Mintea cu muÅŸchi

Iar în al treilea şi al treilea rând : urăsc.

Ura este un sentiment omenesc greu care întăreşte sufletul şi încordează muşchii minţii strivind interior orice remuşcare, părere de rău, îndoială pentru fapta categorică. Fapta categorică, la rândul ei, este acţiunea continuă şi neabătută a trupului omenesc constând mai ales din picioare tropăitoare dar şi din mâini cu pumni şi chiar din priviri împăroşate deochiate. Oricând apare o frână în exercitarea naturală a acestor porniri mecanice – ura cea grea din suflet o striveşte lăsând lucrurile să culiseze bine unse printre fiinţe. Ura este, aşadar, grea şi are rostul lubrifiantului în mecanismul uman definibil, din punct de vedere intelectual, ca îmbinare fericită între mintea cu muşchi şi sufletul fără remuşcări. Ea are şi o culoare : este de obicei verzuie , dar nu verde crud, nici verde petrol – ci în nuanţa urzicilor fierte cu ceapă prăjită în untură de gâscă până se înroşeşte foaia pe margine : hoc est modus operandi. În jocul de copii numit „Hoţul de păgubaş” i se zice celui care trebuie să-l ardă pe hoţ :” Dă-i, mă, trei la palmă cum sfârâie dracul pe untură”! Mutatis mutandis: „intelectualiceşte” igitur.

Ura nu înseamnă dispreţ, nici mod ironic de a exista printre oameni, nici disimulare sau râs (rânjet) apotropaic. Nu; ura le cumulează pe toate acestea devenind sentiment spontan sincretic, sinergetic şi consumator de energie corporală.

Ura devine, prin spontaneitatea ei, chestiune de destin : pe cine l-a ales – nu mai scapă de ea. Există doar posibilitatea să o stăvileÅŸti, adică fie s-o Å£ii numai în pieptul tău – fie, pur ÅŸi simplu, s-o Å£ii în tine dar să nu-i dai voie să-Å£i năvălească în piept, s-o constrângi a se păstra în viscere, mai jos de suflet. Se spune despre cineva care reuÅŸeÅŸte această performanţă că „zace ura în el”. Când, totuÅŸi, lichidul verzui găseÅŸte o supapă de scăpare spre pieptul încins al individului respectiv, atunci el acÅ£ionează „ cu zăcăşenie”, sau „ cu zăcăşie” – ceea ce înseamnă, în cheie intelectualicească actuală,”cu ură viscerală”. Adică, ce a zăcut atâta timp se revoltă dintr-o dată, spontan, ÅŸi face ravagii. ÃŽn acest sens, intelectualii cu ură pot fi numiÅ£i ÅŸi intelectuali roÅŸii : aceste scăpări bruÅŸte din frânele minÅ£ii ale lichidului urât pun sângele în miÅŸcare, vasele mari presează asupra celor mici în mod ierarhic iar cele foarte mici, invizibile, de la nivelul pielii, se înroÅŸesc, spunându-se că omului i-au luat foc obrajii, mâinile, bolboaÅŸele ochilor chiar. ÃŽn descântecele de deochi acest om se cheamă „ omul roÅŸu poroÅŸu” , ceea ce ar putea să însemne roÅŸu peste tot, adică din cerul gurii până după urechi – ÅŸi este individul de care trebuie neapărat să te fereÅŸti :” Să te ferească SfântuleÅ£ul să cazi cu el la vreo-nvoială, că repede te lasă lefter.”

Rezultă că omul roşu poroşu , devenit astfel din cauza vărsării urii verzui în suflet, este învoitor şi lefteritor, dar acestea sunt (alte) calităţi pe care trebuie să le dezvoltăm separat, atunci când vom discuta şi despre faptul că intelectualii roşii sunt, de obicei, urâţi. Da, urâţi, adică nu sunt frumoşi, au feţe schimonosite, semne distinctive, apucături de oameni nededaţi cu civilizaţia ( ţistuie, scuipă, şuieră, se scobesc în nas etc.) ,etc. În ei se revarsă de la natură, prin destin, ura. Nu este obligatoriu ca oricine urăşte să fie şi urât, dar inversul se verifică matematic. Luaţi-i, de pildă, la rând pe intelectualii roşii poroşii de la noi şi vă veţi convinge.

Cine crede, apoi, – pentru că tot am ajuns la acest capitol al contrariilor – că ura poate fi deturnată – greÅŸeÅŸte. Nu ; ea poate doar să-ÅŸi schimbe nuanÅ£ele, aÅŸa cum dă combinaÅ£ia de fiere cu sânge pentru fiecare în parte – dar de schimbat, n-are cum să se schimbe : este un dat al destinului. Ea vrea să schimbe lumea fără a se schimba pe sine însăşi.
Latinii numeau aceste roşeli umane categorice „furii”, iar grecii, înaintea lor şi independent de ei, „erinii”. Pe cine picau – nu mai scăpa. În general ca să lase lumea în pace ele ( erau resimţite ca femei, dar a fost doar o impresie gramaticală ) trebuiau hrănite, îngrijite, mângâiate, gâdilate : când se săturau cădeau în adormire un timp.

La noi, în vremea lui Caragiale şi un timp bunicel după aceea, celor purtători de roşeaţă sufletească li s-a zis „roşii”. Se credea că le-au dat acest nume „albii”, dar s-a observat că el se impunea de la sine şi că ei erau răspândiţi peste tot, şi la verzi, şi la violeţi, galbeni, argintii , şi chiar la albi. Erau „traspartinici”, cum se zice azi. Când se legau între ei prin diferite jurăminte, legăminte, apeluri etc. – erau denumiţi, ca grup, „ortaua roşie” . Între ei se aflau bancheri, directori bugetivori, şefi de şcoli de tot felul (de la Academiile sfintei Vineri până la cele din Fefelei), carneazi – adică discipoli ai lui Carneades -, saltimbanci, chiar poeţi plătiţi să-şi apese cuvintele prin ziare ori să facă pe măscăricii publici, etc. Ortaua roşie avea aceleaşi trăsături ca intelectualii roşii de azi şi de totdeauna, adică în primul şi în primul rând o (îi) caracteriza ura, apoi iarăşi ura şi în fine, tot ura. Istoria recentă a domolit-o un timp cu urale. În somnul ei vegetal , însă, Ortaua roşie puiază , puiază, puiază – şi, brusc , ca la un semn, din ură s-a întrupat iarăşi revendicativă, bugetivoră, logoreică, justiţiară, punitivă. N-avem ce-i face, mereu va mai rămâne ceva de furat ca s-o liniştim – tot ce ne rămâne e s-o recunoaştem, s-o înconjurăm, s-o ocolim.

Mai ales s-o ocolim, cât mai pe departe.

Nicolae Georgescu