Pledoarie pentru institutiile nationale

de Nae Georgescu

Corifei ai culturii romåne din perioada interbelică şi-au propus cu obstinaţie întemeierea de instituţii naţionale. Ciuma roşie a lichidat generaţia lui Nae Ionescu, Eliade, Cioran şi Petre Ţuţea înainte de a-şi împlini obiectivele.

Citez: „CeauÅŸescu a transformat naÅ£iunea română în popor“; „adevăratul popor român, devenit în marea lui majoritate o populaÅ£ie“; „poporul transformat în populaÅ£ie“. Asemenea afirmaÅ£ii… populează tot mai des studiile unora de sociologie ori politologie, aproape că ne-am obiÅŸnuit cu ele ÅŸi trec neobservate de parcă ar fi simple glumiÅ£e stilistice. DiscuÅ£ia mi se pare cam piezişă, pentru că tipul acesta de discurs promovează o realitate deformantă. AbsenÅ£a instituÅ£iilor naÅ£ionale contribuie la acest proces. Corifei ai culturii romÃ¥ne din perioada interbelică ÅŸi-au propus cu obstinaÅ£ie întemeierea de instituÅ£ii naÅ£ionale. Ciuma roÅŸie a lichidat generaÅ£ia lui Nae Ionescu, Eliade, Cioran ÅŸi Petre Å¢uÅ£ea înainte de a-ÅŸi împlini obiectivele.

La o dezbatere pe această temă, care a avut loc recent în sala de conferinţe a Bibliotecii „Mihail Sadoveanu“, s-au adus argumente calme, de luat în seamă, pentru clarificarea stării actuale a existenţei noastre istorice. Se poate discuta în două moduri despre ideea naţională: ca devenire istorică şi ca definiţie în prezent. Odată recunoscută aspiraţia şi împlinirea unui popor ca naţiune, peste tot în Europa s-au creat aşa-zise standarde, adică parametri prin care se măsoară consistenţa ideii ca atare. De pildă, capitala unei ţări, oricare ar fi ţara respectivă, trebuie să aibă câteva instituţii reprezentative, pe lângă cele politice obligatorii: grădină zoologică, teatru naţional, muzee naţionale, metropolitan (prescurtat: metrou“) etc.

Tot astfel, o naÅ£iune trebuie să aibă instituÅ£ii naÅ£ionale recunoscute ca atare. S-a stabilit, prin consens, în secolul al XIX-lea – rămas în istorie sub denumirea de „secolul naÅ£iunilor“ – că aceste instituÅ£ii trebuie să fie: învăţă mânt naÅ£ional, istorie naÅ£ională, dicÅ£ionar al limbii naÅ£ionale, enciclopedie naÅ£ională, ediÅ£ii, bibliografii, o bibliotecă naÅ£ională etc. – ÅŸi academie ca punct de vârf al acestora toate. Eforturile noastre în acest sens au fost uriaÅŸe: s-au editat documente, s-au elaborat tratate, s-au constituit colecÅ£ii, s-au pus bazele bibliografiilor. Toate aceste energii, sau aproape toate, au fost încetinite ÅŸi apoi stopate lent după 1944, prin anii î’70 ai secolului trecut, desăvârÅŸindu-se opera de desfiinÅ£are a lor prin etatizare, transformare din instituÅ£ii în „institute“ etc. Este trist, dar adevărat. S-au creat premisele naÅ£iunii fără instituÅ£ii, adică s-a creat forma fără fond care a funcÅ£ionat ca o lozincă demagogică. De aceea zic că cei care discută asemenea lucruri o fac pieziÅŸ, adică fără să explice, aÅŸadar, dând cu sâc pur ÅŸi simplu.

N-aÅŸ spune aceste lucruri dacă n-aÅŸ avea sentimentul urgenÅ£ei. Sunt chestiuni care ne ard, sunt lucruri care trebuie făcute pentru a reintra în standarde. Noi, astăzi, n-avem o istorie naÅ£ională, n-avem un dicÅ£ionar al limbii naÅ£ionale, o enciclopedie, bibliografii etc. Cu toată durerea, trebuie să o spunem – ÅŸi este nevoie să ne asumăm aceste lipsuri, adică să construim. Voi mai discuta, poate, asemenea lucruri; acum însă vreau să dau un singur exemplu, acela al enciclopediei care ne lipseÅŸte. Cu toÅ£ii ne amintim de Caragiale ÅŸi de „Cioclopedica română“ al cărei membru era ÅŸi nenea Nae CaÅ£avencu. Trebuie spus că, încă din secolul lui Caragiale ÅŸi Eminescu, s-a încercat constituirea unei asemenea instituÅ£ii, dar caÅ£avencii neamului au boicotat ÅŸi deturnat ideea. ReuÅŸise Dimitrie Gusti să pună în operă cele patru volume cunoscute, fusese elaborat chiar al cincilea, dar noul regim de după 1944 l-a dat la topit (iar pe cele apărute le-a interzis). Au apărut, apoi, cele patru volume ale lui Dej-Beniuc, încropite cu viteza fulgerului ca să răspundă unui imperativ de moment. Se mai găsesc ÅŸi astăzi prin anticariate… La cuvântul „Cibernetică“, de pildă, acolo puteÅ£i citi că este vorba de „o ÅŸtiinţă burgheză inventată pentru a distrage atenÅ£ia proletariatului de la chestiunile grave etc…“. S-a înfiinÅ£at, mai târziu, Editura ÅžtiinÅ£ifică ÅŸi Enciclopedică – o instituÅ£ie demnă de numele său, care a publicat zeci, dacă nu chiar sute de dicÅ£ionare enciclopedice tematice – dar nu ÅŸi acea necesară Enciclopedie naÅ£ională. Să ne înÅ£elegem: o enciclopedie de asemenea anvergură are regulile, „standardele“ ei. Iată un exemplu: noi, la Cotul Donului, am suferit cea mai mare înfrângere armată din toată istoria noastră, de la Burebista încoace sau de unde vom începe ÅŸirul victoriilor ÅŸi înfrângerilor neamului. Ca să vedem ce a fost la Cotul Donului, putem consulta, astăzi, zeci de enciclopedii: BalÅŸaia Enziklapedia rusească (90 de volume), o enciclopedie poloneză în zeci de volume, una maghiară, Enciclopedia Britanica (scoasă de americani, circa 80 de volume), eleganta Enciclopedie italiană (pe care o vedem, ca fundal, în filmele cu ÅŸi despre elita actuală a Italiei), Enciclopedia Larousse etc. Ne lipseÅŸte una românească. Noi am devenit oarecum de poveste cu protestele la mesele rotunde inter naÅ£ionale în numele adevărului istoric. Nu ne convine cum scrie Larousse-ul despre cutare faptă sau personalitate românească. Bine-bine, dar ce scrie, mă rog, pe acel dicÅ£ionar în faÅ£a căruia protestăm?! Este punctul de vedere al lor. Unde este „Larousse-ul“ nostru?

Ca să fie, ar trebui să avem instituÅ£ia, nu institutul sau institutele. O enciclopedie este neutră faţă de stat ÅŸi partide, este o întreprindere naÅ£ională. Să luăm exemplul italienilor. Ei au instituit, în perioada interbelică, o formă legală de existenţă, adică au strâns la un loc un grup de intelectuali, i-a pus la dispoziÅ£ie un spaÅ£iu, lefuri, cărÅ£i etc. ÅŸi l-au pus la lucru aÅŸteptând vreo 10 ani ca să iasă primul volum. Statul a creat forma, dar instituÅ£ia nu s-a hrănit din buget, ci din participarea societăţii civile. Dimitrie Gusti a primit puÅ£ine fonduri de la stat, el s-a finanÅ£at prin donaÅ£ii din partea marilor ÅŸi micilor industriaÅŸi, în general a tuturor celor pătrunÅŸi de ideea naÅ£ională (vezi lista de donaÅ£ii ataÅŸate volumelor sale). Statul poate participa, este chiar datoria lui ca stat naÅ£ional să participe, dar într-o proporÅ£ie oarecare, oricum sub 50%. Altfel, statul poate da ÅŸi ordin să apară o carte, cum s-a întâmplat în anii ’60, la noi: aceea rămâne însă carte ÅŸi atât, nu instituie ceva, nu este rezultatul unei instituÅ£ii, nu este credibilă.

Intrăm în Europa. Este o Europă a instituÅ£iilor, pentru fiecare miÅŸcare de gând istoric există o temelie solidă. Cine ne va face ÅŸi nouă o enciclopedie naÅ£ională?! Cum ne vom armoniza instituÅ£ional cu bătrânul continent?! Avem toate institutele tehnice necesare, la roÅ£i dinÅ£ate ÅŸi lustruit dosare politice devenim experÅ£i, dar acestea sunt, pentru europenii de azi ÅŸi de mâine, chestiuni care Å£in de muzeu, de expunere, exponate. Nu sunt chestiuni vii, care ne frig, ne dor, ne sorb către o muncă naÅ£ională adevărată. Suntem o naÅ£iune, cum să nu? – dar nu avem instituÅ£iile standard, instrumentele de lucru necesare omului naÅ£ional. Acestea au fost interzise, distruse chiar de acel homo novus socialisticus de după ultimul război mondial. Iar astăzi, un alt homo novus, cel ideocratic, ne râde în nas că nu suntem pentru că nu avem. El rămâne cu râsul, dar noi? Avem proiecte instituÅ£ionale, le resimÅ£im necesitatea, suntem în stare să le aplicăm, ce verb de legătură ne mai trebuie? Semiauxiliarul obiÅŸnuit al limbilor europene este „a voi“. Asta înseamnă însă educaÅ£ie, să ÅŸtii ce vrei – chestiune de pedagogie naÅ£ională.

Cultura/Culte

ATAC, 8.02.2007