Masinile lui Liiceanu au nume de…barbati

Marea Exclusivitate a Cotidianului aparut in editia din 2 Iunie 2007:


Liiceanu la volan: elogiu lui Siegfried

In urma articolului „Masinile-surpriza ale intelectualilor de elita“ publicat de Cotidianul pentru weekend, Gabriel Liiceanu ne-a trimis un „drept la replica“, la insistentele prietenului sau Siegfried, un BMW seria 3.

O „masina de fenomenolog trecut prin scoala pilotilor de Formula 1“, caruia i-am facut o mare nedreptate confundindu-l cu un BMW seria 5, „masina de racheti si de recuperatori“

Stimate domnule Cristian Teodorescu,

Cotidianul din 25 mai a.c. a publicat, sub semnatura doamnelor Raluca Ion si Steluta Voica, un articol despre „masinile scriitorilor“. Desi se mentioneaza ca am refuzat sa particip la „ancheta“ initiata de ziarul dumneavoastra, in textul amintit se vorbeste despre masinile „pe care le am in posesie“ si se pomeneste (lucru care mi s-a parut total impudic, intrucit tine in mod strict de intimitatea mea si a celor doua masini) chiar si numele lor: Siegfried (BMW-ul) si Marcello (Alfa Romeo).

Pina aici, treaca-mearga. Mi-am inghitit supararea facind unele reflectii despre felul in care se incalca viata intima a oamenilor in Romania zilelor noastre. Intimplarea face insa ca, din neglijenta (eram si foarte obosit), am uitat numarul din Cotidianul (deschis chiar la pagina cu pricina) pe scaunul de piele de culoarea antracitului din dreapta mea (ma aflam in Siegfried), unde, dupa lectura, il aruncasem plin de suparare.

Am revenit dupa 15 minute. Am pus cheia in contact si, pentru intiia oara in doi ani, motorul nu a pornit din prima. Am simtit ca ceva nu e in regula. Inima a inceput sa-mi bata mai repede si pe frunte mi-au aparut citeva broboane de sudoare. Nici mormaitul inconfundabil al lui Siegfried, mugetul acela infundat, amestec de furtuna ce sta sa inceapa si de monstru marin in calduri, nu mai era acelasi. Ochii mi-au alunecat pe ziarul abandonat de pe scaun si dintr-o data am inteles: in sfertul de ora in care lipsisem din masina, Siegfried citise articolul! Exact lucrul de care ma temusem – ca Siegfried ar fi putut afla cumva de articol, dar eu ma gindeam la o discutie neatenta, purtata pe tema asta in masina sau in preajma ei – se petrecuse.

Mai mult ca sigur ca o sa va intrebati ce anume l-ar fi putut supara pe Siegfried atit de tare (si ce l-a suparat efectiv dupa citire) in articolul scris de cele doua gratioase doamne de la ziarul dumneavoastra. Ei bine, in primul rind – pentru ca dupa o vreme a binevoit sa-mi explice ce s-a intimplat in absenta mea si a recunoscut ca citise articolul – l-a scos din sarite poza din ziar. Imediat si-a dat seama ca nu e a lui. Cum si-au imaginat cele doua gratioase autoare ale articolului, fie si pentru o clipa, ca Siegfried s-ar fi putut lasa inselat atit de copilareste? El a observat de indata ca era vorba de poza unui impersonal BMW, luata de pe Internet si pusa in ziar. (Ziarul dumneavoastra a trisat, domnule Teodorescu, a trisat si nu stiu daca am sa-l pot opri pe Siegfried sa va dea in judecata pentru lezare de imagine si de identitate).

Bineinteles ca l-a scos din minti si faptul ca – sta scris acolo! – el, Siegfried, ar fi facut parte din Seria 5! Acum imaginati-va si dumneavoastra o clipa, dle Teodorescu, ca ati fi avut, sa zicem, 90 de kilograme si ca dupa o dieta complicata ati fi reusit sa atingeti greutatea mult visata de 78 de kilograme, cea pe care o avuseserati in plina forta si tinerete, in jurul virstei de 28 de ani. V-ar placea sa va puna cineva numele in ziar sub o huiduma de 90 de kile? Pai Siegfried, domnule Teodorescu, face parte din Seria 3. Este un 330 xd. Ceea ce inseamna ca are talie medie, 3 litri capacitatea cilindrilor, 230 de cai-putere, tractiune pe patru roti si motor diesel. E suplu, domnule Teodorescu, este suplu ca o sageata care s-a dat de trei ori peste cap si s-a prefacut in sotul unei antilope gnu. Nu are burta, domnule Teodorescu, ca fratii lui din Seria 5 despre care, fie vorba intre noi, toata lumea stie ca sint masini de racheti si de recuperatori. Or, Siegfried, draga domnule Teodorescu, este masina de fenomenolog trecut prin scoala pilotilor de Formula 1, este un ogar afgan care ajunge la 100 pe ora in 6,3 secunde, tinind in timpul asta Sein und Zeit in gura si fiind capabil sa ti-l povesteasca dupa ce a trecut linia de sosire!

Va veti fi intrebind de ce il cheama Siegfried. Evident ca de la eroul nibelungic, dar mai ales pentru ca in numele sau se imbina victoria (Sieg), binecuvintarea (Segen) si pacea (Frieden). Fiecare cursa a lui Siegfried pe Valea Oltului este o victorie a inteligentei suple, repurtata cu binecuvintarea Celui de Sus asupra sufletului involburat al celui de la volan. Adevarul e, domnule Teodorescu, ca Siegfried imi coboara pacea in suflet.

Cind s-au exprimat atit de frumos („cele doua masini pe care le are in posesie“), autoarele articolului nu si-au dat, iarasi, seama (de-asta nu e bine sa intram cu picioarele in viata oamenilor si a masinilor!) ce loc sensibil au atins. Siegfried nu e al meu! Ca si Marcello, el nu e nici macar al Editurii Humanitas care a angajat leasingul, ci e al firmei care l-a dat in leasing. Or, Siegfried sufera teribil din cauza asta. Este pur si simplu terorizat ca firma de leasing o sa-mi propuna, dupa doi-trei ani, o alta masina si ca am sa renunt la el. (Tentative au existat deja si, dupa ce am condus o sora a lui din Seria M – a aflat, bineinteles -, am crezut ca o sa moara pur si simplu. Argumentul ca orice amanta de o noapte te face sa-ti iubesti mai tare sotia l-a lasat complet rece.) Sint momente cind se opreste pe marginea soselei si cind ma pune sa jur ca, atunci cind se va putea, am sa-l cumpar si ca va fi cu adevarat al meu. Sper si eu din tot sufletul ca viata ne va uni cindva definitiv.

Cind Marcello a aparut in garaj, in boxa de linga Siegfried, am crezut ca o sa se surpe cerul. Trei zile nu m-a mai lasat sa ma urc in el. „Siegfried!“, i-am spus, „intelege baiatule, tu nu esti masina de Bucuresti. E pacat de amortizoarele tale! Pe urma, dupa trei-patru parcari la Casa Scinteii, ramii fara oglinzi. Adu-ti aminte ce ne-a spus domnul de la firma, ca se fura pe capete oglinzile de BMW. Ne-a sfatuit chiar, ca sa putem parca linistiti, sa-ti crap oglinzile cu o lovitura usoara de ciocan si ne-a aratat, iti mai amintesti?, si locul in care trebuie lovit. M-am infiorat, tii minte. I-am raspuns ca mai bine mi-as fi dat cu ciocanul peste degete decit sa comit barbaria pe care mi-o propunea. Ti-am vazut atunci ochii splendizi, arcuiti fin spre aripa, cum au inflorit intr-un zimbet recunoscator. Cred ca din clipa aceea ai inceput sa tii la mine. Dar sa revenim. Marcello, Siegfried draga, o sa ne ajute, lasindu-se frecat toata ziua in acest oras care, vorba lui Cioran, arata din ce in ce mai mult ca un sancru, sa raminem in forma pentru drumurile mai lungi“. N-a raspuns. Am schimbat tonul. L-am rugat, cu o severitate abia mascata in glas, sa termine o data cu nationalismele timpite nemtesti, i-am explicat ca am intrat cu totii in Europa si ca, oricum, traim intr-o lume a globalizarii: motoarele sint nemtesti, designul e italian, soferii sint romani. Si ca trebuie sa invete odata si odata sa respecte pe „altul“ si „diferitul“.

Siegfried este insa trufas. (S-ar putea ca superbia lui sa-l piarda intr-o buna zi.) Seria 3 a BMW-ului este singura care a produs un bolid, lasind recognoscibila linia clasica a prototipului. (Din cauza asta seamana cu un campion pe suta, care se prezinta la start imbracat intr-un costum Balmin.) Daca francezii au dat lumii brinza perfecta (Brie de Meaux), iar italienii lauta perfecta (Stradivarius), nemtii au dat lumii motorul perfect. El s-a numit BMW, iar intruparea acestui geniu intr-un individ poarta numele de Siegfried. Trebuie sa luati, cu mine si cu Siegfried, o curba pe Valea Oltului, domnule Teodorescu, in care sa intrati cu 110 pe ora si sa iesiti cu 130, bind in timpul asta, fara ca un strop sa va alunece pe pantalonii de culoarea oului de rata, o ceasca de cafea, pentru ca sa puteti intelege ceva din minunea numita Siegfried. Trebuie sa mai stiti ca mugetul motorului, un muget tandru si salbatic totodata, e cel care ii innebuneste pe fericitii soferi ai unui Siegfried. Mugetul acesta inconfundabil, obtinut prin combinatii sofisticate de filtre executate in laboratoarele de testare ale BMW-ului, este rezultatul muncii unei echipe din care fac parte deopotriva ingineri, sunetisti si constructori de orga. La auzul lui, soferul simte ceva ce nu poate fi comparat decit cu efectul afrodiziac al mirosului de frezie asupra unui indragostit sau cu gustul unui simbure de maslina asupra unei pisici. El se lasa auzit la cea mai mica apasare a piciorului pe pedala de acceleratie. Si atunci se mai petrece ceva. Motorul pe diesel al lui Siegfried are o latenta de o zecime de secunda; el nu raspunde in prima zecime de secunda comenzii. Si exact in clipa in care incepi sa te nelinistesti, Siegfried, cu aspectul lui de inalt functionar de banca imbracat in haina la doua rinduri, face un formidabil salt inainte care-ti taie respiratia si te infunda in scaun. Viteza manevrei de depasire este fulgeratoare. Si, din aceasta cauza, Siegfried e o masina pentru Romania, nu pentru Germania. Cine nu a lasat in urma, inghitind instantaneu, una cite una, masinile care se tirasc in cirduri in spatele unui convoi de TIR-uri pe soselele Romaniei a trait, intr-un anume sens, degeaba.

O ultima precizare. Data fiind stilistica lui Siegfried, pe care nu stiu in ce masura am reusit sa o redau in aceste citeva cuvinte, as propune ca la volanul unui BMW 330 xd sa le fie interzis sa se urce celor care nu au citit capitolul „Antinomiile ratiunii“ din Critica ratiunii pure si cele 25 de versuri din Henric al IV-lea (Partea I), care alcatuiesc faimosul schimb de replici dintre Hotspur murind si printul invingator. Cu speranta ca am reusit sa elimin citeva din inexactitatile strecurate in articolul gratioaselor dumneavoastra colaboratoare, va rog sa primiti, stimate domnule Teodorescu, expresia sentimentelor mele distinse.

Gabriel Liiceanu

***

„Masinile-surpriza ale intelectualilor de elita“

Saptamina trecuta, in editia pentru weekend, Cotidianul a publicat articolul „Masinile- surpriza ale intelectualilor de elita“, in care acestia povesteau ce masini i-au sedus prin forme, farmec si inteligenta si ce masini au ales sa ia cu ei acasa. H.-R. Patapievici s-a obisnuit greu cu luxul unui Volvo, Mircea Cartarescu e pregatit sa-si schimbe micuta japoneza Suzuki Wagon R Plus cu un BMW, iar pe Nicolae Breban, care a condus la tinerete masina regelui Mihai, nu-l mai multumesc in ultima vreme decit BMW si Mercedes. Desi si-a cumparat de curind un BMW seria 1, Nicolae Manolescu e extrem de multumit ca-si conserva statutul de admirator de la distanta al tehnicii automobilistice si lasa condusul in seama sotiei. Gabriel Liiceanu este prezentat in articol ca fiind posesorul a doua masini, un BMW si o Alfa Romeo, pe care le alinta Siegfried si Marcello. De asemenea, scriitorul se autodescrie ca un conducator pasionat, cu unele valente sportive („imi place sa conduc «agresiv» pe Valea Oltului“).

Liiceanu conduce BMW si Alfa Romeo, Plesu si Patapievici merg cu Volvo, iar Cartarescu vrea BMW.

Intelectualii romani isi povestesc masinile cu o voluptate cumpatata si par ca le prefera pe cele puternice, cu autoritate in trafic. Mircea Cartarescu se pregateste sa-si paraseasca micuta japoneza Suzuki Wagon R Plus pentru un BMW, H.-R. Patapievici se bucura de luxul unui Volvo S60, iar Gabriel Liiceanu este mindrul posesor al lui Siegfried si al lui Marcello, cum si-a poreclit BMW-ul seria 5, respectiv Alfa Romeo 147. Nicolae Manolescu si-a cumparat de curind un BMW ceva mai mic, seria 1, de care este extrem de multumit si pe care il conduce sotia sa.

Special

Masinile-surpriza ale intelectualilor de elita

——————————————————————————–

de Raluca Ion si Steluta Voica

Aparut in editia din 26 Mai 2007

Horia-Roman Patapievici s-a simtit o vreme o biata pata de murdarie pe tapiseria luxoasa a unui Volvo, Nicolae Breban practica, pe sonatele lui Beethoven, gratia la volanul unui Mercedes, Augustin Buzura se uita dupa masinile tari ca batrinii dupa fetele frumoase, iar Alina Mungiu-Pippidi umbla cu masina ca-n Balcani si Caucaz: „Te dai rapid din calea a ceea ce te-ar putea calca“.

Daca, acum 40 de ani, Roland Barthes ii inchina favoritei lui D.S. 19, „zeita“ de la Citroën, un eseu si definea automobilele drept echivalentul modern al catedralelor gotice cu autori necunoscuti, intelectualii romani isi iubesc masinile cu o dragoste cuminte si asezata, nu nebuna ca a francezului.

Masina ideala pentru Horia-Roman Patapievici trebuie sa-i vina ca o manusa din piele fina, care parca face parte din corpul lui, dar in acelasi timp e si un obiect de vestimentatie. „Prima mea masina a fost o Espero la mina a doua. Mi-a placut enorm, dar avea un mare defect, la curbe devenea brusc elastica. Prima masina noua a fost un Mégane II, foarte frumoasa, nu de tip putere, ci de tip manusa. Cu Meganita, care e teribil de stabila, era sa mor. Trebuie sa spun ca mi-a salvat viata. Ii pastrez o amintire deopotriva placuta si recunoscatoare!“, ii cinsteste filozoful memoria frantuzoaicei distruse.

In vara urmatoare accidentului, Horia-Roman Patapievici a primit in dar o manusa luxoasa, desi „din piele mai groasa“, cu care i-a luat citeva luni sa se obisnuiasca: „Am primit telefon de la dna Huidan, de la Volvo, care mi-a propus sa-mi puna la dispozitie, fara nici o obligatie, un Volvo S60. Cind am trecut de la Espero la Mégane era ca si cind as fi trecut la o naveta spatiala. Dar de la Mégane la Volvo… Volvo e din alta lume! E ca diferenta dintre un costum de in vara, foarte placut si practic, si un costum de tip Hemingway, care si el e foarte comod, dar e cu totul altceva! Incerc sa transform Volvo-ul intr-o manusa, dar luni intregi m-am simtit ca o pata de murdarie pe tapiseria ei. Ma simteam sub standardele ei!“. Sofer tomnatic, Patapievici si-a luat carnetul la 43 de ani, nu e consumator de adrenalina si totusi pe soselele nemtesti n-a rezistat sa nu-si faca de cap, cu 190 km/h. Viteza atinsa in Romania e confidentiala: „Oficial, respect regulile de circulatie!“.

Ultimele masini ale scriitorului Nicolae Breban au fost patru BMW-uri si patru Mercedesuri. Laudindu-le robustetea, deplinge ce a ramas din marele spirit romantic german: performanta tehnica. „Eu am invatat sa conduc la 14 ani de la tata, dar bine am invatat sa conduc cind am devenit gestionar piese auto, la parcul auto al Ministerului Finantelor, la 21 de ani. Erau 40 de masini, dintre care trei sferturi americane, si un Bentley care fusese al regelui. Pe asta il conducea gestionarul parcului auto si de doua ori m-a lasat si pe mine!“.

Alta piesa de rezistenta care i-a marcat tineretea auto lui Nicolae Breban era un Cadillac din ’48, cu geamuri electrice, care incapuse pe miinile lui Manea Manescu: „Era iarna si le spune el soferilor: «Nu mai veniti sa ma luati cu masina asta capitalista, veniti cu Pobeda!». «Dar tovarase, inghetam in ea!». Uneori il convingeau, alteori nu“. Lista de cuceriri auto ale lui Nicolae Breban e lunga, acum e la al patrulea Mercedes, o limuzina argintie din 2002, luata, ca toate masinile lui, la mina a doua, din Germania, pe care a dat 20.000 de euro: „Toata iarna mi-o petrec la Paris si la Florenta si am nevoie de o masina robusta. Mercedesul e o astfel de masina, dupa cinci ani celelalte cad, asta ramine in picioare!“.

Gratia, indispensabila eficientei la volan, spune Nicolae Breban, a invatat-o din tenis: „Cind unii fac o miscare brusca, eu fac mii si mii de miscari foarte fine, astfel incit pasagerii nu simt hopurile si denivelarile. In timpul unui drum Bucuresti-München-Paris cu Ioan Grosan am pus la punct finalul romanului lui si nu l-a terminat nici in ziua de azi!“.

In rarele dati cind se urca la volan, vajnicei presedinte a Societatii Academice Romane, Alina Mungiu-Pippidi, ii maninca soselele din palma. Ea nu-si aroga gloria asta, dar prietenii stiu ca o merita cu prisosinta: se strecoara ca un sofer de taxi in trafic. Singura masina a ei a avut-o la Florenta, in anul in care a fost Visiting Professor la Institutul European. „Era o Alfa Romeo veche. Avea probleme de electricitate, a fost un cosmar! Te trezeai cu ea ca n-o mai puteai deschide. Am cumparat-o cu 2.000 de euro de la fostul Visiting Professor si am vindut-o cu 1.500 de euro succesorului meu“, i-a facut discount Alina Mungiu-Pippidi. „Am auzit ca mai merge si azi!“, ride ea. Cind ii spunem ca prietenii o descriu ca foarte activa si cind e la volan, nu doar in societatea civila, presedinta SAR are o explicatie istorica: „Asa e cind umbli in Balcani si Caucaz. Te dai rapid din calea a ceea ce te-ar putea calca!“.

Volkswagenul Passat al redactorului-sef al „Observatorului cultural“, Carmen Musat, e o masina de cultura: „Pe bancheta din spate am carti, pe scaunul din dreapta am ziare si reviste pe care le citesc cind sint blocata in trafic“. Practicanta a stilului prêt à porter si in domeniul automobilistic, Carmen Musat nu s-ar afisa vreodata pe sosea intr-o masina haute couture, gen Porsche sau Ferrari: „Passatul e si puternic, si elegant, si confortabil, nu-mi place o masina pe care ti-o iei doar sa fii vazut in ea si nici masinile de teren in oras“.

Scriitorul Augustin Buzura e fan Opel „de cind a aparut Astra pe Pamint“. Acum e la al doilea: „Cit voi mai trai sper sa prind si al treilea Astra. Nu e nici mare, nici mica. Nici iute, nici inceata“, isi descrie el ca pe o cimilitura marca preferata. Opelul e masina cea de toate zilele, dar are si masini de noapte: „In vis am mai multe Bugatti, Porsche, Lamborghini. Stau si le privesc oriunde in tara. Cum se uita batrinii dupa fetele frumoase!“.

Om al umorilor egale, cum ii spune Andrei Plesu, redactorul-sef al revistei „Dilema Veche“, Mircea Vasilescu, nu-i nebun dupa masini, insa ii da fiecareia dintre ele sansa de a-l face sa traiasca confortabil. A inceput cu un Oltcit, i-a acordat incredere si unui mic gigant, Matiz, care „mai mult topaia pe sosele, ziceai ca e un purice mai mare care sta sa sara“, a incercat si cu o broscuta Ford Fiesta, si cind isi intindea picioarele mai bine intr-un Hyundai s-a trezit cu un Volvo S40, cumparat pentru „Dilema Veche“ de trustul din care face parte. „E o masina foarte asezata. Am fost cu ea pina la Cercul Polar, in Finlanda, in localitatea lui Mos Craciun, Rovaniemi. Cu ea ai senzatia ca stai intr-un salon si te uiti la peisaj“. Mircea Vasilescu are niste slabiciuni clasice: Jaguarul cu care umbla Sfintul, primul James Bond, in anii ’60, si un Aston Martin, apartinind tot unui James Bond mai vechi. La fel ca etalonul spionilor de la Hollywood, care isi impartea inima intre mai multe frumuseti, el si-o imparte intre mai multe dive auto: „Nu ma pot stabili la una sa ma indragostesc!“

Mircea Cartarescu viseaza la masinile care isi incep viata de fiara la Stuttgart, la o aruncatura de bat de locul unde scrie el la al treilea „Orbitor“: Audi, BMW, Mercedes, Porsche. Se multumeste insa cu o „micuta si curajoasa“ japoneza, o Suzuki Wagon R Plus, cu care are de patru ani un mariaj tihnit pe soselele Europei. „Paradoxal, e mai potrivita pentru Europa decit pentru drumurile noastre, unde, la depasiri, ai nevoie de o mai mare putere a motorului. Am ales-o intimplator: l-am insotit pe un prieten la reprezentanta Suzuki si pina la urma ne-am cumparat masini la fel. Nu vreau sa o supar pe mica mea japoneza, dar cred ca urmatoarea mea masina va fi una germana, aproape sigur un BMW. Dar e o chestiune in primul rind de bani si apoi una de gusturi“, isi arata chibzuinta scriitorul.

Liiceanu are un BMW seria 5 (precum cel

din imagine), botezat „Siegfried“, si o

Alfa Romeo, „Marcello“.

Cartarescu se simte vinovat ca n-a mingiiat pina acum delicatetea japonezei cu nici un nume dragastos: „Tin mult la ea, dar n-am alintat-o pina acum asa cum merita. Ba chiar de un an i-a sarit capacul la o roata si inca nu l-am inlocuit, ceea ce e cam rusinos. Dar am pastrat-o foarte curata si tot e ceva!“. Atent mereu la cuvintul, visul si povestea potrivita, pe Cartarescu il duce sotia pe calea cea buna: „Am invatat ingrozitor de greu tot ce stiu, dar parca sofatul si mai greu. Imi place sa sofez si o fac corect si sigur, dar n-am simt de orientare. Daca nu e Ioana (n.r. – sotia lui) cu mine, sa-mi spuna pe unde trebuie sa o iau ma incurc teribil. Mintea mea nu se incarca cu trasee si scheme rutiere“.

Profesorul universitar Ion Bogdan Lefter e fan de Opeluri, pentru ca „sint nemtoaice serioase, de incredere“. Desi primele lui miscari la volan dateaza din liceu, nu si-a luat carnetul pina in ’92, cind si-a permis un Oltcit rosu, alias Mimi. „L-am condus pina in ’98, cind am trecut la volanul lui Topsy, un Opel Kadett, tot rosu. Din vara lui 2004 o conduc pe Lola, tot Opel, dar Astra, argintie“, isi enumera Ion Bogdan Lefter tovarasele de drum. Cele de ocazie au fost multe: Mercedesuri, un Volvo, un Rover, un BMW sau altele pe care nu si le mai aminteste.

Lefter este supravietuitorul perfect al junglei rutiere din Bucuresti: „Am amici care spun ca sint un sofer grozav, ceea ce, bineinteles, ma maguleste. Altii ma taxeaza drept agresiv, eu zic ca sint doar rapid. Bucurestiul e atit de aglomerat incit nu poti evita blocajul daca nu calci acceleratia cind se poate, daca nu faci slalomuri sau daca nu fortezi uneori trecerile pe galben“.

Gabriel Liiceanu este mindrul detinator al lui „Siegfried“ si „Marcello“. Asa isi numeste cele doua masini puternice pe care le are in posesie: un BMW seria 5 si o Alfa Romeo 147. Este un sofer care gusta din plin hoinaritul la volan. In „Usa interzisa“ sint pasaje in care descrie voluptatea de a conduce noaptea prin Paris, cind nu e trafic si cind poate gasi usor loc de parcare pe stradute laturalnice. Gabriel Liiceanu a refuzat sa vorbeasca pentru Cotidianul despre masinile sale, gasind subiectul prea monden, dar in urma cu doi ani declara pentru „Formula As“: „Imi plac automobilele (din pacate, pina spre 55 de ani nu am depasit nivelul Trabant, Dacia si Lada) si imi place sa conduc «agresiv» pe Valea Oltului. Dupa care, noaptea, am cosmaruri.“

Andrei Plesu este si el un adorator al stabilitatii si puterii automobilistice: are un Volvo S80, o limuzina cu alura agresiva. Nicolae Manolescu intra in categoria rara a „soferului din dreapta“. Are carnet din tinerete, dar nu a fost interesat sa-si cumpere o masina. Este un foarte bun cunoscator al RATB-ului, cunoaste ca nimeni altul traseul alambicat al celebrului autobuz 368 (a locuit multa vreme in Drumul Taberei). Si-a cumparat de curind un BMW ceva mai micut, seria 1, de care este extrem de multumit. Il conduce sotia. Nicolae Manolescu vrea sa-si conserve statutul de admirator de la distanta al tehnicii automobilistice.

Dan C. Mihailescu, complexul lui Frankenstein

Criticul literar Dan C. Mihailescu, „omul care ne deschide minteaaa!“, cum ii urla un pescar in Delta, sustine ca nu-i barbat adevarat. „Sint reactionar, urasc progresul! Mie nu-mi plac masinile, deci nu-s barbat!“, dar parerea lui e ca whisky-ul trebuie sa fie scotian, brinza frantuzeasca si masinile germane. Si-n casa, si pe sosea el are alte atributiuni: „Nevasta-mea conduce, ea schimba becurile in casa, eu calc rufe, spal vase si la benzinarie platesc, cumpar bomboane si spal parbrizul“. Prima masina, o Dacie, si-a luat-o cind a implinit fata lui 18 ani, iar el avea 48, dar nu si carnet. Acum are un Opel pe care si l-a luat de nou cu reducere de 10% pentru ca e VIP media, dar tot n-are carnet. Diagnosticat de un prieten cu complexul lui Frankenstein – oroare de mecanisme – Dan C. Mihailescu sta pe locul din dreapta al Opelului „tacut, respectuos si recunoscator sotiei“.

Golf-ul, o masina pentru stilpii societatii

Istoricul Armand Gosu, redactor-sef adjunct al revistei „22“, conduce de cinci ani o Skoda Felicia, ruda saraca, dar totusi ruda, a lui Volkswagen Golf:

„Mi-am luat-o pentru ca am aflat ca e o varianta mai populara a lui Golf II, iar visul meu este sa am Golf, stau pe net si admir Golful in toate pozitiile si culorile. Golful e fructul interzis, e cea mai buna, cea mai desteapta, cea mai devreme acasa masina. E o masina pentru oameni asezati, responsabili, stilpi ai societatii“. E grijuliu cu Skoda lui ca un inginer japonez: ii face tot ce-i trebuie, dupa manual, si trece totul in cartea de service: „Ii schimb uleiul la 10.000 de kilometri, i-am curatat motorul la 80.000, la 90.000 i-am schimbat cureaua, acum trebuie sa-i schimb lichidul de frina“. Chiar daca e tandru cu Skoda lui in privat, lui Armand Gosu nu-i place sa se arate cu ea in public: „Cind ma duc la facultate o parchez ceva mai departe, sa nu ma vada studentii, ca e cea mai rabla. Am fost incintat cind am vazut ca o studenta de-a mea are o masina mai rabla si mai lovita decit a mea. Mi-am zis ca pot si eu sa o mut cu cinci metri mai aproape“.

Comentariile cititorilor sunt un deliciu

Le gasiti pe site-ul Cotidianul

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.