de Mihai Pelin

Un publicist prezent intr-un cotidian central a avut ideea bine venita sa treaca in revista destinele incurcate de regimurile politice si de vicisitudinile vremii ale unor contemporani cu aceleasi preocupari ca si noi, fiind vorba despre destinele lor sau de ale familiilor lor. Ca biografia familiei lui Horia Roman Patapievici e cam trasa de par, nu conteaza. Nu moare lumea din asta si din atat.

Sunt reconstituite mai aproape sau mai departe de adevar biografiile contradictorii ale lui Neculai Constantin Munteanu, Bogdan Olteanu, Gabriel Liiceanu, Ion Ianosi si a directorului Institutului Cultural Roman. Iar daca luam la bani marunti si biografiile altora, cam de acelasi calibru, ajungem la concluzia ca cel mai curat dintre toti ramane Neculai Constantin Munteanu, cel mai tratat cu indiferenta si mai hulit dintre ei. Disidenta lui nu a fost una mimata si nici inventata dupa decembrie 1989, asemeni disidentei lui Gabriel Liiceanu sau Andrei Plesu. Si toti detractorii lui ar trebui sa-si impuna clipe lungi de tacere, mai bine zis sa traga obloanele la pravalia lor cu intrigi si cu minciuni.

Dar sa vedem si la ce concuzie ajunge perspicacele publicist? El considera ca asemenea vieti incurcate nu se cuvine a fi tratate doar in negru si alb, cum se obisnuia sub regim comunist, ci cu o sensibilitate proprie zilelor noastre, capabila de nuantari si distinctii. Ceea ce inseamna mai multe, in primul rand faptul ca oamenii nu trebuie judecati dupa faptele parintilor lor si ca fiecare biografie trebuie privita cu intelegere si, uneori, atunci cand e cazul, chiar cu o minima compasiune. Ceea ce e frumos, dar cam alaturi de adevar. Capabila de asemenea interpretari subtile, mai crede publicistul in cauza, nu poate fi decat o noua generatie de jurnalisti, istorici si analisti, in masura sa judece oamenii in functie de criteriile zilelor noastre. Sa stam insa stramb si sa judecam drept. Cine se indarjea sa judece oamenii in functie de dosarele mediului familiar din care se intampla ca provina? Doar comunistii din primele lor guvernari, cele mai marcate de nedreptati si abuzuri, si jurnalistii, istoricii si analistii contemporani, formati in spiritul unei morale noi. Ceilalti, formati in regimul totalitar, se subintelge, ar trebui aruncati la cos.
Numai ca lucrurile stau exact invers: jurnalistii, istoricii si analistii formati si afirmati sub regim comunist erau cu mult mai predispusi sa-si judece semenii cu intelegere, tocmai datorita experientelor traversate nemijlocit. Pe cand cei de astazi au cantonat intr-un dogmatism rigid si echivalent doar cu cel exercitat in vremuri mai vechi. Astazi a revenit la moda obiceiul nefast de a rasfoi in nestire dosarele celor neagreati de asa-zisa societate civila. Nu cumva dosariada de astazi isi trage radacinile din mentalitalitatea si practica comunistilor din anii ’50? Si cine, in fond, a inventat Consiliul National de Cercetare a Arhivelor Securitatii? Aceeasi societate civila, pornita sa faca ordine in ierarhiile contemporane, fara un mandat oficial si licit, nicidecum jurnalistii, istoricii si analistii care si-au exercitat profesiunea inainte de decembrie 1989.
Atunci despre ce vorbeste publicistul nostru incalzit de elan justitiar ipocrit? El preconizeaza si recomanda decis o primenire accelerata a intelectualitatii acestei tari, insa nu in conditii firesti si civilizate, prin schimbul inerent ce survine intre generatiile succesive, ci prin apel la accesorii care nu au nimic comun cu esenta si calitatea personajelor vizate sa paraseasca ringul. Ceea ce in unele situatii risca sa devina periculos, pentru ca va starni neindoielnic reactii si va transforma domeniul culturii intr-un teren ravasit de polemici interminabile. De aici si tendinta gruparii intelectualitatii mai noi intr-un clan bine sudat si pus pe epurari operate fara discernamant, numai pentru a inlocui un personaj incomod cu altul, dat pe brazda autodeclaratei noastre elite. Numai ca lucrurile nu se desfasoara cum ar fi vrut respectiva elita. Alaturi si independent de ea subzista si actioneaza si intelectuali formati alta data, de cele mai multe ori mult mai productivi, dar si unii formati in ultimele doua decenii, care au inteles ca li de propune un drum infundat si nu s-au inghesuit sa-l urmeze. Si ei sunt mai productivi decat majoritatea elitei. Treptat, taberele se vor polariza de la sine, se va produce o ruptura dramatica in cultura, si va ramane vie numai cultura adevarata, straina de sforariile si combinatiile subterane ale elitei numite mai sus. Si nu elita va iesi in castig. Ea va fi aceea ce va ramane pe margine, incurcata in combinatii subterane si sforarii. Asa ca publicistul nostru ar trebui s-o lase mai moale cu promovarea unor idei lipsite de ecou in opinia publica. Opinia publica nefiind compusa numai din el si din obiectele adulatiei sale. La o analiza atenta, operata de alti analisti decat cei aflati in vederile lui, opinia publica nu are motiv de ingrijorare ca evolutia evenimentelor ar putea sa fie defavorabila intr-un viitor mai apropiat sau mai departat. O asemenea inevolutie e imposibila. Fapt care ne determina sa traducem consideratiile publicistului nostru intr-un limbaj mai lumesc si mai accesibil publicului de rand, adica intr-o zicala la fel de veche cat de veche e stirpea noastra: nu mor caii cand vor cainii. Asta ca sa nu mai bajbaim in necunoscut, in cautarea unei solutii pentru cultura noastra contemporana, si sa descurajam initiativele preconcepute. Si, in sfarsit, ca sa nu se incetateneasca ideea ca unii ar fi destepti de le crapa mintea, iar altii niste sordizi epigoni comunisti.

Cronica Romana

7 Martie 2007