Liiceanu, ca orice barbat, e posedat de instinctul incalecarii. Asta e clar, se intelege. Se mai intelege ca Liiceanu si-a satisfacut de-a lungul timpului acest „adanc“ si „ascuns“ instinct incalecand o tricicleta, o bicicleta si diverse autoturisme. E superclar. Dificultatea apare o data cu raspunsul la intrebarea: cum le chema pe aceste amante inanimate, dar placute la incalecat?
„Victoria“, „Dacia“, „Siegfried“.
Cum?
„Victoria“, „Dacia“, „Siegfried“.
Hm…
Liiceanu, incalecand
de Mihai Iovanel
Intr-un interviu pe care i-l acorda lui Mircea Vasilescu in „Dilemateca“ (nr. 15, august), Gabriel Liiceanu se refera la recenta „declaratie de amor“ pe care i-a facut-o in „Cotidianul“ BMW-ului sau, Siegfried.
Interviul este urmat de o pagina de proza a lui Liiceanu („Pompierii din Chattanooga“), culeasa dintr-un volum in curs de aparitie („Scrisori catre fiul meu“). Siegfried este si aici prezent, intr-un context in care eseistul evoca puternica emotie simtita la volanul unei masini de pompieri: „…am simtit cum ma inunda o bucurie care urca in mine direct din varsta pantalonilor scurti si care, trecand prin ei, se oprea la celalalt capat al istoriei, facandu-ma sa ma intalnesc cu cel mai adanc, mai bine pastrat si mai ascuns instinct al barbatului: instinctul incalecarii. Ceea ce simteam se aseza in mod cert in continuitate cu senzatiile pe care mi le daduse primul bat pe care il prinsesem intre picioare la varsta de 4 ani (strunit cu o sfoara legata la un capat al lui), apoi cu prima tricicleta, apoi cu bicicleta «Victoria» (pe care o castigasem la 14 ani la concursul «Drumetii veseli»), apoi cu masina «Dacia» de la 30 de ani (facuta cadou de bunicul tau), in continuitate, in sfarsit, cu senzatiile pe care mi le da astazi „Siegfried“ de cate ori intru pe traseul natural de curse de Formula 1 de pe Valea Oltului.“
Randuri de o forta de penetratiune pe care numai un fenomenolog bine antrenat in traducerea lui Heidegger o poate atinge. Si totusi… ceva scartaie aici ca un pneu Pirelli.
Liiceanu, ca orice barbat, e posedat de instinctul incalecarii. Asta e clar, se intelege. Se mai intelege ca Liiceanu si-a satisfacut de-a lungul timpului acest „adanc“ si „ascuns“ instinct incalecand o tricicleta, o bicicleta si diverse autoturisme. E superclar. Dificultatea apare o data cu raspunsul la intrebarea: cum le chema pe aceste amante inanimate, dar placute la incalecat?
„Victoria“, „Dacia“, „Siegfried“.
Cum?
„Victoria“, „Dacia“, „Siegfried“.
Hm.
Liiceanu are o solutie eleganta pentru a scapa de orice suspiciuni: sa se boteze pe sine Siegfried, iar masina sa o numeasca, de acum inainte, Brunhilda.
P. S.
O intrebare nu-mi da pace: cum o chema pe tricicleta? Gunther? (Teodora Dumitru)
www.revistacultura.ro