de Andrei Milca

Motto: “Orice viermus care s-ar socoti intaiul intre semenii sai, ar capata pe data statutul omului” (Emil Cioran)

“Nu Patapievici este un Kierkegaard al Romaniei, ci Kierkegaard este un Patapievici danez!”. Aceasta enormitate apartine – cui altcuiva? – decat eminentei sale (cenusii) humanitasiene, Gabriel Liiceanu, care ne-a cadorisit candva cu nasterea unui “brand”: Horia Roman Patapievici.

Si asta pentru ca Editura Stat in Stat avea nevoie de un stimul pe post de E.M.Cioran al anilor ‘90 ca sa-si vanda productele. Dupa cum am mai spus, eseistul de la Rasinari ramane unic – spre deosebire de Patapievici – pentru ca era un mare actor: “ura” lui pentru Romania ascundea de fapt o mare dragoste, iar nihilismele sale nu au atins vreodata gradul resentimentar al palidei sale copii actuale dambovitene. Omul strangulat intr-un papion, fata palida ce denota ascunse suferinte, este o prezenta media sufocanta, se pricepe la toate si la nimic, are raspuns la orice dilema, chiar si la cele pe care nu le intelege ori nu percep raspuns, spune o gramada de lucruri amalgamate, dar dupa ce-l asculti o ora perorand iti dai seama ca individul nu e decat o colectie de citate si inflorituri din altii, adica aduna un sir de vorbe reci si seci ce din coada, au sa sune…

Patapievici este episodul scurt al unui spumant: acoperit cu o eticheta colorata, vandut ca un produs poleit care trebuie sa zgandare naravurile celor ce stiu sa stea cu gura cascata – pentru a asculta cuvinte dulci, mari si goale – el reprezinta in cultura romana efectul dopului deschis de la respectiva sticla de sampanie – da pe-afara si uda covorul. El va fi permanent doar un raisonneur pretios ridicol. Cum cineva are “tupeul” sa se ia de acest robotel pseudoliterat cu baterii puse de GDS, e taxat ca stangist, anti-intelectual, oportunist, comunist etc. Cum adica? De Maria Sa Horia Roman nu are nimeni voie sa spuna ceva de rau! El e invulnerabil, impenetrabil, potent(at), omniprezent, atotcunoscator. E un fel de zeu al filosofilor pe Pamant. Blaga? Jucarie. Pandrea, Radulescu-Motru? Mofturi. Nu mai exista nimeni in Romania decat Ganditorul de la Hamangia, mironosita pozand cu un zambet stupid de primadona suferind de ulcer in uriase reclame intinse prin statiile de autobuz. Vrei sa stii care-i treaba cu Dante? Doar superbissimul Patapievici te poate deslusi in brosurica “Ochii Beatricei” – devenita pentru unii semidocti prezenta obligatorie de bibliografie pentru a intelege Divina Comedie!

Cand un autor tanar are curajul sa demaste impostura, artificialitatea acestui mar gaunos inauntru-i (cronicarul spunea “pe dinafara se vede pom inflorit, iar dinlauntru lac imputit”) e injurat de gasca fiilor de comunisti deveniti brusc “anti”, uitand de regimul in care s-au umflat. Ciprian Siulea l-a contestat in “Retori, simulacre, imposturi” (o parafraza la Maiorescu – Oratori, retori si limbuti), Stefan Caraman la fel. Cu un aer emfatic, hamangianul suficient si-a luat bratul de sprijin de sub cap si i-a aratat cu degetul: vor sa-si faca reclama pe spinarea mea celebra!

Dar cine esti dumneata, domnule Patapievici? O inventie. O lucratura bine gonflata, cu un dirijor pe masura: “Savonarola” Liiceanu. Patapievici este autorul sintagmei “cultura de imprecatie” – adica prin asta intelege sa-i jigneasca pe de o parte in carti pe romani, pe de alta apare la TV pentru a le da apoi lectii de morala arogant savante. Condamna vechiul regim, dar provine dintr-o familie care s-a lafait in puful lui (tatal era director al Directiei Circulatie Monetara din cadrul Bancii Nationale). Ilustrul fiu urmeaza liceul “Zoia Kosmodemianskaia” si Facultatea de Fizica; cercetator stiintific si asistent fara opera, este unul din profitorii post-revolutionari ca si cumul de functii: director de studii al Centrului de Studii Germane, membru in CNSAS, moderator TV, sef de revista, director al Institutului Cultural Roman etc.

Brandul Patapievici se dezvolta sub umbrela “societatii civile” ca o planta carnivora, pe un teren destul de arid cultural, unde inteligenta se confunda cu notorietatea: apari izmenindu-te la TV, iti dai cu parerea, esti “mare” roman si eseist. Insului speculativ dar fara profunzime nu i-au putut scapa ocaziile de a se strecura, chiar facand scandal, pornind de la legenda “Capitanului Soare” (cu figura sa “patibulara”, ca tot ii place termenul, Patapievici poate juca oricand rolul victimei perfecte) si pana la urata poveste a “urinatului” peste poporul roman – rupta ori ba din context, fraza exista! Primul volum, “Cerul vazut prin lentila”, cum s-a mai spus, strange idei puse in circulatie de altii; “Zbor in bataia sagetii” e ratata; “Politice” vaneaza socul ieftin vorbind despre poporul nostru de “grobieni, toape, rromani”, contestand incoerent tot ce avem valabil si admitand ca singurii romani realizati sunt cei care au parasit Romania.

“Omul recent” e si ea o productie-pacalici, umflata de Humanitas, prin publicitate desantata si o mediatizare excesiva radio-tv-ziare-reviste a acestui ins de care ne-am plictisit si care NU va fi vreodata vreun Cioran, Kierkegaard ori altceva, ci doar un ilustru cioranel-facatura si inventat, si pompat, copy-paste al Maestrului, ce stia sa ne demitizeze la modul rafinat, ironizandu-ne defectele, dar niciodata demoland romanitatea/romanismul.

Poate lui Patapievici, ideologul de serviciu al miscarilor din cele patru Vanturi si exponentul parerilor șr̦siene, patriotismul si nationalismul nu pot fi acceptate deloc Рdar a trai in Romania, injurand-o printre dinti tot timpul, nu te face mai destept. Ajuns la 50 de ani, Dl Goe ne trateaza razgaiat, neparand a pricepe ca pana acum n-a creat ci numai a demolat si nu va lasa nimic in urma; el traieste un dublu paradox: se amageste ca il citim si se minte ca el de fapt ar scrie.

Cand vom fi intrebati peste 20 de ani prin ce este cunoscut Patapievici in cultura romana, raspunsul e simplu: “imi este rusine ca sunt roman… neam flecar si marginit; sifilitic; hibrid, de tarati; crapulosi (?)” s.a. Asta este parerea snobului profitor de credulitatea unora pe care-i prosteste in fata, despre oamenii “ne-elitisti” printre care traieste si de pe urma carora s-a imbogatit. Un astfel de specimen mistificator si purulent, ins umoral si hilar pana la urma in simulacrul “intelighentei” sale (pe ecran pozeaza in domn stilat, in carti scrie ca ultimul baiat de cartier, din invective si argotice ce nu pot fi reproduse), nu poti face altceva decat sa-l tratezi cu o imensa indiferenta. Pentru ca dupa ce-i va cadea masca, ne vom da seama ca dincolo de ea e un mare NIMIC sau, ca sa-l parafrazam pe Cioran, “a fost datul lui sa nu se implineasca decat pe jumatate; totul era ciuntit la el: felul de a fi, ca si felul de a gandi; un om din fragmente, FRAGMENT el insusi”.

Cronica Romana

Luni, 5 Februarie 2007