Supravegherea discretă a acestuia a dat roade abia în momentul în care ofiţerul neamţ a intrat în legătura unui agent KGB. De aici încolo a fost demantelată, cu discreţia specifică, o întreagă operaţiune de spionaj sovietic în care era prins, alături de cei doi, şi un important diplomat britanic de la Bucureşti. Abordarea lui Johan Elter, de către un ofiţer român de contraspionaj, a scos la iveală însă şi un alt nume care avea să devină extrem de popular în deceniile următoare.

Era vorba de PINO, diminutivul de la Pinochio, un puÅŸti părăsit de părinÅ£i ÅŸi „adoptat“ de aceeaÅŸi familie care-l găzduia pe bătrânul spion. GraÅ£ie educaÅ£iei primite ÅŸi de la Elter, Pino a devenit un foarte apreciat actor dar, după primul succes în carieră, l-a părăsit brusc pe cel care-i fusese ÅŸi tată ÅŸi mamă în anii grei de după război. AÅŸa se face că în operaÅ£iunea de spionaj din anii ‘70, instrumentată de ofiÅ£erii români, a apărut foarte des, mai întâi în mărturisirile lui Johan Elter, numele puÅŸtiului care-l părăsise. „Pino… Pino… cum a putut Pino?“ era întrebarea pe care o tot repeta obsesiv bătrânul spion, în timpul discuÅ£iilor cu ofiÅ£erul român care coordona cazul. „Cum a putut Pino să mă părăsească?!…“ – era tot ce mai conta pentru cel care fusese, vreme de mai multe decenii, o adevărată maÅŸinărie de spionaj. Johan Elter, ÅŸeful filajului german, devenise „unchiul Hans“, un rol din care nu ÅŸtia să mai iasă. „Nepotul“ Pino se afla, în schimb, la primele sale roluri pe scenele teatrelor bucureÅŸtene. Cel mai important dintre acestea s-a consumat în decembrie 1989 când a ordonat bombardarea Bibliotecii Centrale Universitare, pentru a-i ucide pe „teroriÅŸti“. La acea dată însă, „unchiul Hans“, la fel ca ÅŸi ultima lui întrebare obsesivă, nu mai reprezentau decât niÅŸte consemnări ascunse într-un dosar secret ÅŸi bine păzit. Astăzi, cei care mai ÅŸtiu câte ceva despre povestea lui Johan Elter sunt mai puÅ£ini decât degetele de la o mână. Unul dintre ei, fostul ofiÅ£er de contraspionaj „Iacobescu“, a avut totuÅŸi disponibilitatea parÅ£ială ÅŸi atent calculată de a ne relata câte ceva din incredibila confruntare a marilor servicii secrete străine pe teritoriul României, precum ÅŸi rolul jucat de nerecunoscătorul Pino în această afacere.

„Pinochio“ şi „unchiul Hans“, alias colonelul nazist Johan Elter

Născut la începutul anilor ‘40, într-o familie de aromâni, Pino – „Pinochio“ a avut neÅŸansa să rămână de mic fără părinÅ£i, dar ÅŸi fără bunic, pentru o lungă perioadă de timp. Imediat după terminarea războiului ÅŸi venirea comuniÅŸtilor la putere, bunicul lui Pino a fost arestat de Securitate. PărinÅ£ii i-au fost ÅŸi ei arestaÅ£i ÅŸi acuzaÅ£i de activitate legionară: tatăl fusese comandant legionar, iar mama, ÅŸefă de cetăţuie. Rămas singur, Pino a fost luat în îngrijire de o altă familie de aromâni, tot foÅŸti legionari, dar care reuÅŸiseră să scape de prigoana Securităţii. Si, ca si cazurile Apolzan sau Coman (Manolescu si Blandiana) a tradat idealurile parintilor fara sa clipeasca – nota ACM.

Curând, în familia de aromâni, domiciliată pe o străduţă perpendiculară pe Calea Călăraşilor din Bucureşti, a mai apărut un nou personaj. Este vorba despre „unchiul Hans“, un domn înţelegător şi manierat, de care Pino avea să se apropie din prima clipă. Puştiul n-a ştiut, şi nici nu avea cum să afle, faptul că în spatele privirii blânde a „unchiului Hans“ se afla, bine ascunsă, o altă lume, secretă, care nu voia să dispară şi care avea să continue un lung război început cu decenii în urmă.

Este posibil ca Pino să afle chiar azi, odată cu cititorii noştri, cine era în realitate cel care avea să-i lumineze copilăria. „Unchiul Hans“ era nimeni altul decât colonelul Johan Elter, fost şef al Grupării de Filaj a numeroaselor servicii secrete naziste care au acţionat în România, anterior şi în timpul razboiului. Ofiţerul nazist nu s-a retras la vreme din România, odată cu administraţia germană, ci s-a refugiat, pentru o vreme, undeva prin împrejurimile Sibiului. Ulterior, printr-o veche reţea legionară, el a ajuns în Bucureşti şi a fost găzduit clandestin de noua familie a lui Pino. Deşi se părea că noul refugiu va fi temporar, colonelul Elter avea să rămână la noua adresă, departe de vânătorii de nazişti (dar nu şi de serviciile de informaţii străine sau autohtone) până la sfârşitul vieţii, adică până pe la începutul anilor ‘80.

Pino îşi părăseşte maestrul de scenă

Provenit dintr-o bună familie germană, Johan Elter a beneficiat şi de o educaţie aleasă, incluzând aici şi o deosebită aplecare spre artele interpretative. Spionajul, meseria în care avea să se consacre ulterior, nu putea fi imaginat fără stăpânirea perfectă a tainelor actoriei. Influenţa exercitată asupra carierei artistice a tânărului Pino a fost, din acest motiv, covârşitoare. Viitorul actor a avut în „unchiul Hans“ un adevărat maestru.

Cum familia nu s-a putut ocupa de educaÅ£ia lui Pino, „unchiul Hans“ i-a fost ÅŸi pedagog, ÅŸi meditator, ÅŸi mentor spiritual, ÅŸi confident. I-a fost, de asemenea, „maestru de scenă“, repetând cu el rolurile ÅŸi dezvoltându-i registrul de abordare a personajelor. Neavând o altă familie, „unchiul Hans“ s-a ataÅŸat atât de tare de Pino încât, spre sfârÅŸitul anilor ‘70, când discipolul a primit o nouă locuinţă (prin Gogu Radulescu – nota ACM)ÅŸi l-a părăsit, ruptura i-a produs un adevărat ÅŸoc. Dedublarea personalităţii, firească în cazul oricărui spion, îi jucase lui Johan Elter o festă destul de urâtă în ultimii ani ai vieÅ£ii. Marele spion german, ascuns în haina „unchiului Hans“ devenise brusc un bătrân bolnav ÅŸi neajutorat. ÃŽntr-un asemenea moment însă, în viaÅ£a lui a intervenit un nou personaj, care nu mai avea legătură cu Pino. Este vorba despre contraspionul român „Iacobescu“.

Agentul KGB bate la uÅŸa lui Elter

Fugarul german Johan Elter fusese localizat şi identificat de mai mult timp de către Securitate, dar nu fusese deranjat, deoarece s-a considerat că a fost lăsat special „în conservare“ şi „naturalizare“ ca viitor „agent ilegal“. S-a mers deci pe ipoteza că este o „cârtiţă“ în conservare a BND şi se aştepta trecerea sa în poziţie activă şi interceptarea întregii activităţi. Ipoteza presupunea o supraveghere permanentă a spionului neamţ, fapt care n-a adus, pentru multă vreme, nimic nou în plan operativ.

Numai că, la un moment dat, o secţie a contraspionajului român a intrat în alertă. „Iacobescu“, un perseverent şi zelos ofiţer român de contraspionaj, care monitoriza „Antena Albionului“ la Bucureşti a descoperit legătura cu fugarul german. Lui Johan Elter i s-au depistat contacte cu un agent de legătură al KGB-ului folosit pentru realizarea întâlnirilor impersonale cu agenţii din România, printre care şi cu diplomatul britanic „Lord“. Este foarte probabil că agentul KGB care l-a contactat pe Johan Elter să fi avut informaţii despre existenţa lui în România din interiorul serviciilor secrete vest-germane. Otto John, fost şef al contraspionajului vestgerman (BfV) în perioada 1950-1954, a lucrat pentru KGB, el fiind recrutat de sovietici prin intermediul lui Kim Philby, şeful secţiei iberice din MI6, care l-a ajutat să se refugieze în Marea Britanie după 20 iulie 1944. De asemenea, englezul, la rândul său, fusese recrutat de KGB în timpul misiunii diplomatice anterioare la Moscova. El îşi continua activitatea de spionaj pentru sovietici de pe teritoriul României. Legătura în Bucureşti se realiza atunci prin sistemul clasic al căsuţelor poştale impersonale.

Astfel, agentul de legătură al KGB-ului se folosea de o ieşire pe terasa blocului la parterul căruia se afla cinematograful „Patria“, pentru o semnalizare optică, la intervale şi ore prestabilite, care era vizualizată de diplomatul „Lord“ de la o fereastră de la etajul clădirii Ambasadei Marii Britanii, unde, la câteva minute după lansarea semnalului optic, trebuia să-şi facă apariţia, timp de câteva secunde, ceea ce semnifica recepţionarea mesajului. „Respectivul „semafor vizual“ indica diplomatului, conform instructajului primit de la Moscova, să se deplaseze la „căsuţa poştală impersonală“, care consta într-o ascunzătoare naturală în care se depunea şi, respectiv, ridica, după caz, un obiect container conţinând documente ori microfilme suport de informaţii şi instrucţiuni, precum şi banii pentru plata informaţiilor. Căsuţele poştale erau şi ele prestabilite, fiecare utilizându-se, de regulă, o singură dată, sau prin alternanţă. Semaforul optic putea indica şi ordinea de folosire a căsu- ţelor poştale impersonale. Despre „Lord“ însă şi evoluţia sa ulterioară, cu altă ocazie.

Toate aceste informaţii iniţiale ale cazului fuseseră furnizate de către un informator al contraspionajului infiltrat în mediul suspecţilor de legături cu KGB-ul şi aveau să fie supuse, pas cu pas, procedurilor de verificare extrem de complexe, anevoioase şi de lungă durată. Lipsa de cooperare dintre români şi ruşi, în acţiunile acestora din urmă împotriva occidentului, pare tot mai evidentă. Apariţia în „câmpul operaţional“ a diplomatului britanic a impus decizia ca situaţia lui Johan Elter să fie lămurită de secţia de contraspionaj pentru Marea Britanie. Se impunea aşadar, contactarea directă a lui Johan Elter de către „Iacobescu“. Pentru a nu complica şi mai mult situaţia din teren, ofiţerul „Iacobescu“ a preferat să realizeze contactul cu Elter „sub steag străin“, aşa încât bătrânul spion să nu ştie că are în faţă un ofiţer al contraspionajului României.

Ofiţerul Iacobescu intră în scenă, sub steag străin

Varianta aleasă pentru contact presupunea transmiterea unor informaţii despre ultimele evenimente informativ-operative în care fusese atras bătrânul spion pe teritoriul României. Prima reacţie a lui Elter, la întâlnirea lui Iacobescu, a fost de a se asigura şi de prezenţa, la nevoie, a unui medic, deoarece se afla într-o stare precară de sănătate, cu o gravă insuficienţă cardiorespiratorie. Conform lui Iacobescu, „bătrânul spion s-a dovedit cooperant, dar povestea greoi, cu întreruperi, iar amintirile neplăcute îl congestionau. A adus confirmări ale datelor iniţiale, ceea ce a indus suspiciunea că ar fi putut rămâne în România din raţiuni dictate de spionajul sovietic. Agentul de legătură, la rândul său, fusese recrutat de KGB în perioada detenţiei ca prizonier“. Vârsta înaintată şi boala, cei aproape 35 de ani de la terminarea războiului, privaţiunile implicate de clandestinitatea existenţei sale, disponibilitatea totală pentru un interviu de securitate ce nu se mai încheia şi care a rămas deschis, datorită sănătăţii precare, până la decesul acestuia, toate acestea au făcut ca fostul şef al filajului serviciilor secrete germane la Bucureşti să nu mai suporte vreo consecinţă pentru activitatea sa trecută. În plus, el nu intra nici sub incidenţa legilor internaţionale privind criminalii de război nazişti.

„NaraÅ£iunile veteranului spionajului nazist“, spune „Iacobescu“, el însuÅŸi aflat azi la o vârstă înaintată, se întrerupeau adesea pentru scurte paranteze în care, cu ochii în lacrimi, îşi vărsa năduful nevenindu-i să creadă că a fost abandonat fără niciun ajutor ÅŸi definitiv uitat de cel pe care l-a considerat propriul fiu. „Pino… Pino… Pino… cum a putut Pino…?“ era întrebarea ce întrerupea monologul bătrânului spion. „Cum a putut Pino să mă pără- sească?“. O vreme, lui Elter i-a purtat de grijă „Iacobescu“, care-l vizita cu regularitate, ducându-i medicamente, alimente ÅŸi chiar bani. Toate erau însă din cota lunară de „cheltuieli informative pentru securitatea statului“, prevăzute la „articolul bugetar 52“ ÅŸi care, în anumite limite, puteau fi efectuate fără niciun fel de documente justificative, dacă erau acoperite în „aport informativ“, ori asigurau susÅ£inerea unor „necesităţi operaÅ£ionale“ cuantificabile.

Promovarea ofiţerului Iacobescu, într-un alt sector de activitate, i-a impus întreruperea definitivă a legăturii cu Elter şi azi el nu mai ştie nici dacă mica străduţă laterală din Calea Călăraşilor, unde se afla casa izolată, la propriu şi la figurat, a familiei de aromâni, mai există. Iacobescu a fost destul de impresionat de avertismentele „unchiului Hans“ în legătură cu „tarele caracteriale ale «nepotului», cu predispoziţiile sale anarhist-nihiliste şi un suflet sec, rece şi indiferent“.

„Când aud de cultură, îmi vine să scot pistolul!“

Interesantă în toată această poveste este poziţia Albionului, adică a lui MI 6. Aceasta deoarece ofiţerul Iacobescu, cel care l-a descoperit pe Elter în relaţia cu agentul KGB, era şi cel care monitoriza Antena Albionului la Bucureşti. Este, prin urmare, sigur faptul că ofiţerul MI 6 de la Bucureşti a aflat din vreme de ascunzătoarea şi găzduitorul ofiţerului german, dar nu s-a conformat procedurilor standard, preferând să valorifice situaţia pentru o „elegantă“ punere în dependenţă a tânărului şi promiţătorului actor Pino.

Omul Albionului a avut grijă de remarcarea lui Pino, actorul uneia dintre primele scene ale BucureÅŸtilor, de către critica britanică de specialitate, care urmărea în întreaga lume apariÅ£ia ÅŸi evoluÅ£ia interpreÅ£ilor principalelor personaje ale lui Shakespeare. Au urmat adulaÅ£ iile, succesul ÅŸi invitaÅ£ia în Å£ara marelui Will. Pino s-a dus la Consulatul britanic pentru viză, dar, spre stupefacÅ£ia lui, britanicii l-au refuzat. A apelat apoi la omul Albionului, iar acesta i-a dat de înÅ£eles că el este cel care l-a descoperit ÅŸi recomandat ca un foarte bun interpret al lui Hamlet, iar Consulatul are dispoziÅ£ie să-i acorde viza doar la acordul său personal. Ceea ce avea să se ÅŸi întâmple. Este însă sigur că Pino nu ÅŸtie ÅŸi nici nu va afla vreodată ceea ce ascunde dosarul său în relaÅ£ia cu Albionul. Pentru „a semnala“ totuÅŸi, discret, Albionului faptul că intenÅ£iile sale sunt cunoscute la BucureÅŸti, contraspionajul român a adoptat o tactică interesantă ÅŸi gustată la adevărata ei valoare de serviciul rival de atunci. Astfel, ofiÅ£erul român „Flavius Marinescu“, cel care păstra cu Pino un contact relativ „amical“, dar ÅŸi la „derută“, îl chema pe acesta la întâlniri chiar în părculeÅ£ul dintre sediul MI ÅŸi Grupul de Pompieri, ceea ce însemna că se dorea expunerea ÅŸi, deci, devalorizarea sa. Cu toate acestea, relaÅ£ia cu Albionul a continuat. „L-au dorit ÅŸi au reuÅŸit să creeze din el un filoenglez, în măsură să contribuie la promovarea valorilor patrimoniului culturii Imperiului Britanic. O investiÅ£ie sigură pentru totdeauna, care permite utilizarea ca agent de influenţă, fără ca măcar să-ÅŸi dea seama ÅŸi fără a i se putea imputa săvârÅŸirea vreunei fapte prohibite. Se pare că englezii au lucrat de o manieră în care el s-a oferit fără să i se ceară“ – spune „Iacobescu“. Oricum, prestaÅ£ia i-a fost apreciată ÅŸi răsplătită prin acordarea, la începutul anilor ‘90, a unui înalt ordin al Imperiului Britanic.

Este însă oare posibil ca antecedentele germano-sovietice în spionaj ale mentorului său din tinereţe să-l fi expus şi altor riscuri? La această întrebare, Iacobescu ne-a răspuns cu o alta: „Îmi puneţi o întrebare la care deja ştiţi răspunsul?“. Cert este că accelerarea istoriei de la sfârşitul anilor ‘80, spune „Iacobescu“, a făcut ca Albionul să-l folosească pe Pinochio şi în unele operaţiuni „mai la vedere“, pentru a i se contura şi imaginea de persoană publică, dincolo de scena teatrului şi ecranul cinematografelor. Evoluţia sa până la poziţ ia de comandant de baterie de artilerie, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, când „omul de cultură“ din el a pus tunurile pe Biblioteca Centrală Universitară, îl face pe Pino demn discipol al celui care exclama: „Ah, când aud de cultură îmi vine să scot pistolul!“.

Povestea de mai sus, cu legionari, spioni, hamleţi şi copii nerecunoscători ajunşi moraliştii neamului, poate fi considerată ceea ce este. Cum se observă, singurul nume real este al autorului. Restul e legendă. Spre exemplu, cei care vor căuta în evidenţele publice numele lui Johan Elter vor avea surpriza să constate că nu există. Asta deoarece agenţii ilegali sau „fantomele“ poartă nume de împrumut şi biografii în întregime bine elaborate. Un Johan Elter a existat totuşi, în Germania, dar s-a născut pe 11 februarie 1866 şi a decedat cinci luni mai târziu, pe 24 iulie acelaşi an. El era unul dintre cei cinci fii ai soţilor Mathias şi Cunigunda Elter.

Dan Badea

8/10/2007