O întrebare insidioasă agită massmedia, o auzim la televizor, o vedem în ziare. Sunt priviÅ£i oameni drept în faţă ÅŸi li se cere să răspundă verde : „Domnule X, d-ta eÅŸti intelectual ?“ Unii îşi arată diplomele, alÅ£ii îşi declină funcÅ£iile – iar mânuitorii de condeie ori de microfoane le flutură insistent prin faţă un „Apel al intelectualilor“ punându-i în dilema : dacă da, de ce nu semnezi ? – este întrebarea următoare care freamătă pe buzele lor.

Cuvântul „intelectual“ este un brand european ÅŸi n-ar trebui nici să ne facem că nu-l cunoaÅŸtem, nici să-l folosim abuziv. S-au scris cărÅ£i pe această temă, s-au purtat polemici, s-au dus campanii – înregistrate în enciclopedii sau în manuale ( tratate) de comunicare, jurnalism, culturologie etc. A-l prelua cu penseta din „muzeul lui viu“ ÅŸi a-l agita neadecvat, ca pe un termen oarecare, este un abuz. Presa îl comite cu inocenţă, să zicem – dar ei, cei care au calitatea intelectuală incontestabilă ?! A reface, azi, în laborator, condiÅ£iile care au dus la acele polemici ÅŸi campanii este un experiment al cărui rezultat trebuie să ÅŸi-l asume chimiÅŸ tii politici care purced la aÅŸa treabă. De la afacerea Dreyfus, când s-a strigat prima dată în Europa „Moarte intelectualilor!“, până în ajunul ultimului război mondial, cu largi incursiuni în zona războiului civil din Spania, istoria s-a confruntat cu această realitate numită „intelectual“ , a încercat să ÅŸi-o explice, s-o folosească, s-o definească. ÃŽn cultura noastră, dezbaterea s-a consumat în perioada interbelică prin penele lui Camil Petrescu, Mirce Eliade, Vasile Lovinescu, Pompiliu Constantinescu etc. Baremi din respect pentru opera lui Mircea Eliade, mult retipărită la Editura Humanitas, ar trebuie reamintite titluri din publicistica sa precum „Intelectualii ÅŸi turnul de fildeş„, „Intelectualii ÅŸi politica“, „Intelectualii e fasciÅŸti“ (dezacordul este al lui Miron Radu Paraschivescu pe care Eliade îl persiflează), „O partidă de ÅŸah în tranÅŸee“, etc. Pe scurt, în sensul acestor discuÅ£ii istorice, un intelectual nu poate fi în nici un caz patronul unei edituri, fie ea chiar Editura Humanitas, fie dânsul chiar dl. Gabriel Liiceanu – distins filosof, de altfel, ÅŸi prosper om de afaceri. Ar însemna că toÅ£i patronii de editură pot fi denumiÅ£i intelectuali, de la Alcalay (despre care se spunea că e analfabet) până la Sfetea, Mecu, Delafras. Nu calitatea lor intelectuală intră în discuÅ£ie, ci apartenenÅ£a lor la categoria intelectualilor. Patronii nu încap aici, ei se încadrează la categoria belferi de obicei, chiar dacă sunt datori la stat ori la bănci. Un intelectual nu poate fi nici ÅŸef de partid. Intelectualii sunt, de regulă, cei care-ÅŸi câştigă existenÅ£a din sudoarea minÅ£ii, nu cu sudoarea minÅ£ii, din descoperiri personale ori introspecÅ£ii în cultură – nu din invenÅ£ii financiare, inginerii, suveici etc. Ei sunt săraci – dar nu atât de săraci cum spune cuvântul, ci doar atât cât merită să-ÅŸi apere această stare – ÅŸi decenÅ£i; ÅŸtiu carte nu pentru că au învăţat-o cândva ÅŸi apoi au pus-o în cui – ci pentru că lustruiesc în continuare mesele bibliotecilor. Ei sunt în continuu dialog cu cărÅ£ile trecutului ÅŸi ale prezentului, nu au resentimente, nu introduc ura sau dispreÅ£ul înapoi în timp. Nu sunt neapărat savanÅ£i. Au mereu îndoieli interioare („Dileme“, nu este aÅŸa ?) dacă să participe sau nu la viaÅ£a cetăţii ÅŸi-ÅŸi motivează deciziile, îndelung deliberate, prin gesturi ferme ÅŸi, de obicei, definitive. Petre Pandrea crede a fi definit tendinÅ£a generală a intelectualului român când afirmă că este aproape obligatoriu de stânga. Era stânga interbelică altceva decât cea postbelică – ÅŸi altceva, încă, decât dea actuală.

Oricum, nu sunt intelectuali cei care stau ahtiaÅ£i cu ochii pe clipa oportună să intre în viaÅ£a politică. Sau, mă rog, nu mai sunt intelectuali, îşi depăşesc condiÅ£ia – spre gloria lor de cele mai multe ori. Răspunzând unui text de C.A.Donescu (directorul „Vremii“) pe această temă, avocatul Puiu Gârcineanu tuna ÅŸi fulgera împotriva intelectualilor, rulând argumente ca acestea : Ce, oare cu intelectualii a câştigat Åžtefan cel Mare bătălia de la Vaslui? Cu intelectuali a câştigat Mihai Viteazu la Călugăreni? VedeÅ£i inadecvarea, cum se duce înapoi în istorie un concept modern? E la fel de grosolan ca ÅŸi astăzi, când presa confundă cu bună ÅŸtiinţă calitatea de intelectual a cuiva – cu intelectualismul. Sau când „un grup de intelectuali“ nu specifică ce fel de intelectuali adună: patroni, ÅŸefi de reviste ori de trusturi de presă, directori de societăţi pe acÅ£iuni etc., etc. Aceste miÅŸcări intelectualiste au avut totdeauna scopul pe care-l au ÅŸi astăzi: să atragă intelectualul către politică. Odată scopul atins, nu mai e loc de mistificări, e ca ÅŸi când ai spune că nea cutare e îmbrăcat în portocaliu – când se vede de la două poÅŸte că e roÅŸu ca racul între castraveÅ£i..
Intelectualii ÅŸi politica

15 Februarie 2007 | de Nicolae Georgescu