Primul jihad pornit de Islam Impotriva crestinatatii a debutat acum mai bine de 500 de ani, In 1453, o data cu capturarea Constantinopolului, adica prin surparea unui simbol notoriu; In cazul luarii Constantinopolului, prin aneantizarea celui mai impunator simbol al unitatii si axialitatii lumii crestine. Mai departe, proiectul islamic a urmarit “deconstructia” rapida a structurilor ecumenismului bizantin si a recompunerii lor potrivit planurilor celui mai grandios bastion cosmopolit visat vreodata de imaginatia islamica. Iata de ce, o buna bucata de vreme si deloc islamizat, NeoConstantinopolul sultanului Mahomed a reprezentat New York-ul lumii medievale. El a putut fi pus pe picioare gratie costisitoarelor tehnici de Impresurare , a fabuloasei artilerii pusa In miscare si a montarii unei extrem de luxoase si cosmopolite logistici cultural – administrative.

Cel de-al doilea jihad, petrecut sub ochii nostrii si chiar In cuprinsul anului care se pregateste sa treaca, a fost declansat simbolic cu prilejul miseliei din 11 septembrie. Privit “stiintific”, fara patima confesionala, se poate observa ca Intocmai precedentului jihad si acesta si-a propus In mod deliberat sa debuteze la fel de masiv tot In sfera simbolului; de aceasta data prin organizarea unei uriase ofense simbolice, de proportie planetara. Asa cum s-a putut vedea, este vorba de ofensa pe care o poate aduce celui mai opulent si mai cosmopolit centru al modernismului recent, distrugerea subita a Insemnelor infailibilitatii sale: emfaticele arhitecturei newyorkeze ale puterii financiare si militare, ridicate de SUA – cea mai robusta natiune a lumii contemporane.

In pofida sutelor de ani care le separa, ambele evenimente probeaza faptul ca una din tacticele predilecte ale razboiului sfant islamic consta In ruinarea sarpantelor spirituale ale inamicului, prin actiuni fulger, desfasurate Intotdeauna In registrul simbolic, actiuni menite sa demonstreze labilitatea factuala, pragmatica si operanta a principalelor simboluri constitutive ale spiritualitatii adversarului confesional. In acest sens, Rasaritul crestin, a carui istorie a avut de furca sute de ani cu jihadul otoman, detine o experienta redutabila In materie de mentalitate islamica. Cu atat mai surprinzator apare faptul, ca Inainte de a stabili reactia oportuna la sangeroasa provocare simbolica din 11 septembrie, nimanui din administratia statului american nu i-a trecut prin cap sa convoace si sa consulte vasta competenta dobandita de neamurile crestine, ocupate atata amar de vreme de abuziva putere islamica. Si daca totusi acest lucru s-ar fi Intamplat, n-ar fi fost deloc exclus, ca In numele lumii crestine, americanii sa fi facut alegerea celei mai nimerite si mai eficiente replici: sub grozava amenintare a bombardarii orasului Meca, de catre supersofisticatele escadrile electronice, pregatite de lupta, americanii ar fi putut redobandi Constantinopolul, cu Sfanta Sofia cu tot si astfel ar fi putut reface peste noapte ravnitul ax al unitatii crestine. O astfel de Intorsatura neprevazuta a situatiei, ar fi calmat, ca prin minune, pe de o parte, vehementa pretentiilor islamice, descurajand definitiv Intreaga canava a retelelor sale teroriste, iar pe de alta parte ar fi transformat Intregul popor ucis la World Trade Center Intr-un slavit popor de mucenici. Din pacate, Insa, mania americana a fost repede de tot anesteziata de irezistibilele arome ale pamanturilor afgane si asiatice, Imbibate pana la refuz cu petrol!

De cealalta parte, terorismul islamic a reusit o performanta mediatica fara egal In istoria lumii moderne: a reusit sa actualizeze la scara planetara o prabusire simbolica recenta, la cotele aceleeasi anverguri cu arhetipala cadere a Constantinopolului – Caderea New York-lui, adica dezagregarea simbolicii infailibilitatii americane. Dinaintea simbolurilor proaspat rapuse si Inca fumegande ale cosmopolitismului newyorkez, toata suflarea idolatra s-a cutremurat ca dinaintea ireversibilei disparitii a singurei si celei mai scumpe certitudini umane! Un tanar istoric roman, s-a grabit sa preia imediat suspinul acestor plangeri en vogue: “dupa atentatele din 11 septembrie nimic nu va mai fi ca Inainte!”. Incontestabil , devotul sacrosantei axiologii americane simtise bine, fiindca , Intr-adevar, pentru cei a caror credinta a pivotat nestramutat In jurul celor doua “minarete” worldtradecentriste, lumea Isi pierduse mai nou noima; noima ei zacea zdrobita, facuta praf si Ingropata undeva In densitatea sinistra a celor doua uriase gramezi de fiare si beton.

Sinceritatea buna a acestei teribile constatari a fost Insa repede bruiata de o vociferare noua, triumfalista, care a blocat adevarata comuniune pe cale sa se nasca, printr-o stupida solidaritate heirupista care a substituit utilei contemplari a mortii si a nimicniciei civilizatiei seculare, o fervoare razboinic – puerila, centrata de urgenta razbunarii, a spalarii prin sange a ofensei Indurate. Evenimentul tragic care, In mod normal, ar fi putut sa recalibreze axiologic Insasi modernitatea New York-ului, ca dispecer autoritar si recunoscut al valorilor contemporane, a fost folosit, din pacate , drept motiv al unei ofensive militare fara precedent, Indreptata ridicol Impotriva celei mai primitive si mai slab dotate asezari statale. Devotata aceluiasi proiect, rumoarea incontinent – pisaloaga a CNN-ului n-a facut altceva decat sa preamareasca tonica defilare de forte militare, a caror spectacol era menit, chipurile, sa refaca Increderea fidelilor In infailibila atotputernicie americana si, mai ales, ca miracolul american nu este un simplu basm fiindca, iata, In faptul ca totul a revenit la loc si absolut la fel ca Inainte!

Pe fundalul acestei caznite Increderi, Incropita la repezeala, din goana avioanelor si la nici 4 luni de la somptuoasa cadere simbolica a New York-ului, cartea “Omul recent” a d-lui Patapie(vici) izbeste qua din senin – aparent la fel de sinucigas, dar Intr-o insolita versiune jertfelnic crestina – Insasi stalpii de sustinere a mandrului sistem de valori a aceleeasi infaibilitati rapuse. Golemii, facuti iar nu nascuti, ai trufasei axiologii, socotindu-se ea insesi inexpugnabila, corespunzatoare unei tipologii antropologice la fel de infailibila si ea, au fost inspirat botezati de tanarul autor roman cu numele generic de om recent.

Mai mult de trei sferturi din carte denunta prima data In lume si absolut memorabil gravele devieri axiologice, cu certe consecinte care ating insasi confiniile programului genetic al fapturii! pe care le Inregistreaza iresponsabila manevrare a conceptului de modernitate, qua principal instrument si forma de expresie existentiala a omului recent. (dupa cum se poate vedea, oroarea cacofonica a autorului ne-a molipsit si pe noi!)

Din capul locului, credem oportun sa semnalam ca termenul adecvat ar fi trebuit sa fie forma degradata entropic a modernitatii, adica binecunoscutul si mizerabilul nostru modernism contextual, cel de toate zilele! E bine qua d-lui Patapie(vici) sa observe retrospectiv ca, exceptand civilizatia crestina, tuturor civilizatiilor “eternei reIntoarceri” le lipseste cu desavarsire din biografia milenara, orice urma de vector modern, de epoca moderna. Ori modernul irumpe exact In momentul In care irumpe persoana umana afirmata In lume prin Intruparea Celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi. Odata cu modernitatea cristica, insul antic dispare definitiv din istoria curenta, Incat Insusi insul recent al dl Patapie(vici) nu reprezinta altceva decat un ins produs de lumea secularizata de astazi, profund revolut si defazat ontologic, qua o momaie antica resuscitata de imaginatia nostalgic – tembela a unei umanitati lipsita de credinta. Iata de ce avea dreptate Parintele Staniloaie, cand rostea cu glas mare si temeinic autorizat, ca nimeni si nimic nu este si nu va putea fi vreodata mai modern decat Hristos . Recomandam deci qua peste tot In cuprinsul impresionantei lucrari critice a dl Patapie(vici), termenul modernitate sa fie Inlocuit prin cel de modernism.

Randurile de fata nu si-au propus catusi de putin sa ofere cititorilor si fanilor tanarului autor, de curand mai razvratit metafizic ca niciodata, o exegeza detailata a lucrarii sale recente. Cartea d-lui Patapie(vici) este folosita doar ca ocazie majuscula de a observa noile repere de-a lungul carora se desfasoara pasionantul itinerariu duhovnicesc al unui autor, pe cat de rasfatat public, pe atat de dornic sa evite orice ruptura de identitatea culturala pe care i-a acordat-o galeria sustinatorilor sai conjuncturali. Fiindca trebuie spus ca d-l Patapie(vici) cunoaste, ca nimeni In generatia sa, tainele navigarii periculoase pe crestele notorietatii culturale. Ne vom rezuma deci sa mentionam qua cartea domniei sale foloseste distribuirea recentului sau stoc de sesizari “reactionare” prin traditionala formula a “capetelor de Intelepciune” specifice scrierilor patristice. Descrierea omului recent este facuta de-a lungul unei devastatoare critici a principalelor sale obisnuinte formative.

Ingrijorarea metafizica a autorului, devenit “reactionar” fara voie! respinge orice compasiune sau milostivire analitica. Omului recent nu i se da nici o sansa. Si chiar atunci cand uriasul angrenaj demistificator mobilizat reuseste sa-i azvarle In brate Insusi scalpul omului recent, autorul, aproape superstitios, dezlantuie rafalele unor noi si noi desconspirari, pentru a se asigura ca cel putin pe palierul conceptual al cartii sale, au fost complet retezate toate capetele recente ale molohului. Pagini Intregi, vehiculand un lexic napraznic, organizat In sintagme menite sa exorcizeze inaugural Intregul camp de reflectie asupra modernismului, sunt axate pe divulgarea si Inserierea migaloasa a tuturor apucaturilor conceptuale si comportamentale ale cugetarii omului recent, Incepand cu ceea ce dispretuieste sau ignora programat si sfarsind cu registrul de apetente si pofte care-l definesc axiologic. Ma voi rezuma sa citez, pentru splendoarea sarcastica care ordoneaza insectarul critic al autorului, cateva fragmente privind descrierea tipologiei aferate a eruditului recent, a modului In care Isi fardeaza acesta, prin note si indexuri luxuriante, impotenta creativ – vizionara: “Un alt semn al noului stil de eruditie este raspandirea exuberanta a indexului de nume ori de materii. Indexul a fost din totdeauna un nepretuit instrument de lucru. Sensul lui era usurarea accesului la anumite linii de forta ale cartii. In niciun caz, In epoca eruditiei rudimentre, nu i-ar fi trecut cuiva prin cap sa rezume lectura cartii la parcurgerea itemilor cuprinsi In index. Mergeti In marile biblioteci si spionati modul In care sunt frunzarite cartile numite azi, In mod respingator, “lucrari de specialitate”. Pentru noul erudit, lectura unei carti Incepe cu indexul. Parcurge itemii de interes pentru articolul pe care intentioneaza sa-l Impopotoneze, scoate citatele semnificative, Inscrie pedant toate datele lucrarii consultate si, cu bibliografia completata, pierde orice interes pentru cartea respectiva. Lipsa de bun gust a acestui procedeu fals, care distruge simtul pentru cratie, anuleza discernamantul fata de constructia argumentului si sparge cultura In siruri de fraze paratactice ale unor autori permutabili (caci cultura este facuta din autori, iar nu din contributii anonime), numai atrage atentia nimanui.”(…)

“Inainte vreme, omul cultivat era admirat pentru cultura sa, pe care o vadea prin capacitatea de a oferii interpretari asupra evenimentelor si o viziune personala asupra lumii. In schimb omul specializat era cautat pentru competenta sa tehnica. El era cautat asa cum sunt cautati cizmarii, pentru a remedia o gaura In talpa sau un flec delabrat. Daca omul cultivat era frecventat pentru talentul, viziunea si sociabilitatea sa inteligenta, omul specializat era frecventat pentru capacitatea sa de a rezolva probleme punctuale. In epocile de discernamant, orice om specializat cauta sa fie si cultivat, iar cultivarea mintii si a sufletului constituia idealul oricarui om cu scaun la cap. Nu mai putin, din punct de vedere tipologic, In persoana celor doua forme umane se confrunta ireductibilitatea a doua forme de inteligenta. Inteligenta care cauta sensuri pentru a se integra lumii versus inteligenta care inventeaza mecanisme pentru a se substitui lumii, explicand-o fara rest.”

Ceea ce surprinde la acest strasnic atentat asupra caracteristicilor constitutive ale exemplarului uman produs de lumea secularizata este faptul, ca In pofida savantei arhitecturi conceptuale a “dosarului”, continuturile cartii pot fi abordate usor iar tintele atacurilor pot fi repede si clar decodate. Obez prin multitudinea citatelor si personalitatilor chemate sa-i valideze “reactionarismul recent”, discursul d-lui Patapie(vici) ajunge sa se bizuie uneori pe prestigiul acelorasi note de subsol, salvatoare si In cazul dansului ca si In cazul eruditului Infierat mai devreme. Cartea mizeaza pe hiperationalitatea ingineriilor critice, pe rigoarea geometric – deductiva a dezvoltarii temelor, iar tot ce ar putea sa-I para cititorului drept manifestari ale spiritului de finete sau ale unei eventuale propensiuni fata de nuante, nu sunt In realitate decat glafirele aceleiasi rationalitati expozitive.

Ca si “Capitalul” lui Marx, rezistenta literara a “Omului recent” este data de o impetuoasa perspicacitate dihotomica si de geniul critic care anima, de la un capat la altul, analiza sistematica a celei mai recente imbecilitati de care a fost In stare insul uman. Snopul de pagini finale dedicate solutiilor capabile sa creeze noile partii de expresie creativa a umanitatii contemporane patimesc, ca si “eshatologia” marxista, prin teologhisiri uscate, rebarbative scolastic, care globalizeaza pe fata un fundamentalism de clara si nedisimulata sorginte ioachimista. De aceasta data, cuvintele sunt folosite imprudent, scapate de sub tutela harnicului si asprului bisturiu care guvernase indraznetele incizii si amputari operate asupra madularelor conceptuale ale modernismului. Iata de exemplu, logica friabila a urmatorului fragment de discurs: “Argumentul Impotriva degradari progresive a timpului este canonic “Vremurile si anii sunt pusi In puterea lui Dumnezeu”, spunea In 1933 Serghei Bulgakov,”si nici un veac nu-I scapa din putere”. Altfel spus, Dumnezeu este mereu prezent In lume si, drept urmare, timpul crestin nu poate fi degradabil, nici circular, ci numai egal si uniform. El nu se poate degrada dupa o lege proprie, independenta de vointa lui Dumnezeu, decat daca dogma omnipotentei lui Dumnezeu este falsa. Prin urmare, cei care sustin ca modernitatea (modernismul!/nota noastra) reprezinta un timp degradat, admit ca Dumnezeu a fost prezent In lume In mai mare masura In vremea Patristicii decat acum. Dar acest lucru nu poate fi sustinut decat daca se adnite ca timpul curge dupa o lege proprie, independenta de vointa lui Dumnezeu. Deci daca se admite ca Dumnezeu nu este, de fapt, nici omnipotent, nici omniprezent”. Intreaga constructie rationala a autorului ignora faptul, ca, avand drept model Creatia divina, orice creatie nu se face In timp, ca si cum Intai ar fi “confectionat” timpul, iar apoi ar fi fost presarat cu acte creative, ci, cum ar zice teologia Parintelui Galeriu, creatia se face, laolalta cu timpul. Altfel spus, creatia si timpul se ivesc nedezlipit. Creatia a fost gandita In perspectiva parteneriatului liber cu faptura creata. Ori este de la sine Inteles ca nevrednicia partenerului uman poate eroda proiectul si categoriile spatiale si temporale care Il Intrupeaza. Partener liber al Domnului, omul poate contribui atat la degradarea categoriilor care Il limiteaza ca faptura zidita, cat si la “schimbarea lor la fata”, Intr-un pamant nou si un timp nou, Invesnicit, in dumnezeiasca sinergie cu lucrarea Sfintei Treimi.

In alta parte, acelasi autor tine sa precizeze In alta parte ca “Iisus anunta astfel epoca noastra, epoca In care credinta a ramas sa fie singurul raport pe care-l mai poate avea cu divinul omul care traieste Intr-o lume In mod necesar “dezvrajita”. Caci singurul chip vizibil al divinitatii celei vii si adevarate Fusese Fiul (Tatal nu are chip – vezi interdictia de a-I face chip – ci numai Nume):de atunci, prin plecarea Acestuia, In lume nu mai pot exista chipuri actuale ale divinitatii (epifanii, aparitii etc), ci numai chipuri comemorative, de tip simbolic (icoanele)”. Autorul neglijeaza faptul ca Insusirile comemorative ale sfintelor icoane reusesc tocmai actualizarea protochipurilor pe care le reprezinta. Un adevar binecunoscut de orice absolvent al Institutului de Teologie!

Ne Ingaduim sa sustinem ca neajunsurile pe care le Inregistreaza discursul final, recuperator, se datoreaza probabil parerii autorului ca emotia teologica – cea care organizeaza traseele trairii teologice, mai putin frecventate de catre intelectualitatea laica – ar putea fi “accesata” cu acelasi instrumentar critic si In afara oricarei rupturi existentiale semnificative. In loc sa se Inalte Inspre palierul teologic d-l Patapie(vici) se cazneste sa-l coboare la dansul si sa si-l “faca manusa”, ca pe inca un versant al unei alte rationalitati pralele, dar Intru nimic diferita ontologic de versantul celeilalte rationalitati critice. Ori singura specie teologica care mentine un oarecare coeficient critic, Insa In forma “schimbata la fata” a deosebirii duhurilor si a discernamantului teologic este apologetica, o disciplina a carei frazare solemna si hieratica vizeaza cotele alpine ale apararii credintei. Iata de ce una dintre caracteristicile omului recent este incapacitatea sa funciara de a admira si de a doxologii. Tot o caracteristica a aceluiasi om recent este si omogenizarea domeniilor spiritului, netezirea cu sila a ierarhiilor si stergerea rupturilor de nivel. D-l Patapie(vici) Ii atine curajos calea, ziua-n amiaza mare, Inarmat pana In dinti, Incercand sa-l pocnesca direct In moalele capului. Il izbeste desigur mortal fara Insa a-l suprima. Omul recent nu poate fi nici ameliorat treptat, pana la a “redeveni alchimist In chimie, traditionalist In modernitate, modern In postmodernism si imobil In plina miscare”, cum crede tanarul “reactionar”. Pe de alta parte, omul recent trebuie parasit cu toate riscurile. Modernismul lui Inceteaza sa prolifereze doar cand e lasat sa piara, fara obiect, ca dracii varati util in turbincile sfintilor! El nu poate exista decat pe o tulpina – gazda, lacoma, curioasa si disponibila. Credinta Il paralizeaza, fara sa-l anihileze. Ramane si toropeste undeva, In pliurile cugetului. Cu omul recent trebuie rupte complet relatiile si mojicia oricarei despartiri radicale este Intru-totul binevenita. A purces oare la toate acestea d-l Patapie(vici)? Inainte de a arata intelectualitatii bastinase uimite scalpul omului recent, a comis oare ruptura radicala cu ambianta si stilemele acestuia? Este semnificativ faptul ca autorul evita sa furnizeze, fie si demonstrativ, modele autohtone de oameni recenti. L-as Intreba bunaoara In ce masura poate fi socotit Ioan Petru Culianu drept unul din liderii acestei umanitati recente? La fel de bine m-ar interesa sa stiu daca in opinia dansului Gabriel Andreescu, Renate Weber, Cristian Preda, Gabriela Adamesteanu, Zoe Petre sau Dan Pavel ar putea fi sau nu socotiti printre exemplarele emblematice ale omului recent? A fost sau nu o manifestare a corectitudinii politice semnarea jubilantei adeziuni a intelectualilor la bombardarea provinciei Kosovo sau a Belgradului, In zi de BunaVestire!? A fost sau nu o manifestare tipica a corectiei politice, aservirea presedentiei constantinesciene, prin presiunile zoepetriciene, exigentelor grupului 22? Abia raspunzand unor astfel de teme “la zi” am putea aproxima In ce masura a avut loc desprinderea autorului reactionar de galesa galerie conformista care l-a ridicat In slavi, fiindca la urma urmei, ce altceva decat obedienta corectitudinii politice Ii prelungeste indecenta participare la CNSAS, unul din cele mai expresive organisme purtand semnatura omului recent. Si In ultima instanta, tocmai stoparea paricidului pe care-l savarseste nesanctionat acelasi om recent si recuperarea cuvincioasa a inegalabilului prestigiu al parintilor reprezinta semnul incontestabilei metanoia, pe care, nu ma Indoiesc ca autorul acestui incendiar document metafizic o va Implini Intr-o buna si laudata zi. Va fi de altfel si momentul cand Sfantul Patapie va glorifica, printr-un renume nou si nemaiauzit, versiunea oraseneasca a faimosului si tot pe atat de smeritului sau nume de pustnic egiptean.

Sorin Dumitrescu