Una din cântările de la slujba Vecerniei începe aşa: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai întunecat soarele şi cu lumina învierii Tale ai luminat toate…”. În numai câteva cuvinte sunt evocate cele două momente de la sfârşitul vieţii pământeşti a Domnului Iisus: moartea, precedată de convulsiile suferinţelor, şi învierea, precedată de moarte şi îngropare. Este aici confruntarea dintre două stihii antagoniste, care adică nu pot convieţui împreună, întunericul şi lumina.

Sfântul Evanghelist Luca, în concordanţă cu ceilalţi doi sinoptici, ne relatează astfel momentul şi cadrul cosmic în care s’a petrecut moartea pe cruce a Mântuitorului nostru: „Şi era acum ca la al şaselea ceas (adică în jurul amiezii), şi întuneric s’a făcut peste tot pământul până la ceasul a nouălea (adică pe la trei după amiază); şi s’a întunecat soarele”. […] Şi Iisus, strigând cu glas mare, a zis: Părinte, în mâinile Tale Îmi pun duhul. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul”.

Aşadar, bezna cuprinde pământul în plină zi, soarele devine neputincios, Iisus Îşi dă duhul pe cruce, în timp ce cosmosul îi devine solidar.

Când e vorba de dispariţia luminii, cuvântul cel mai frecvent este verbul a stinge: în forma tranzitivă: a stinge o lumânare, o lampă, o candelă, un bec electric, a stinge un incendiu, şi, la modul generic, a stinge lumina; iar în forma intranzitivă, a se stinge: s’a stins lumânarea, lampa candela, becul electric, s’a stins focul din vatră.

Acelaşi verb însă este folosit şi când e vorba de viaţa unui om: dacă e în agonie, se stinge încet, dacă a murit, s’a stins din viaţă.

Este exact ce se petrece pe Golgota: în timp ce Iisus se stinge pe cruce, lumina se stinge de pe faţa pământului.

Noi ştim însă că lumina pământului, în timpul zilei, vine de la soare. Dacă ar fi să tâlcuim fenomenul de pe Golgota după ştiinţa şi raţiunea noastră, ar trebui să abordăm întâi cauza şi apoi efectul şi să citim: soarele s’a stins, şi întuneric mare s’a făcut peste tot pământul. Dar ordinea din Scriptură e răsturnată: ni se oferă efectul, adică întunericul, dar nu şi cauza.

Să observăm însă, încă o dată, că soarele nu s’a stins, ci doar s’a întunecat, adică a pălit sub împresurarea întunericului. Chiar dacă am presupune că întunericul a fost cauzat de o eclipsă de soare, aceasta nu putea să dureze mai mult de trei minute, dar aici e vorba de trei ore. În cazul acesta se naşte întrebarea: de unde a venit întunericul, dacă el nu e altceva decât absenţa luminii?

Ei bine, dragii mei, gândul ne duce la momentul de dinainte de facerea lumii, când, aşa cum ne spune Sfânta Scriptură, totul era o genună, adică un haos întunecat al materiei create din nimic, dar încă informe: „şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină. Dar de unde venea lumina, de vreme ce ne aflăm în ziua întâi, iar soarele şi luna vor fi create doar în ziua a patra? Ei bine, aceasta era lumina necreată, latentă în fiinţa lui Dumnezeu, şi pe care El a activat-o prin cuvânt. Revenind pe Golgota, avem motive să credem că Dumnezeu-Tatăl Şi-a resorbit lumina pentru trei ore, adică pe durata agoniei lui Iisus, făcându-Şi simţită prezenţa şi răspunzând astfel strigătului disperat al Fiului Său: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M’ai părăsit? Nu, Tatăl nu-Şi părăsise Fiul. Dimpotrivă, El participă, atotputernic şi deasupra oricărei suferinţe, la patima şi moartea Fiului Său, pe care Acesta şi le asumase – depăşindu-şi clipa de şovăială din grădina Ghetsimani – , şi acceptase să soarbă paharul amărăciunii până la fund.
Întunericul primordial precedase lumina creaţiei; lumina învierii este precedată acum de un doliu la scară cosmică.

Dreptmăritori creştini,

Iată-ne ajunşi în Duminica Paştilor, când preotul iese în faţa credincioşilor ţinând în mână o făclie aprinsă şi îi îndeamnă: „Veniţi de primiţi lumină!” Urmează cântările pascale, în care abundă cuvintele lumină, luminos, strălucire, strălucitor, precum: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii”; sau: „Luminează-te luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit!” Dacă ne întoarcem la cântarea Vecerniei, cu care am început, vom auzi din nou: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai întunecat soarele şi cu lumina învierii Tale ai luminat toate”.

Nedumerirea noastră însă vine din aceea că verbele a lumina, a străluci, sau derivatele lor, nu se află în nici una din relatările celor patru Sfinţi Evanghelişti asupra învierii Domnului. De la ei ştim, de pildă, că schimbarea la faţă de pe muntele Taborului L-a înfăţişat pe Domnul transfigurat, cu veşmintele strălucitoare , că îngerul care I-a vestit învierea avea înfăţişarea unui fulger , dar nici o menţiune despre propria Sa strălucire. Dimpotrivă, Maria Magdalena l-a confundat cu grădinarul, ucenicii Luca şi Cleopa l-au luat pe ca un drumeţ oarecare, tot ca unui drumeţ i s’au adresat cei şapte ucenici ai Săi (inclusiv Petru şi Ioan) pe malul Mării Tiberiadei ; aşadar, nimic care să arate strălucirea unui Înviat din morţi, nimic care să contrabalanseze, triumfător, întunericul din jurul Crucii.

Şi totuşi, dragii mei, învierea Domnului nu a fost lipsită de strălucire, dar nu exterioară, în văzul lumii, asemenea unui spectacol de senzaţie – aşa cum ni-L înfăţişează neinspirata iconografie occidentală –, ci în intimitatea mormântului, când pereţii de piatră s’au pomenit inundaţi de lumina trupului care se subtiliza prin îndumnezeire, îşi părăsea giulgiurile păstrându-le forma şi ieşea prin toţi porii materiei stâncoase. În aura acestei lumini‚ a pogorât Hristos mai întâi în iad, de unde i-a tras afară pe morţii care-L aşteptau în întuneric, începând cu Adam şi Eva, aşa cum ni-L înfăţişează tradiţia răsăriteană în singura reprezentare iconografică a învierii.

Revenit printre ai săi, El se reconstituie într’un Iisus pe Care propriii Lui ucenici, stând la masă cu Cel pe care-L crezuseră un străin, nu îndrăzneau să-L întrebe: Cine eşti Tu?, ştiind că este Domnul. Lumina învierii nu a avut martori, dar o cunoaştem prin credinţă.
Toate arătările Domnului de după înviere au avut un singur scop, anume să-i convingă pe oameni, începând cu ucenicii Săi, că El, Cel capabil acum să intre într’o casă cu toate uşile încuiate, dar totodată să-i ofere lui Toma proba simţului tactil, este una şi aceeaşi Persoană cu Cel care murise pe cruce: acelaşi Iisus, acelaşi Hristos, acelaşi Fiu al lui Dumnezeu, acelaşi fiu al Mariei, acelaşi Mântuitor.

Pe toate acestea le făcea în pregătirea apostolilor pentru următorul mare eveniment din viaţa Sa pământească, înălţarea la cer.

Iubiţii mei, aş vrea să ştiţi că Înălţarea Domnului este o sărbătoare tot atât de importantă ca şi Învierea şi că ele, deşi prăznuite la date calendaristice diferite, nu pot fi gândite decât împreună. Aşa cum, în iconomia divină, Vinerea Patimilor a fost necesară pentru Duminica Paştilor, tot astfel Duminica Paştilor a fost necesară pentru Joia Înălţării, iar Joia Înălţării a fost necesară pentru cea de A doua Venire, Judecata de Apoi şi constituirea Împărăţiei Cerurilor. Înălţarea era menită să încheie ciclul pământesc al Domnului şi fusese anunţată de El cu mult înainte. I-a spus-o şi Mariei Magdalena, îndată după înviere: „Nu te atinge de Mine, că încă nu M’am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”.

Pe de o parte, era normal ca Iisus să Se Întoarcă în cer, de unde venise, şi, pe de alta, era normal ca El, odată întors, să pregătească locuri pentru noii veniţi de pe pământ. Înălţarea înseamnă imponderabilitate. Iisus îşi arătase această însuşire dumnezeiască în două momente, umblând pe apa mării şi transfigurându-Se pe Tabor, dar acestea erau circumstanţiale, nu permanente şi definitive; înălţarea propriu-zisă va fi permanentă şi definitivă. El şi-a chemat ucenicii într’un loc anume, spre Betania, le-a poruncit să răspândească Evanghelia în toată lumea, Şi-a ridicat mâinile asupră-le şi i-a binecuvântat, după care S’a înălţat la cer.

Învierea nu a avut martori, dar înălţarea a avut. Învierea a fost receptată cu îndoieli şi necredinţă. Iată de ce noi sărbătorim Paştile cu aserţiunea Hristos a înviat!, la care ni se răspunde cu confirmarea Adevărat, a înviat! nălţarea însă a fost o despărţire izvorâtoare de lumină, de vreme ce ucenicii s’au întors în Ierusalim „cu bucurie mare”. Iată de ce în cărţile noastre de slujbă nu există o salutare similară cu aceea de la Paşti. Nu se spune [Hristos S’a înălţat!, Adevărat, S’a înălţat!], pentru că asupra înălţării nu au existat îndoieli sau necredinţă. Faptul că unii creştini folosesc această salutare, din neştiinţă sau exces de evlavie, nu este atestat de Biserică.

Să mai reţinem o rânduială a iconomiei dumnezeieşti. La patruzeci de zile de la naştere, Pruncul Iisus era întâmpinat în templu de către Dreptul Simion, care, luându-L în braţe, L-a mărturisit ca Mântuitor trimis de Dumnezeu-Tatăl. La patruzeci de zile după înviere, Iisus era întâmpinat de către Însuşi Dumnezeu-Tatăl, care Şi L-a aşezat, întru slavă, de-a dreapta Sa. Iată o emoţionantă simetrie divină!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Am început cu nedumerirea că bucuria, veselia, lumina, strălucirea, jubilaţia pe care le avem noi în sărbătorirea Paştilor nu se regăsesc şi în paginile Sfinţilor Evanghelişti. Şi totuşi, ele există, într’un text al Sfântului Luca. La una din întâlnirile pe care Domnul le-a avut cu ucenicii Săi între înviere şi înălţare, le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am grăit pe când încă eram împreună cu voi, că toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi trebuie să se plinească. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile”. Or, a-i deschide cuiva mintea înseamnă, de fapt, a i-o lumina. Există şi expresia curentă a insului care, în sfârşit, a înţeles ceea ce nu înţelesese până atunci: – Acum, da, m’am luminat!

Înţelegerea este în primul rând o virtute a minţii, a intelectului. Noi, cei de astăzi, nu mai plutim în întunericul ignoranţei celor de demult, ci cunoaştem, chiar dacă doar elementar, ce înseamnă patimile, moartea şi învierea Domnului Iisus.

Dar, pe lângă înţelegere, mai e ceva, trăirea. Nu e destul să prăznuieşti Paştile, ca o petrecere oarecare; important e să simţi sărbătoarea vie în interiorul tău sufletesc, că ea face parte din fiinţa ta lăuntrică. . Pentru aceasta însă e nevoie de pregătire, de post, de rugăciune, de spovedanie, de milostenie. Numai astfel putem intra în duhul unei cântări pascale pe care v-o repet: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii”. Aşadar, curăţirea simţirilor, aceasta e condiţia esenţială pentru accesul fiecăruia din noi la inaccesibila lumină a învierii; doar aşa imposibilul devine posibil, minunea învierii se petrece în chiar sufletul tău.

Fie ca şi în anul acesta să simţim în Sărbătoare nu numai lumina soarelui, dar şi strălucirea Celui a făcut soarele, şi să cântăm laolalaltă:

„Ziua Învierii, şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm; să zicem:

Fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere, şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

* * *

Pastorala de PaÅŸti a IPS Arhiepiscop ÅŸi Mitropolit Bartolomeu

† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului ÅŸi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, CriÅŸanei ÅŸi MaramureÅŸului,
iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.