“Multumesc, popor roman!”
Dintre cei trei prizonieri politici romani detinuti in Transnistria separatista, Alexandru Lesco s-a intors acasa. Dupa 12 ani. Sotia i-a fost expulzata din Tiraspol, dupa incarcerarea sotului sau de catre trupele rusesti si transnistrene. Acum, acasa este la Chisinau. De fapt, in Romania nestirbita, conform declaratiilor lui Alexandru Lesco, facute imediat dupa ce a coborat din duba serviciilor speciale transnistrene: “Socot ca sunt in Romania!”.
2 iunie 2004, ora 12. “Fratilor, va multumesc din suflet ca sunteti cu totii aici”. Acestea au fost primele cuvinte ale patriotului roman Alexandru Lesco, imediat dupa ce a fost eliberat de catre fortele transnistrene, la trecerea dintre Republica Moldova si Transnistria. “Noaptea aceasta n-am pus geana pe geana. Am asteptat cu sufletul la gura clipa aceasta. Sa-mi vad sotia. Sa simt libertatea. Despre planurile de viitor nu va pot spune inca nimic, trebuie sa ma odihnesc putin si sa-mi verific starea sanatatii. Dupa aceea voi mai vedea”, a declarat Alexandru Lesco dupa ce s-a imbratisat cu sotia sa, Tatiana.
“Pentru mine, cauza romaneasca ramane aceeasi. Eu am fost condamnat pe nedrept. Asa am considerat atunci si de aceasta sunt convins si acum. Curtea Europeana pentru Drepturile Omului va conchide cu siguranta ce a fost cu aceasta condamnare ilegala”, a declarat Alexandru Lesco in mijlocul grupului de prieteni si de ziaristi care l-au asteptat la “frontiera” cu Transnistria. “Cu Andrei Ivantoc am avut ocazia sa discut cateva clipe inainte sa ies din temnita. I-am lasat ceva din lucrurile mele si i-am spus ca de abia astept sa ne revedem in libertate. De Tudor Petrov-Popa nu mai stiu nimic, am fost despartiti. El se afla in alta parte acum, in inchisoarea de la Hlinaia. Voi face tot ce pot pentru a-si revedea si ei familiile cat de curand.” Intrebat de jurnalisti daca va pleca in Romania, Alexandru Lesco, inca cu un picior pe granita arbitrara cu Transnistria, a raspuns scurt: “Eu socot ca sunt in Romania!”
Dupa momentul emotionant al eliberarii, cand sotia sa devotata, prietenii sai, avocatii si jurnalistii basarabeni si din Regat l-au imbratisat, Alexandru Lesco, parca dorind sa lase in spate teritoriul care i-a confiscat tineretea, s-a urcat in masina, parasind rapid zona. Ajuns la Chisinau este intampinat de un numar mare de admiratori din Partidul Popular Crestin Democrat. Steaguri romanesti si euro-atlantice flutura. Se rostesc discursuri. Apar oficialitati romane. Mass-media se agita. La un moment dat, il observ pe fostul detinut politic insingurat in multime. Totul este soc: de la patru pereti la libertate, de la imaginile gri din inchisoare la realitatea colorata. Afara, o noua lume il inconjoara, cu interese si actiuni diverse. O imbratiseaza pe Eudochia Ivantoc, sotia confratelui sau Andrei, si pe copiii lui Tudor Petrov Popa, veniti si ei sa-l intampine, cu paine si sare, imbracati in portul national. Emotiile sunt mari. El este liber, ceilalti doi raman. Trei oameni care practic reprezinta aparatorii frontierei romane la est. “Poate ca cineva trebuie sa duca crucea pentru neam si tara”, spune Eudochia Ivantoc.
Dupa ce harmalaia s-a stins si numerosii invitati s-au retras, raman singur cu Alexandru. Sotia sa, Tatiana, ii pregateste “ceva bun” in bucatarie. A doua zi este ziua ei de nastere.
“In 1992, cand l-au arestat, pe 2 iunie, eu aveam 35 de ani. Maine, eu voi avea deja 47 de ani. Imaginati-va cati ani sunt pur si simplu stersi din viata noastra. Ani care ar fi putut sa fi foarte frumosi…”, spune Tatiana. Apoi completeaza: “Dar nu-i nimic, intoarcerea lui acasa o sa ne intinereasca pe amandoi”.
Alexandru, fericit, ne spune: “Nici nu va imaginati cat de mult a contat campania voastra pentru noi! Credeam ca am fost uitati si o sa putrezim in puscarie. Ne-am dat seama ca se intampla ceva ce ne priveste dupa reactiile gardienilor. Devenisera altfel. Sotiile au reusit sa ne strecoare ziare printre alimente si asa am aflat. Nu credeam sa mai simt asemenea bucurie, inchis fiind. Milioanele de semnaturi si apoi si campania de strangere de fonduri… Am iesit asa cum am fost arestat: cu buzunarele goale. Sufletul nu mi-a secatuit insa. Nu pot sa spun ca regret amarnic acesti ani. Am stat pentru poporul roman si limba noastra romaneasca. Va iubesc pe toti si va multumesc, popor roman!”.
2 iunie 2004