În ultimii ani, ziarul „Ziua“ a devenit echivalentul vechilor publicaţii de inspiraţie şi obedienţă securistă, „Săptămâna“ şi „Luceafărul“.

Lucrurile n-au stat întotdeauna aÅŸa. Au existat intervale când puteai citi în ziar articole pline de substanţă, anchete spectaculoase, comentarii inteligente. Sorin RoÅŸca Stănescu nu s-a scumpit la grăunÅ£e ÅŸi a băgat adânc mâna în buzunar pentru a-ÅŸi atrage o serie de colaboratori talentaÅ£i sau măcar cu nume. PlătiÅ£i regeÅŸte, aceÅŸtia au preferat să ignore că, atunci când rămâi multă vreme într-o încăpere urât mirositoare, duhoarea îţi pătrunde în textura pielii. Mai rău – că ea nu mai iese niciodată.

Exact asta s-a întâmplat în momentul când, scos din minţi, Sorin Roşca Stănescu (pentru bloggeri, Ciripoi) şi-a împins ziarul pe una dintre cele mai respingătoare pante pe care se poate angaja o publicaţie: a atacului grobian la persoană, a calomniei neruşinate şi a minciunii strigătoare la cer. Exact ca pe vremea lui Ceauşescu, adversarii ideilor şefului gazetei au fost terfeliţi cu o violenţă care a atins cote patologice. N-am să mă refer la campaniile în favoarea clientelei politice a ziarului.

Relevantă este atitudinea resentimentară, încărcată de ură împotriva unora dintre cei mai respectaÅ£i lideri ai societăţii civile. ÃŽn primul cerc infernal, cot la cot cu Ciripoi, o serie de no-names precum Roncea, Spânu, Alexe, Damian sau Iordache (plus mercenarii întâmplă tori) au declanÅŸat un veritabil război al denunÅ£urilor calomnioase, minciunilor ÅŸi urii animalice împotriva unor Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Andrei PleÅŸu, Vladimir Tismăneanu. Vegheat de la o oarecare distanţă, acest miez tare e susÅ£inut cu insinuări, sugestii sau ruÅŸinoase jubilaÅ£ii de un al doilea cerc – cel al intelectualilor ajunÅŸi în buzunarul de la spate al lui RoÅŸca Stănescu.

Adunătura e pestriţă, dar adusă la acelaşi numitor de neputinţă şi resentiment: de la perdanţi în jocul pentru putere, precum Zoe Petre şi Adrian Severin, la pontifi ai „corectitudinii politice“, ce aplaudă slinos acţiunile guvernamentale, din categoria Ion Bogdan Lefter, la pălmaşi impenitenţi ai becalismului, ca Dan Pavel. Să fii scriitor de talia unor Ioan Groşan, Bedros Horasangian ori Eugen Simion şi să accepţi „patronajul de onoare“ al turnătorului de cea mai respingătoare formulă, Bălăceanu-Stolnici, e, totuşi, prea mult!

Momentele paroxistice ale campaniilor ziarului „Ziua“ se leagă de activitatea Comisiei „Tismăneanu“

şi de prezentarea în parlament de către Traian Băsescu a actului de condamnare politică a comunismului din România. S-a văzut atunci, cu o limpezime de cristal, cine vrea cu adevărat să se despartă de comunism şi cine continuă să joace cartea murdară a Securităţii chiar la două decenii după ce demonii bolşevici par să fi bătut în retragere.

Roşca Stănescu a instrumentat o campanie isterică pentru că, pe de o parte, îl mâna ura patologică faţă de şeful statului, iar pe de alta pentru că a fost el însuşi un susţinător, prin colaborarea directă şi remunerată, al sistemului represiv comunist. Nu încape nicio îndoială: turnătorul cu dublu pseudonim, H15/Deleanu, era plătit de Securitate. O spune, cu subiect şi predicat, el însuşi, când admite că „am primit şi bani, dar pentru deplasările făcute“.

Va să zică, Securitatea era un fel de ghişeu de turism, unde te prezentai şi ţi se „decontau“ cheltuielile pentru a merge la schi! Nu, Securitatea, ca orice instituţie, „deconta“ doar activităţ ile desfăşurate în favoarea şi la ordinul său. Cât de util va fi fost turnă torul Ciripoi în instaurarea „destinderii europene“ se poate deduce din pasiunea sa de piroman jurnalistic, din tensiunile „dezamorsate“ de el în fruntea ziarului „Ziua“: campanii de denigrare, scenarii elucubrante, procese de intenţie.

Aceasta e moştenirea preluată de noua conducere a ziarului „Ziua“. Aceştia sunt şi colaboratorii externi ai ziarului, oameni care se iluzionează că onorabilitatea de-anţărţ se reproduce de la sine în perpetuitate. Plecarea lui Roşca Stănescu poate fi un lucru bun pentru ziarul „Ziua“, chiar dacă Ciripoi va continua să-şi publice editorialele indigeste, scremute, în care simţi că pana şi gândirea nu pot ţine pasul cu gâlgâiala de ură din cerebelul individului. Probabil că acţionariatul e revoltat de fundătura economică şi morală în care a intrat ziarul.

Continuând pe aceeaÅŸi linie, cu aceiaÅŸi oameni, e doar o chestiune de timp – probabil, câteva luni – până când tirajul penibil de astăzi va atinge cota zero. ÃŽn urmă cu vreun an, le-am transmis intelectualilor adunaÅ£i ciorchine în jurul lui Ciripoi un sfat prietenesc. Din păcate pentru ei, între onoare ÅŸi casierie, au ales să se înfrupte din banii oferiÅ£i cu binecunoscutul său rânjet de RoÅŸca – H15 – Deleanu. Să le fie de bine!

Ura obsesiva a lui Mihaiesi

SENATUL EVZ: Gladiatorii de gumă

Evenimentul Zilei – Luni, 07 Ianuarie

Mircea MihaieÅŸ:”Åžontâc-ÅŸontâc, am depăşit faza în care, deÅŸi tocmai ieÅŸiserăm din comunism, România continua să lupte cu… fascismul.”

Tonul era dat de prea-versatul Iliescu şi echipa sa de intelectuali-securişti. Mari meşteri în diversiuni, respectivii descopereau peste tot legionari şi nazişti: în Piaţa Universităţii, în mediile intelectuale, în partidele istorice, în presă, în GDS. Oricine îndrăznea să spună că ţara a fost dusă în ruină de comunişti era trecut pe răbojul „duşmanilor progresului“ şi terfelit în documente denunţătoare trimise urgent cercurilor stângiste din Occident.

Asta, desigur, atunci când nu erau chemaÅ£i minerii ori lăsaÅ£i să-ÅŸi facă treaba securiÅŸtii. De-o vreme, văzând că gluma se îngroaşă, lucrurile s-au schimbat. După baletul mecanic – executat cam împleticit, ce-i drept – al lui Emil Constantinescu (nici să-l fi ales ei, comunisto-securiÅŸtii nu-ÅŸi puteau dori un preÅŸedinte mai naiv, fanfaron ÅŸi ineficace!), Traian Băsescu s-a hotărât să pună degetul pe rană.

Doamne, şi ce puroi a ieşit! De la huliganismul agresiv al lui Vadim, ce purta pancarte insultătoare şi fluiera din toţi rărunchii în parlament, la campaniile nesfârşite duse prin publicaţii gen „România Mare“, „Tricolorul“, „Ziua“ ori organizaţii stranii precum Civic Media, cei vizaţi au ieşit la atac. Deşi s-au îmbogăţit cum nici nu visau pe vremea lui Ceauşescu, mulţi dintre apărătorii de ultimă oră ai comunismului par să reprezinte orice ideologie, numai „umanismul socialist“ nu.

Raportul „Tismăneanu“, pe baza căruia Traian Băsescu şi-a redactat documentul de condamnare a dictaturii comuniste din România, a ajuns calul de bătaie al reacţionarilor de tot soiul. De la mardeiaşii din presă la partidele nostalgic-resentimentare, până la Biserica Ortodoxă, o pletoră de „vigilenţi“ uniţi de spaime comune a sărit cu extinctorul pe flacăra mistuitoare reprezentată de această extraordinară oglindă pusă în faţa societăţii româneşti. În fond, Raportul e doar un studiu care arată ce s-a întâmplat vreme de cincizeci de ani în România.

Atunci, de ce revărsarea de ură, spaima ÅŸi furia curgând în valuri, inundându-i pe cei care susÅ£in demonstraÅ£ia ÅŸi concluziile acestui document istoric? Simplu: pentru că societatea românească e încă profund legată, prin fire invizibile, de trecutul comunist. Unii dintre gladiatorii de gumă ieÅŸiÅ£i la bătaie sunt vechi stâlpi ai ticăloÅŸiei bolÅŸevice. AlÅ£ii – mostre de incompetenţă ÅŸi servilism – sunt profitorii neruÅŸinaÅ£i ai vechiului sistem. Să nu uităm nici produsele tipice ale mizeriei morale ce-a ros temeliile României decenii la rând. ÃŽn fine, alÅ£ii sunt pur ÅŸi simplu dezaxaÅ£i.

Dacă lăsăm de-o parte câţiva oportunişti din juna generaţie (figuri triste, de fanţi gălbejiţi, zaharisiţi înainte de vreme), mulţi provin din zona tulbure a ambiţioşilor incapabili să producă ceva demn de admiraţie. Îi recunoaşteţi uşor: e tagma înrăiţilor ce şi-au făcut un ţel din compromiterea intelectualilor de frunte ai ţării. Există, însă, o reacţie la anticomunism infinit mai periculoasă. Ea se localizează în zona administraţiei, ocupată încă de la începutul anilor ’90 de personaje pe cât de incapabile profesional, pe atât de dornice de parvenire. E categoria vastă a celor care, după căderea lui Ceauşescu, „au aderat“ fulgerător la noile structuri.

Că, ulterior, de aici s-a recrutat masa de manevră a partidelor lui Iliescu şi Vadim e o axiomă. Deşi numărul lor se împuţinează cu fiecare an, ei continuă să joace roluri importante atunci când se dau marile tunuri din economie ori când se trimit controale dure la instituţiile conduse de „indezirabili“.

N-o să iasă niciodată la lumina zilei, afirmându-şi răspicat opiniile: dar vor şti să lovească mişeleşte, pe la spate, atunci când soseşte prilejul. Pentru ei, personaje precum Vadim sau Iliescu sunt perfectul alibi în spatele căruia îşi molfăie ura şi frustrarea de a constata că lumea se deplasează în altă direcţie decât cea dorită de ei. Dacă tot am trăit într-o ţară comunistă (dar fără comunişti!), de ce ne e frică să ne despărţim de îngrozitoarele pete din propria noastră biografie? În 2002, Adrian Năstase a avut suficientă forţă de a impune un act normativ prin care acţiunile de tip fascist şi nazist au fost condamnate.

Oare de ce, astăzi, guvernul Tăriceanu, care poate trece fluierând prin parlament orice lege, e mai ocupat de clocirea unor documente prin care să-ÅŸi elimine adversarii politici decât de condamnarea comunismului? Răspunsul nu e complicat: grupusculul de fier din jurul său speră să se menÅ£ină – cu ajutorul pro-comuniÅŸtilor din PSD ÅŸi PRM – la putere ÅŸi după următoarele alegeri. Sfântă – sau nesfântă – mare naivitate?