de Mihai Pelin

De doi ani incheiati, mai toata floarea politicienilor nostri de marca si a comentatorilor fenomenului politic din presa afirma ca premierul Calin Popescu Tariceanu conduce cel mai performant guvern, de la revolutie pana in zilele noastre. Numai presedintele Traian Basescu, din tabara puterii in functie, a ridicat unele obiectii: performant, performant, dar cam flasc.

Intr-adevar, daca facem un inventar a ceea ce ramane in spatele Executivului actual, atunci cand ii va expira mandatul si va trebui sa cedeze altora franele tarii, vom fi obligati sa contemplam un veritabil dezastru.
S-o luam de unde ar trebui sa inceapa evaluarea performantelor oricarui guvern: relatiile lui cu populatia si cu forta de munca din randurile acesteia. Si ce constatam? Restituirea imobilelor abuziv confiscate de comunisti, de la sfarsitul anului 2006, cum ni s-a promis solemn la preluarea puterii, a fost amanata pentru sfarsitul lui 2008, cand s-ar putea ca actualul Executiv sa nu mai fie in functie, anul in speta fiind unul electoral. Mai mult, paleativul fondului Proprietatea s-a dovedit a fi o cacealma in toata puterea cuvantului. In lumina reflectoarelor celor mai reprezentative televiziuni, Calin Popescu Tariceanu a strans calduros mainile unor fosti proprietari doldora de sperante si cam asta a fost totul.
Au ramas in suspensie conflictele acute de munca de la metrou si fosta uzina “Republica” din Bucuresti, la Brasov muncitorii de la “Tractorul” se afla pe pragul de a se angaja intr-o rebeliune, mari nelinisti ii bantuie pe cei de la “Electroputere Craiova”, “Nitramonia” din Fagaras si de pe intreaga Vale a Jiului si abia acum, in ceasul al
12-lea, se incearca atenuarea nervozitatii a cateva zeci de mii de oameni, cu solutii care nu avanseaza decat alte si alte carari infundate si promisiuni de doi lei. Guvernul, neavand decat o singura idee in capul sau multicefal: sa vanda tot ce mai poate vinde, cu convingerea ca lucrurile se vor rezolva de la sine. Nu e o solutie miraculoasa.

In plan general, mult asteptata restructurare a Executivului, prin scuturarea lui de pletora unor clienti politici care paraziteaza tot felul de agentii inutile, inventate anume pentru recompensarea loialitatii lor fata de premier, intarzie nepermis peste orice masura. La concurenta cu presedintele Traian Basescu, au fost create tot felul de institute, comitii si comitete generos finantate pentru a declansa o apriga ofensiva impotriva comunismului, fara nici un spor cat de cat in masura sa fie evaluat. In lupta impotriva coruptiei, guvernul joaca batuta pe loc de cand a venit la putere. Mult mai grav este faptul ca la o luna si ceva de la intrarea noastra in Uniunea Europeana, guvernul nu dispune de o strategie operationala post-aderare, cu toate ca alegerile pentru Parlamentul european bat la usa. Ceea ce a scapat in opinia publica, fiind o schema simplista, mai bine zis un bruion fara nici o valoare. Si nici nu exista sperante ca o asemenea strategie va fi elaborata curand. Pur si simplu, ne apuca durerea de cap cand constatam cate restante s-au acumulat intr-o guvernare de numai doi ani, contenciosul fiind destul de cuprinzator, nu-i asa?

Grav e si faptul ca, pana si in sanul guvernului au ajuns sa se manifeste disfunctii notabile, pe care premierul e incapabil sa le curme din radacini. Despre disfunctia promovata de ministrul Teodor Atanasiu nu mai vorbim. Mai veche e disidenta dnei. Monica Macovei, care ne sperie cu prietenia lui Franco Fratini si pretinde ca restructureaza justitia, fara sa restructureze nimic. Acuza aproape totalitatea oamenilor politici ca s-ar opune proiectelor ei grandioase, benefice pentru societate si clarvazatoare, fara sa realizeze ca mentalitatea de Gica contra infloreste chiar in gradina sa. In sfarsit, se prezinta numai cand vrea sufletul ei la sedintele de guvern. Si se pare ca premierul nu a fost capabil s-o readuca la ordine, prin mijloace ortodoxe.

Mai nou, a iesit la iveala si disidenta latenta a ministrului Mihai Razvan Ungureanu, socotit cel mai performant gestionar al Externelor, chiar mai performant decat intregul guvern. Faptul ca i-a ascuns prenierului o informatie esentiala nu a fost un joc al hazardului, o intamplare nefericita. Pentru noi este clar ca premierul a fost tinut cat mai departe de anumite conjuncturi care neindoielnic il interesau si nu e greu sa intelegem de ce. In afara de asta, nu e de trecut peste faptul ca fostul ministru are in el ceva imposibil de suportat. Discursul lui de personaj care sustine in permanenta o dizertatie, intr-un limbaj pasaresc de nedescifrat atunci cand se etaleaza, produce nedumeriri consistente. Enerveaza si pedanteria cu care se recomanda oricaruia dintre interlocutorii sai si modul in care raspunde la intrebari.

Am asistat la o emisiune televizata, in care i s-a adresat o intrebare dintre cele mai simple: l-a informat sau nu la informat pe primul ministru despre calvarul celor arestati in Irak? Ei bine, a ocolit intrebarea printr-o multime de fraze elaborate, referitoare la indatoririle Ministerului Afacerilor Externe si ale lui personal, fara sa acorde interlocutorilor un drept la cuvant, dar la intrebare a uitat sa raspunda. Implicit, am constatat ca in tiradele lui exista o mecanica de neimitat, cu care nu te poti confrunta fara sentimentul ca plonjezi in ridicol. Si ne ameninta si acesta cu prietenia lui Bodo Hombach, fara sa stim daca il trateaza si pe demnitarul Uniunii Europene cu acelasi limbaj de domeniul absurdului.

Disfunctia Mihai Razvan Ungureanu a avut o solutie, dar toate celelalte la care ne-am referit au ramas in picioare. Aici ne-a adus si debandada politica in care se complac si presedintele, si premierul. O debandada de rau augur.

Cronica Romana

Luni, 5 Februarie 2007