„Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem stăpânului şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţă tuturor răsărind!†(Irmos, Cântarea a 5-a, Utrenia Învierii).
Aceste cuvinte deschid o meditaÅ£ie creÅŸtină a lui Mihai Eminescu despre Sfintele PaÅŸti, scrisă în 1878 (PaÅŸtele, în Opere, ediÅ£ia Perpessicius, vol. X, p. 78 ÅŸi urm.). La PaÅŸti „inimile a milioane de oameni se bucurăâ€, numai că adevărul despre care întreba Pilat din Pont se arată acum a fi că „de două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, ÅŸi noi ne sfâşiemâ€, „războaiele presură pământul cu sânge ÅŸi cenuşăâ€, violenÅ£a merge până acolo încât se pune întrebarea, pe urmele lui David Strauss, autor al unei cărÅ£i despre Iisus, „de mai suntem noi creÅŸtini sau baâ€. Faptele creÅŸtinilor contrazic calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu după har.
Nu privirea „sceptic rece†a poetului ÅŸi ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nu-L urmează cu adevărat pe Hristos. Bucuria ÃŽnvierii (exprimată atât de convingător în postuma ÃŽnvierea) este umbrită de îngrijorare. Ideea centrală, în cele ce urmează, subliniată atât de expresiv de o rugăciune a Sf. Calist la vreme de neplouare (din care Eminescu transcrie fragmente), este că oamenii s-au dovedit nevrednici în faÅ£a lui Dumnezeu, pentru că, deÅŸi li s-a arătat iubire divină, nu lucrează virtuÅ£ile, ci, dimpotrivă, caută prilejuri de invrăjbire, ură, uneltiri: „În loc de a urma prescripÅ£iunile unei morale aproape tot atât de veche ca ÅŸi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-aÅŸterne la pământ în nevoi mari ÅŸi cerÅŸeÅŸte scăpareâ€.
Cu atât mai grav este că „omenirea ÅŸtiutoareâ€, „omenirea cultă†(adică a ÅŸtiinÅ£ei ÅŸi cercetării) nu face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru afirmarea valorilor morale creÅŸtine. Oamenii de ÅŸtiinţă ÅŸi artă , „creierul omeniriiâ€, prin atâtea descoperiri care arată măreÅ£ia CreaÅ£iei, ar trebui să pregătească lumea pentru mântuire, dar în realitate nu se întâmplă acest lucru: „Fi-va omenirea cultă, omenirea ÅŸtiutoare, mai bună decât cea neÅŸtiutoare? După câte ÅŸtim din trecut ÅŸi vedem azi, nuâ€. Åži aceasta pentru că, asemeni lui Faust, „la ademenirea muzicei cereÅŸtiâ€, răspunde: „Aud solia, dar îmi lipseÅŸte credinÅ£a în ea!â€
Credem că Hristos „a înviat în inimile sincere cari s-au jertfit pentru învăţătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepÅ£i ÅŸi buni, al căror număr mic esteâ€, însă pentru „acea neagră mulÅ£ime, cu pretexte mari ÅŸi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură ÅŸi cu ura în inimă, cu faÅ£a zâmbind si cu sufletul înrăutăţit, el n-a înviat niciodată, cu toate că ÅŸi ei se închină la acelaÅŸi Dumnezeuâ€.
Decât ateii, necredincioÅŸii „omenirii ÅŸtiutoareâ€, mai bine aceia care, după ce au greÅŸit, cad înaintea lui Dumnezeu ÅŸi cer iertare, conÅŸtienÅ£i că s-au îndepărtat de Dumnezeu prin faptele lor: â€Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezeÅŸte patimile cele mai negre ÅŸi mai urâcioase ale mulÅ£imii sunt adesea mai credincioÅŸi vechei legende religioase decât Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei ÅŸi ÅŸoptesc cuvintele lui Calist, cerÅŸind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeuâ€.
Sensul articolului este unul optimist ÅŸi cuprinde taina minunată a acestei mari sărbători: PaÅŸtile anunţă „veacul de aur al adevărului ÅŸi al iubirii de oameni†şi „trebuie să rămâie datina în înÅ£elesul ei sfânt, aÅŸa cum e de multâ€, „pentru ca să se bucure cei buni în «ziua învierii», când ne luminăm prin sărbătoare ÅŸi ne primim unul pe altul ÅŸi zicem fraÅ£i celor ce ne urăsc pe noi ÅŸi iertăm pe toÅ£i pentru înviere, strigând cu toÅ£ii:
«Christos au înviat!»”.
* * *
Pr. Prof. Univ. Dr. Ovidiu MOCEANU / VEGHEA