul Finantelor, asa dupa cum mentioneaza cei de la “Ziua”, facut la jumatatea perioadei de esalonare, in 2002 – atentie, sub noua guvernare PSD! -, a constatat perfecta legalitate a esalonarii.
Domnule Teodorescu, esalonarea (sau reesalonarea) unei datorii la buget nu reprezinta nimic rusinos. Aplicata corect, ea nu este o “pomana” pe care statul o face cuiva prin relatii si pile, ci reprezinta un mod de a ajuta o intreprindere sa depaseasca un moment de dificultate, statul percepindu-i majorari de intirziere si asigurindu-si in continuare existenta unui platitor de impozite. Ea nu se face prin favoruri si la mica intelegere, ci in virtutea unei dispozitii legale, in cazul de fata in baza OG nr. 11/1996, asadar a unei ordonante din perioada guvernarii PDSR care a functionat si pe timpul guvernarii Coalitiei. Humanitas a solicitat aceasta esalonare datorita unei lipse temporare de lichiditati si intr-un moment dificil pentru intreaga economie romaneasca.
Imi amintesc, intr-adevar, ca anii 1999-2000 au fost marcati de blocaje financiare in lant, de variatii bruste ale cursului valutar, de imposibilitatea imprumuturilor bancare.
Tocmai de aceea guvernul de atunci a dat in continuare curs acelei dispozitii legale care permitea esalonarea datoriilor acumulate de societatile comerciale catre bugetul de stat, calculindu-se, cum era firesc, si majorari de intirziere. De legea respectiva au beneficiat mii de societati, cu datorii infinit mai mari, Humanitas fiind doar una dintre ele.
Iar ca statul a avut de cistigat acordind aceasta esalonare se vede din tot ce a urmat. Esalonarea a fost platita impecabil de catre Editura Humanitas, iar pentru suma de mai sus ea a platit in luna mai 2005 majorari de intirziere in valoare totala de 3.145.467.646 (aproximativ 87.000 de euro). Bineinteles, intre timp, in perioada scursa de la momentul esalonarii pina in prezent (perioada 2000-2006), Grupul Humanitas si-a platit impozitele catre bugetul de stat in valoare – si aici va rog sa fiti atent! – de 13.966.386 de lei sau de 4.133.021 de euro (patru milioane o suta treizeci si trei de mii de euro). Din aceasta suma globala, suma de 889.384 de euro reprezinta impozitul pe profit, suma de 172.428 reprezinta TVA de plata, suma de 816.631 reprezinta impozitul pe venitul persoanelor fizice, suma de 1.908.929 reprezinta contributiile salariale (CAS, sanatate, somaj, altele decit impozitul pe venitul din salarii), iar suma de 345.649 reprezinta alte impozite si taxe (impozit pe redevente, fonduri speciale etc.).
Am sa va spun, in comparatie, si care au fost profiturile nete in perioada 2000-2006, amintindu-va ca actionarii Humanitas au inceput sa-si ridice dividende abia din 2005, dupa ce esalonarea a fost lichidata, pina atunci profitul raminind la dispozita societatilor pentru dezvoltare. Asadar, profitul cumulat net in aceasta perioada a fost de 6.751.179 de lei, adica de 2.037.938 de euro. Concluzia: in perioada 2000-2006, statul a cistigat prin impozite patru milioane de euro fata de cele doua milioane de euro profit Humanitas, adica de doua ori mai mult decit societatea insasi.
Sa mai spun, in treacat, ca Grupul Humanitas a creat peste 200 de locuri de munca.
Puteti sa sintetizati toate astea pentru un nespecialist intr-ale contabilitatii?
Incerc: 1) esalonarea a fost facuta pe baza unei legi de care au beneficiat mii de firme; 2) a fost platita integral si la timp, dobinda inclusiv; 3) a asigurat statului roman in continuare existenta unui contribuabil serios si important; 4) nu in ultimul rind, a permis Editurii Humanitas sa depaseasca o lipsa temporara de lichiditati si sa-si exercite in continuare vocatia culturala de exceptie in beneficiul societatii romanesti.
Cum e cu site-ul Ministerului Finantelor pe care se spune ca doua dintre societatile Humanitas au actualmente datorii si, ca atare, urmeaza sa se inceapa “executarea silitai?
Cifrele la care trimite articolul din “Ziua” sint preluate, intr-adevar, de pe site-ul Ministerului Finantelor, din tabelul Obligatii restante la bugetul de stat. Iata ce putem citi pe site: in dreptul librariilor Humanitas este trecuta ca datorie catre bugetul de stat cifra de 7.657 de lei (2.255 de euro), compusa din 1.882 de lei impozite si taxe, suma de fapt virata la bugetul de stat, dar eronat inregistrata in conturile Trezoreriei statului, si 5.775 de lei dobinzi si penalitati de orice fel. In ce priveste Humanitas Educational, in dreptul aceleiasi rubrici este trecuta cifra 0. Asadar, nu putem vorbi, dupa cum fac cei de la “Ziua”, despre o datorie de 726.808 de lei (aproximativ 210.000 de euro) in dreptul Librariilor Humanitas SA, si nici despre o datorie de 76.186 (aproximativ 22.000 de euro) in dreptul lui Humanitas Educational. Pur si simplu, autorii articolului nu au citit pina la capat tabelul si au confundat, chipurile, rubrica in care e specificat totalul obligatiilor de plata declarate de societate pe o anumita perioada, cu datoriile restante catre bugetul de stat. Tot tapajul pe care il fac este bazat pe o regretabila incompetenta financiara sau pe rea-credinta.
Pe de alta parte, site-ul Ministerului Finantelor nu este o sursa infailibila de informatie. El contine adeseori inexactitati, cauzate de inerente greseli umane, de care se pot plinge si alte mii de firme care apar pe acelasi site cu specificatia “a inceput executarea silitai. Pare neverosimil, dar asa e. De altfel, Ministerul Finantelor, prevazind astfel de situatii, in OG nr. 92 din 2003 privind Codul de procedura fiscala, capitolul II, Stingerea creantelor fiscale prin plata, compensare si restituire, scrie in mod explicit ca, daca dintr-o eroare de inregistrare la Trezoreria statului, contribuabilul apare cu datorii catre bugetul de stat, Trezoreria va corecta eroarea de inregistrare. In concluzie, cele doua societati nu au nici un leu datorie la bugetul de stat.
Humanitas este cel mai frumos dar pe care l-am facut celor din jur
Ce-ar mai fi de spus la capatul acestei parade de cifre si explicatii?
Esentialul. Nu vedeti ca despre unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am facut am ajuns sa dau socoteala ca un pungas? Oamenii astia minjesc tot ce e curat la noi, pina si ideea de libertate a presei. Ani in sir, dupa 1990, in tara asta “a citii insemna Humanitas. Cartile scoase de noi in primii cinci-sase ani, cind celelalte mari edituri de azi nu devenisera vizibile sau inca nu existau, au fost cele mai importante semne ale schimbarii in Romania. Bucuria spirituala a acestei tari si hrana spirituala esentiala le-au fost oferite, atunci, la inceput, de Humanitas. O generatie intreaga a crescut cu cartile acestei institutii despre care ajung sa aflu acum ca “a parazitat interesul generali. Si eu care sperasem, “dindu-mi sufletul”, sa ofer unei societati imbolnavite cel mai minunat leac de suflet: cartea cindva interzisa, cartea, acum, libera. Eu cred ca Humanitas este cel mai frumos dar pe care l-am putut face, in toti acesti ani, celor din jurul meu. Iar valoarea unui dar nu se cintareste in cifre si esalonari decit daca vrei sa-l murdaresti si sa le intuneci, celor care l-au primit, bucuria darului. Asta a incercat echipa de la “Ziua”. Dar vorba dlui Cartianu de la “Evenimentul zilei”: pe mine ma spala, de murdariile cu care m-au improscat, prima ploaie. Pe ei, nici toate oceanele lumii.
Campania dusa impotriva dvs. a stirnit numeroase reactii de solidaritate. V-au fost alaturi personalitati ale vietii culturale, figuri de prim-plan din lumea ziaristilor, cititori de pe forumurile ziarelor.
Da, am primit nenumarate semne de simpatie si le multumesc tuturor celor care mi le-au dat, uneori, cum imi scria cineva, “impreuna cu familia si cu tot grupul de prietenii. E important sa nu te simti singur in asemenea momente – cum sa le spun? – de abjectie sociala. Metodele folosite de cei de la “Ziua” se bucura, desigur, de o lunga verificare si ele sint aplicate de oameni scoliti in domeniu. Numai ca scena sociala pe care le practica nu mai e aceeasi. Chiar daca au mimat ideea de “discutie deschisai si de “polemica” (de parca poti sa scoti un om la bursa de valori a opiniei publice, indemnind lumea cind sa-l scuipe, cind sa-l aplaude), oricine a inteles ca la mijloc nu e decit o rafuiala executata cu cele mai ordinare mijloace. Cred ca nu si-au facut decit rau. In curind vor ajunge, asemeni celor de la “Romania Mare”, sa se citeasca intre ei.
Interviu realizat de Cristian Teodorescu
Faptul, se pare, ca ati semnat (sau chiar ati scris) un apel care s-a dovedit extrem de bine tintit si care „a scos din minti“ si o parte a clasei politice din Romania sau, mai precis, pe cei care erau „anti-Basescu“. Nimic, totusi, nu putea, la prima vedere, sa justifice o asemenea violenta si o asemenea punere in scena. Ba da. Faptul ca v-ati transformat, cu vremea, intr-un fel de „reper“, in ceva extrem de credibil prin tinuta publica si prin capacitatea de a exprima in mod simplu, clar si transant ceea ce foarte multi oameni simt la un moment dat. De-asta trebuia sa fiti murdarit, tavalit putin prin noroi. Sa fiti facut necredibil. Ziceati ca nu v-a afectat. Chiar deloc? Si repet intrebarea: nu va simtiti vulnerabil in nici unul din punctele in care ati fost atacat?