Boala, moartea si ultimele versuri ale lui Eminescu


“ÃŽnălÅ£at până la geniu, coborât până la mizerie ÅŸi nebunie, poet universal, profet, gânditor social ÅŸi politic, minte împodobită cu toate darurile spirituale, suflet îmbogăţit cu toate durerile abstracte, Eminescu ne poate acoperi cu personalitatea lui genială ÅŸi reprezenta în faÅ£a umanităţii, cu specificul nostru etnic, potenÅ£at până la universal.

N-aÅŸ vrea să tulbur momentul de astăzi cu o imputare. Dar mă întreb cu nedumerire, cum nu s-a gândit nimeni, înainte de un monument în bronz, la „ediÅ£ia-monument“ a lui Eminescu. Un monument în bronz va ilustra mai degrabă pe artistul care îl concepe ÅŸi-l execută. ÃŽn centrul sau la marginea unei pieÅ£e, el nu va exprima nimic din opera poetului aÅŸa de scumpă nouă. Dar noi avem, cum ar spune Valery, „statuia spirituală“ a lui Eminescu, pe care o putem înălÅ£a pe soclul unei ediÅ£ii monumentale, ca să-l poată privi cu mintea ÅŸi sufletul toată suflarea românească. Ungurii, nu numai pentru Petofi, dar chiar pentru un scriitor ca Jokay, au tipărit, acesta fiind încă în viaţă, opera lui completă într-o ediÅ£ie naÅ£ională. AÅŸijderea ÅŸi polonezii pentru Sienckiewicz. Nu mă gândesc la o societate ca cea dantescă, shelley-ană, browning-iană ori stendhaliană, pentru cultivarea, comemorarea ÅŸi împrăştierea operei eminesciene, ci la măcar un fel de „Prieteni ai ediÅ£ieimonument“ care să strângă fonduri ÅŸi să facă propaganda trebuitoare. O asemenea carte sărbătorească ar sluji neamului nostru înmiit mai mult decât o marmură sau un bronz. Răsfoită în străinătate de mâini simÅ£itoare la frumuseÅ£ea tiparului, ea ar trezi curiozitate ÅŸi simpatie pentru opera poetului ÅŸi pentru poporul care-l sfinÅ£eÅŸte astfel în chiar creaÅ£iunea lui. Åži e nevoie de aceasta.”

Vasile Voiculescu

„Eminescu – EdiÅ£ia-monument“

Cititi mai jos File ale “Dosarului mortii lui Eminescu” elaborat de cunoscutul eminoscolog profesorul Nae Georgescu

*

Boala si moartea lui Eminescu

de prof Nae Georgescu

Am terminat, în linii mari, „Dosarul morÅ£ii lui Eminescu“, după zile lungi de căutări prin Biblioteca Academiei ÅŸi nopÅ£i idem de redactare. Mai pun doar câteva pagini, pentru final. Ce valoare de întrebuinÅ£are îi daÅ£i? Poate aceea de a ÅŸterge petele pe care răuvoitorii le-au aruncat pe strălucirea Luceafărului…

I. Cum a murit Eminescu?

Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular: Eminescu a murit cantand “DeÅŸteaptă-te, Române”

„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.

Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D. Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea“ adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.

– Era un om domol ÅŸi foarte aÅŸezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. ÅŸi avea mare plăcere să-l servesc“ eu. Cum intra întreba : „Da’ unde e Dumitrache ?“
Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist“şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră.

De ‘mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă“.

Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu dl. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.

Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori, veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaş, şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre“ şi el râdea, bătându-i pe umăr.

Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit.

Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. .. Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !“

Eu, care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce.

Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova ÅŸi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat ÅŸi cu sângele ÅŸiruindu-i pe haine, spunându-mi: „ Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!“ L-am luat în braÅ£e ÅŸi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă ÅŸi, când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu ÅžuÅ£u în cap, ÅŸi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !“

Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet.

Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc“.

Text apărut în Universul, Bucureşti, 28 iunie 1926, p.3. Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, şi în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926.

De ce au omis biografii eminescieni această relatare?

Face parte dintre „textele infern“ privitoare la Eminescu. Nu a fost reluat de niciunul dintre biografii cunoscuÅ£i ai poetului (G.Călinescu, Gerge Munteanu, D.MurăraÅŸu, Petru Vintilă etc.; vom pune faţă în faţă toate textele).Apare nesemnat în ziar (material făcut în redacÅ£ie). Dumitru Cosmănescu face două afirmaÅ£ii concordante cu celelalte surse (fără a le cunoaÅŸte, probabil): că poetul avea o cameră a lui, specială (vezi jurnalul lui Maiorescu, procesul verbal încă de la internarea din 1883) – ÅŸi că scria încontinuu în această perioadă. Se ÅŸtie că în halatul său de spital s-au găsit, după moarte, două poezii: „ViaÅ£a“ ÅŸi „Stelele ‘n cer“ (publicate ambele în Fântâna Blanduziei din 1 august 1889; Perpessicius dă informaÅ£ia pe jumătate, adică face trimiterea exactă, dar nu spune de nota care însoÅ£eÅŸte poeziile ÅŸi în care redactorii afirmă că sau găsit în halatul poetului după moarte).
2. Grigore Manolescu este vestitul actor (1857-1893) care a jucat, între altele, ÅŸi rolul lui „Ion“ din „Năpasta“ lui I.L.Caragiale – dar s-a ilustrat mai ales în rolul lui Hamlet. A se face legătura – care poate fi doar întâmplătoare – cu caricatura cunoscută a dr. ÅžuÅ£u hamletizând pe un craniu uman (vezi caricatura în cartea noastră, „A doua viaţă a lui Eminescu“). Poetul era înconjurat, în această perioadă, de actori, pentru că trebuia să i se joace piesa de teatru „Lais“, la Teatrul NaÅ£ional – câştigând, astfel, niÅŸte bani. Interesant este că el reÅ£ine, în interogatoriul cunoscut, că l-a lovit la cap Petrea Poenaru. Se ÅŸtia despre acesta că este tenor, deci un artist dramatic, dar D.Cosmănescu afirmă că era profesor sau director de liceu din Craiova. Identitatea lui trebuie stabilită, însă sursele de care dispunem nu ne dau indiciile necesare. Hanrietta Eminescu, sora poetului, scrie la fel: „Atâta vă spun ÅŸi vă rog să spuneÅ£i la toÅ£i că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie ÅŸi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu ÅŸi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaÅ£i la d-rul ÅžuÅ£u, că fiecare va avea sfârÅŸitul iubitului meu frate“. Finalul consună cu înÅ£elegerea situaÅ£iei de către redactorii de la Universul. ÃŽn acest sens, noi, astăzi, putem judeca invers: nu e vina stabilimentului că Å£inea laolaltă nebuni cuminÅ£i ÅŸi furioÅŸi – ci, dacă e să căutăm vina morală, aceasta este a celor care l-au adus pe Eminescu aici: poetul putea să-ÅŸi ducă boala în condiÅ£ii normale, la un spital obiÅŸnuit.

Apropiaţii marelui poet comentează diferit

3. Sub numele „Hasnaş“ figurează, în Enciclopedia Predescu, mai întâi „Nicolae HasnaÅŸ, doctor, director de spital, n. 1876 la Salcea (BotoÅŸani)“, senator în 1926, apoi deputat în 1933 – ÅŸi „Spiru HasnaÅŸ, magistrat, scriitor, n. 21 aug.1873 în BotoÅŸani“ (scoate un volum de poezii în 1933, deci era în viaţă, de asemenea, la momentul publicării amintirilor lui D. Cosmănescu). Tot HasnaÅŸ se cheamă ÅŸi primarul BotoÅŸanilor care, în 1888, dirija către Eminescu fondurile venite din întreaga Å£ară, strânse prin liste de subscripÅ£ii ÅŸi trimise poetului pe adresa primăriei (unele dintre ele trimise ÅŸi direct). Hanrietta Eminescu, sora poetului, consemnează într-o scrisoare că fratele ei l-a vizitat într-o zi acasă – ÅŸi au zăbovit la un pahar în plus de vin. Fiind toÅ£i purtătorii acestui nume botoşăneni, prezenÅ£a lor în jurul lui Eminescu se justifică. Niciunul nu ia cuvântul pentru a întări sau dezminÅ£i textul din Universul.

4. ÃŽn aceÅŸti ani (1920-1930) apar multe informaÅ£ii necontrolate despre Eminescu. Doctorul VineÅŸ va scrie amintirile sale în 1931, G.Călinescu în 1932,etc. Iată cum prezintă, în prima ediÅ£ie a „VieÅ£ii lui Mihai Eminescu“, G.Călinescu incidentul – după alte surse, pe care le vom analiza: „… Petre Poenaru, care, jucânduse ca din întâmplare cu praÅŸtia, îl izbi în frunte / pe M.Eminescu,n.n./ cu o pietricică. (…) Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma aÅŸa-zisului atentat care îi pricinuise o simplă zgârietură ÅŸi nici nu pare a fi avut stări de agitaÅ£iune aÅŸa cum scria, cu o vulgară declamaÅ£iune, Scipione Bădescu: „Îndată ce-l dezleagă, rupe tot, cu o putere de fiară, ÅŸi strigă de produce un ecou îngrozitor“. ÃŽn realitate, slăbit de marile preocupări intelectuale ÅŸi de erizipelul, de altfel vindecat, ce i se iscase pe faţă din cauza mânjirii cu necurăţenii a locului zgârieturii, se simÅ£ea ostenit ÅŸi doritor de o lungă liniÅŸte…“ G.Călinescu citează o frază din textul următor: „De 7 nopÅ£i, de când stau lângă nenorocitul, numai astăzi a putut fi scos din cămaÅŸa de forţă, având niÅŸte furii ce seamănă mai mult a turbat decât a alienat. ÃŽndată ce-l dezleagă, rupe tot cu-o putere de fiară ÅŸi strigă de produce un ecou îngrozitor în spital, unde se află 80 de alienaÅ£i, afară de femei, dar nici unul în starea grozavă a lui. Capul îi este spart ÅŸi umflat; nu pot însă afla de la nimeni cine-a comis această cruzime contra lui; eu cred că vr-un alt nenorocit nebun. Doctorul ÅžuÅ£u mi-a declarat că umflătura este de 99 de ori mortală ÅŸi că numai al sutelea poate scăpa. Eu însă rog pe D-zeu, dacă este drept, să-i curme suferinÅ£ele, căci nu mai sunt de suportat.“

Se cunosc exagerările lui Scipione Bă- descu, redactorul de la „Curierul de BotoÅŸani“ care ÅŸi cât timp a stat poetul în urbe (9 aprilie 1887 – 9 aprilie 1888) a scris prăpăstii despre boala sa. Din această „vulgară declamaÅ£iune“, însă, G. Călinescu putea să ia referirea la lovitura mortală dată poetului – care concordă cu mărturia Hanriettei Eminescu ÅŸi, peste ani, cu cea a lui Dumitru Cosmănescu. ÃŽn acelaÅŸi număr din „Universul“, unde se publică amintirea fostului frizer, pe aceeaÅŸi pagină, scrie ÅŸi G.Călinescu un text despre Eminescu – astfel că nu se poate afirma că n-a cunoscut informaÅ£ia. El preia, însă, opiniile doctorului VineÅŸ, care se vor publica în 1931, despre „erizipelul“ provocat de piatra scăpată dintr-o praÅŸtie. Acest „erizipel“ (preluat din sursele medicale) va face epocă în biografiile ulterioare ale poetului.

5. Oricum, nu se împacă de loc „pietricica“ medicilor cu această „cărămidă“ a frizerului. Primul lucru pe care eÅŸti tentat să-l faci este să-l consideri pe acest Dumitru Cosmănescu un accident târziu: el ia cuvântul la aproape 40 de ani de la moartea lui Eminescu. TotuÅŸi, ce interes ar fi avut să mintă? Amestecă el lucrurile în aceste amintiri târzii ? ÃŽn ipoteza că-l luăm, totuÅŸi, în seamă – o modalitate de a împăca afirmaÅ£iile lui cu cele ale specialiÅŸtilor care vor lua cuvântul mai târziu ar fi, totuÅŸi. Am în vedere ultimele cuvinte ale lui Eminescu: „Asta m-a omorât!“; ar însemna că au mai fost ÅŸi altele decât asta. Este posibil ca, pe 12 iunie, poetul să fi fost atins cu „pietricica“, să fi rezultat „erizipelul“ fără importanţă – pe care medicii îl raportează în amintirile lor – iar acum, la sfârÅŸit, să fi survenit lovitura mortală, dată de acelaÅŸi, dar de aproape ÅŸi, de data aceasta, cu o cărămidă (care este scoasă din discuÅ£ie de către aceiaÅŸi medici, vezi vorbele lui ÅžuÅ£u: „Ne-a spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară, că nu este nimic“). Este, desigur, doar un scenariu probabil. Dar în bâlbâiala din jurul morÅ£ii lui Eminescu (nici data nu este atestată precis , Călinescu însuÅŸi oscilând între 15 ÅŸi 16 iunie, pentru că merge după alte surse) – n-ai cum să faci limpeziÅŸ decât cu toate informaÅ£iile pe masă ÅŸi stabilind câteva ipoteze de lucru necesare. Sunt necesare, amintim, ÅŸi ipotezele care se confirmă, pentru că se confirmă – dar ÅŸi cele care nu se confirmă, exact pentru că nu se confirmă.

0
Nu m-am ocupat niciodată în mod expres de moartea fizică a lui Eminescu, interesându-mă ceea ce în timpul său se chema „moarte civilă“. Acum, odată cu această reconvocare a documentelor, ipoteza de lucru va fi aceasta, a dublei lovituri, ÅŸi voi lua în consideraÅ£ie posibilitatea ca ea să fi fost evitată pentru că, pe de o parte, arunca o lumină defavorabilă asupra corpului medical, iar pe de alta, indica premeditarea, insistenÅ£a chiar, în atac a acestui enigmatic Petrea Poenaru. Profesorul Ion Nica reia, în cartea sa „Mihai Eminescu, Structura somato-psihică“ (Ed. Eminescu, 1972), la finalul convocării surselor medicale privind boala ÅŸi moartea lui Eminescu, ÅŸi „accidentul“ bibliografic Dumitru Cosmănescu, citând chiar un fragment din această relatare – ÅŸi comentând-o. Lăsăm textul să curgă:“ … alte opinii, considerate de domeniul fanteziei, tot merită să reÅ£ină atenÅ£ia. Este vorba de mărturia lui Dumitru Cosmănescu, frizerul poetului, care, în Universul din 28 iunie 1926, a afirmat că „Eminescu a fost izbit în cap cu o cărămidă ÅŸi că, peste o jumătate de oră de la această întâmplare, poetul a murit“. De asemenea, spune că lovitura a fost sub ureche ÅŸi a fost atât de puternică, de i-a sfărâmat „osul capului“.

Dacă n-ar circula încă o versiune orală asemănătoare, provenită de la o sursă demnă de încredere (un nepot al doctorului ÅžuÅ£u), care relata unui distins poet de-al nostru (în viaţă) că Eminescu ar fi fost lovit cu o scândură în cap de tenorul Petrea Poenaru, că acesta i-a „spart Å£easta“ omorându-l aproape pe loc, n-am crede. Nepotul doctorului ÅžuÅ£u a explicat ÅŸi motivele (lesne de înÅ£eles) pentru care versiunea oficială n-a consemnat evenimentele aÅŸa cum s-au petrecut. Mai ÅŸtim că Maiorescu a fost încunoÅŸtiinÅ£at că poetul a murit ca urmare a unei embolii“. (p.361). Nu ÅŸtim cine este acest nepot, nici poetul în viaţă la 1972 (aceÅŸti martori ai tăcerii au făcut, ÅŸi ei, ca versiunea Cosmănescu a morÅ£ii poetului să rămână „de domeniul fanteziei“) – dar cuvântul „embolie“ există în dicÅ£ionar ÅŸi are acelaÅŸi sens azi, ca ÅŸi pe vremea când îl consemna Maiorescu: „astuparea unui vas sanguin cu un cheag de sânge“ (DEX,1964); „boală pricinuită de un cheag de sânge sau de un corp străin care astupă un vas de sânge“ (Cartea Românrească, 1931) – în greaca lui Homer sensul fiind mai clar, embole, embolon, de la emballo, „a arunca, a lovi în sau pe“ – ceea ce nu are legătură cu încetarea bruscă a bătăilor inimii, cum se explică „oficial“ moartea lui Eminescu.

Peste numai o pagină, doctorul Nica formulează această concluzie posibilă: „Poate nu e exclusă eventualitatea unei a doua agresiuni din partea unui nebun, în afara celei descrise (cu piatra scăpată din praÅŸtie, din luna mai), care să fi cauzat – aÅŸa cum am văzut – moartea violentă a poetului despre care Hanrietta era sigură, informând-o pe Cornelia Emilian“. FireÅŸte, nu poate fi vorba decât de acelaÅŸi nebun: mai întâi a Å£intit de la distanţă cu praÅŸtia, apoi a lovit din imediată apropiere. Crimă cu premeditare într-un spital de alienaÅ£i mintal unde este foarte problematic dacă Eminescu avea ce să caute. Aceste concordanÅ£e cu mărturia lui Dumitru Cosmănescu ne vor interesa în demersurile noastre următoare. Amintim că, după 1944, singur Virgil Ierunca susÅ£ine, în FranÅ£a, că Eminescu a murit asasinat. România trecea prin alt infern, cel comunist, în care mica chestiune Eminescu devenise o oază forÅ£ată de liniÅŸte aproape paradisiacă.

II. Epopeea erizipelului

Textul care a făcut epocă în biografiile lui Eminescu este acesta, pe care-l publicăm mai jos, semnat de doctorul V. VineÅŸ ÅŸi apărut în revista „România medicală“ din 1 iunie 1931, p. 162-163. Atragem atenÅ£ia cititorului că este o piesă foarte rezistentă – dar nu la „dosarul morÅ£ii lui Eminescu“, ci la acela al cauzelor organice mai adânci ale bolii sale. Vom regăsi, în spatele acestor notaÅ£ii, imaginea unui Eminescu vagabond, artist famelic mâncând din gunoaie, cu incontinenţă urinară ÅŸi de altă natură, cules de pe străzi de către „prieteni“ ÅŸi adus la „Institutul Caritatea“, unde i s-a dat de mâncare, i s-a dat chiar vin după poftă ÅŸi i s-au administrat injecÅ£ii cu mercur în speranÅ£a calmării… sifilisului, de care toată lumea medicală părea convinsă că este atins, dar care, în final, se va dovedi inexistent în trupul poetului. G. Bogdan-Duică, unul dintre cei mai avizaÅ£i eminescologi ai momentului, spunea că a insista atât de mult asupra mizeriilor vieÅ£ii poetului „este ca ÅŸi cum ai scormoni în excrementele unui sfânt“. Poate că acest text n-ar trebui reprodus în întregime, dar faptul că nu s-a republicat nicăieri până acum, decât citate luându-se din el, ne îndeamnă să ne călcăm pe inimă ÅŸi să-l încredinţăm publicului mai larg, cu speranÅ£a declarată că-l vor rediscuta ÅŸi medicii specialiÅŸti.

ÃŽn privinÅ£a nepotrivirilor de ordin general, reieÅŸind din sofistica argumentării, ne propunem să spunem, ÅŸi noi, câteva cuvinte. Nu putea, de pildă, medicul curant al poetului să afirme că pacientul său rescria poezii mai vechi, atâta vreme cât nu-i cunoÅŸtea opera publicată, nici că scrie „articole de jurnal“ în spitalul de nebuni etc. Cine nu citează nu citeÅŸte. Expresia „încetul cu încetul“, prin care medicul sugerează evoluÅ£ia bolii, este nepotrivită pentru un spaÅ£iu temporar de numai două luni ÅŸi jumătate. Rezultă că starea poetului era bună sau foarte bună la internare, în martie, ÅŸi s-a degradat galopant în spital, până la 15 iunie, când a decedat – dar, urmăriÅ£i textul, vă rog, pur ÅŸi simplu din senin, el aÅŸezându-se pe pat ÅŸi încetând dintr-odată să-i mai bată inima. Interesant este că doctorul VineÅŸ păstrează ora la care se referise ÅŸi D. Cosmăneanu în amintirile sale: 15 după-amiază. Vom vedea că este ÅŸi o altă variantă, a morÅ£ii nocturne, apărută în mod inexplicabil, de vreme ce dr. VineÅŸ declară că transcrie fiÅŸe medicale sincrone bolii. FiÅŸele doctorului sunt, însă, parÅ£iale (presa vremii le va numi nici mai mult nici mai puÅ£in decât „anamneză“, ceea ce e mult prea pretenÅ£ios) – iar el le completează, pe de o parte, cu ceea ce numeÅŸte mărturiile prietenilor lui Eminescu – ÅŸi, pe de alta, cu ceea ce se deduce a fi amintirile lui actuale, din 1931. Chiar parÅ£iale, aceste fiÅŸe nu au fost predate într-un loc public, cum vom vedea că va proceda George Potra în 1934 cu alte înscrisuri similare.

Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail Eminescu, de Dr. V. Vineş
„Cu câteva luni înainte de a intra în Institutul Caritatea, adică cu puţin înainte de a-l cunoaşte eu, Mihail Eminescu, după cum mi-au declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese veneriene. În acest timp, dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale : intra în diferite localuri publice şi consuma fără să plătească ; cerea bani de la toţi pe cari îi întâlnea. Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea al regretatului prof. dr. Al. Sutzu, unde, în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ. Eminescu mai fusese internat în Institutul Caritatea în 1883.

La intrare Eminescu era gânditor, vorbea puţin, răspunzând numai la întrebări; cerea mâncare spunând că „n-a mâncat de mult“. Nu era de loc impresionat de aducerea lui la Institut căci nu întreba nici cel puţin pentru ce a fost adus. Întrebat, ne-a răspuns că cunoaşte localul de când a fost adus de data anterioară, cunoaşte chiar persoane care erau atunci în Institut. Mânca cu mare poftă alimentele care i se aduceau, cerea vin cât de mult. Nu putea sta locului, umbla de acolo până acolo prin cameră, scria, repeta fragmente din poeziile sale anterioare dându-le ca inedite.

Simptome fizice

Eminescu, pe atunci de 40 de ani, era de constituţie forte, musculatura bine dezvoltată, capul bine conformat, figura mare şi congestionată. Lobulii urechii bine dezvoltaţi, nu erau aderenţi. Prezenta pe ambele gambe cicatrice, urme ale unor ulcere vechi (sifilitice?). Nu prezenta dificultate în vorbire nici tulburări în articularea cuvintelor şi scriere. Scria perfect, fără tremurături, fără omisiuni de litere sau cuvinte. Mai târziu, apare o uşoară incoordinare a membrelor superioare şi tremurături ale degetelor, ale buzelor şi limbii. Deşi avea un mers şovăitor (uşoară ataxie), Eminescu nu şedea de loc ci umbla toată ziua adunând tot felul de lucruri de pe jos (colecţionism) , fără cea mai mică oboseală.

Tulburări de sensibilitate

Sensibilitatea tactilă şi termică diminuate. Frigul nu îl impresiona căci ieşea afară dezbrăcat chiar atunci când temperatura era foarte scăzută. Sensibilitatea mucoaselor diminuată. Vedere normală. Reflexul pupilelor la lumină şi acomodaţie diminuat. Reflexele rotuliene de asemenea diminuate. Prezenta tulburări ale funcţiunilor organice, mânca tot felul de lucruri găsite pe jos, chiar lucruri murdare. Avea de asemenea tulburări sfincteriene sub formă de incontinenţă de urină şi de materii fecale. Din partea sistemului circulator, cordul prezenta o endocardită veche (diagnostic pus şi de profesor N. Tomescu), puls plin regulat. Figura adesea congestionată. În această perioadă, în care l-am cunoscut şi urmărit eu, Eminescu slăbea din zi în zi mai mult, deşi avea un apetit vorace. Injecţiile mercuriale ce i s-au făcut nu au influenţat întru nimic mersul bolii.

Simptome psihice

La intrarea în Institut, Eminescu nu prezenta tulburări psihice importante. Citea jurnale şi cărţi, scria chiar articole de jurnal şi putea oarecum să-şi dea seama de tot ce citea şi scria. Dar, încetul cu încetul, facultăţile intelectuale s-au slăbit (prezentând simptome de demenţă destul de accentuate), aşa că, în această perioadă, când citea sau scria, repeta acelaşi lucru de 5-6 ori, fără să-şi dea seama de ce a citit sau scris. Atenţia era abolită. Memoria scădea progresiv. Nu mai putea reţine fapte petrecute recent însă, ceea ce era de remarcat era memoria numelor proprii: chiar pentru persoanele nou cunoscute cărora peste câteva zile le spunea numele exact. De asemenea îşi amintea de lucrurile petrecute în viaţa sa până în momentul îmbolnăvirii.

Delirul

Când a intrat în Institut nu manifesta niciun fel de delir; vorbea însă foarte puţin, era preocupat, părea că plănuieşte ceva pe care încă nu voieşte să-l comunice altora. Cu încetul a început să spună celor din jurul său ideile care-i treceau prin cap, că are să câştige bani mulţi, milioane, scriind articole de ziare sau publicând poezii. Însă, dacă îl lua cineva de scurt, părea că se convinge puţin că nu poate câştiga atât de mulţi bani pe această cale dar uita foarte curând şi începea din nou acelaşi delir. Delirul progresa din ce în ce; Eminescu aduna tot felul de pietre, bucăţi de lemn, hârtii etc., în sfârşit orice găsea era pentru dânsul lucru de mare preţ. Din pietre spunea că va scoate diamante, frunzele de arbori erau bani şi scria pe ele preţul cu care voia să le vândă, preţ era numai de milioane şi miliarde. Scria continuu pe zidurile şi ulucile Institutului bucăţi din poeziile sale, numere, reprezentând milioane şi miliarde, pe care le socotea continuu. Plănuia să cumpere moşii sau chiar lumea întreagă. Afirma că institutul este al său. I se părea că are în capul său o mulţime de diamante din care cauză atârna greu.

Cauza adevărată a morţii

Prin mai 1889, un bolnav, nu din cei furioÅŸi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap, aproape de sutura interparietală, producând o rană care interesa numai pielea regiunii parietale drepte, fără să atace periostul. Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile medicale necesare, iar peste 3 zile buzele plăgii păreau reunite. Dar Eminescu care avea, după cum am spus, obiceiul de a strânge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau murdare ÅŸi se freca cu ele pe corp ÅŸi pe cap desfăcându-ÅŸi pansamentul, a făcut un erizipel la nivelul plăgii,erizipel care s-a întins apoi la faţă, gât, membre superioare, torace, până la nivelul abdomenului. Bine îngrijit, erizipelul a început să dea înapoi ÅŸi apoi a dispărut complet. Eminescu se simÅ£ea însă foarte slăbit. I s-au dat tonice, care l-au mai înviorat. Părea chiar mai bine sub raportul somato-psihic în urma acestei piretoterapii accidentale, care fusese erizipelul. ÃŽn ziua de joi 15 iunie 1889, zi în care se simÅ£ea de altfel destul de bine, Eminescu se aÅŸeză pe pat ÅŸi, peste câteva minute, cade într-o sincopă ÅŸi moare imediat. Cum se vede din cele de mai sus, moartea lui Eminescu nu este datorată traumatismului cranian petrecut cu 25 zile mai înainte ÅŸi care se vindecase complet, ci este consecinÅ£a unei endocardite mai vechi…“.
(Notă: Textul a apărut în România medicală, IX 81931), nr. 11, 1 iunie, p. 162-163).

ÃŽn bâlbâiala din jurul morÅ£ii lui Eminescu (nici data nu este atestată precis, Călinescu însuÅŸi oscilând între 15 ÅŸi 16 iunie, pentru că merge după alte surse), n-ai cum să faci limpeziÅŸ decât cu toate informaÅ£iile pe masă ÅŸi stabilind câteva ipoteze de lucru necesare. Sunt necesare, amintim, ÅŸi ipotezele care se confirmă, pentru că se confirmă – dar ÅŸi cele care nu se confirmă, exact pentru că nu se confirmă.

MiÅŸcată rămâne ÅŸi această pietricică în tradiÅ£ia biografică eminesciană. La dr. VineÅŸ: „… un bolnav, nu din cei furioÅŸi, se distra învârtind o piatră mică legată de o aţă. Piatra scăpând din aţă, a lovit întâmplător pe Eminescu în cap“; mai târziu, la G.Potra, care pretinde că publică chiar amintirile doctorului N.C. Tomescu (dar, de fapt, are în faţă un text nesemnat): „L-a lovit un bolnav care se juca cu o mică piatră legată de o sfoară ÅŸi pe care o învârtea, probabil, pe deasupra capului său, iar când Eminescu a trecut pe lângă el a fost izbit în partea stângă a capului“ („Mihai Eminescu, Cauzele morÅ£ii sale“, 1934, p.11) – deci bolnavul nu are nici un fel de importanţă, Eminescu a intrat în cercul pietricelei sale… cum s-ar arunca cineva într-un cuÅ£it.

La G. Călinescu: „Petre Poenaru (…) jucându-se ca din întâmplare cu praÅŸtia, îl izbi în frunte cu o pietricică“ (Ed.I, p. 453, text identic în toate ediÅ£iile); se pune praÅŸtia în locul sforii ÅŸi se spune că lovitura a fost în frunte, nu în cap. Tot el, interpretând pe marginea descrierii trupului neînsufleÅ£it aÅŸezat pe catafalc a doua sau a treia zi (depinde cum datăm ziua morÅ£ii lui Eminescu): „Un bandaj negru în jurul capului, ce acoperea linia secÅ£ionării craniului, fu probabil pentru unii dovada grozavă că Eminescu murise ucis, aÅŸa cum Hanrieta însăşi, Å£intuită departe, crezu.“ (Idem, ibidem; la fel, text neschimbat). Se bazează pe amintirile de peste 10 ani ale lui S. Secula, publicate în Familia, numărul comemorativ Eminescu din iunie 1899: „…Capul ÅŸi aproape fruntea întreagă îi erau învălite într-un bandaj negru, în urma secÅ£ionării ce i s-a făcut pentru a i se scoate ÅŸi cântări creierul“. Din motive stilistice, bandajul cel larg devine un fel de bandă neagră ce acoperă linia secÅ£ionării.

Tot Familia lui Iosif Vulcan scrisese, însă, la moartea poetului, într-un lung reportaj de la faÅ£a locului: „…în biserică, pe catafalc, faÅ£a mortului oferea o priveliÅŸte înspăimântătoare, în urma mutilării ce i s-a adus prin autopsie…“. Nu poate fi altul motivul pentru care s-a procedat la luarea unei măşti mortuare după chipul poetului înainte de bandajare.

Este, însă, puÅ£in probabil că autopsia s-a făcut, cum crede tânărul S. Secula, prin secÅ£ionarea calotei craniene: medicii de astăzi ne spun că se procedează mult mai simplu, creierul omului pentru aceste scopuri ÅŸtiinÅ£ifice scoţându-se pe la ceafă, pe urdiniÅŸul creierului mic. Nu folosim limbajul de specialitate pentru că am deveni ridiculi: n-avem nici cea mai mică idee despre asemenea chestiuni anatomice. Dacă, însă, medicii de astăzi au dreptate – atunci rezultă că acest bandaj gros ce învelea capul ÅŸi fruntea lui Eminescu era menit, mai degrabă, să acopere semnul celei de-a două lovituri a lui Petrea Poenaru.

Revenind la Dr. VineÅŸ, ciudat ni se pare că el păstrează, în această „anamneză“, momentul cu totul nesemnificativ al pietricelei care a creat un mic erizipel ce s-a vindecat apoi repede. Dacă, să spunem, pacientul ÅŸiar fi pierdut vreun dinte în spital – ÅŸi acest incident ar fi fost raportat posterităţii? Procedeul ca atare Å£ine ori de sofistica discursului (nu este scoasă din amintirea colectivă piatra despre care vorbeÅŸte tradiÅ£ia – dar se reduce la dimensiuni minuscule) – ori de amestecul amintirilor în mintea doctorului VineÅŸ: la peste 40 de ani de la evenimentul fatal el vrea să scoată din discuÅ£ie o lovitură, cea care a cauzat moartea, dar se raportează tot la o lovitură – măruntă, e drept, însă dată de aceeaÅŸi persoană.

Procedând ca G. Călinescu – cel care preia informaÅ£iile de peste tot ÅŸi le pune în ordine cronologică – rezultă mai întâi pietricica din sfoară sau praÅŸtie – iar apoi cărămida sau bârna aceluiaÅŸi pacient. Dar, desigur, textul dr. V. VineÅŸ fiind de faţă, oricine îl citeÅŸte cu atenÅ£ie ÅŸi în context poate să înÅ£eleagă buna intenÅ£ie a medicului – dar inadecvarea sa la subiect.

Aceste două pagini de revistă sunt… singura operă a doctorului V. VineÅŸ, homo unius momenti cum se spune pe latineÅŸte („om al unui singur moment“). Se prea poate ca prin revistele de specialitate ale vremii el să mai aibă ÅŸi alte articole ori studii, dar bibliotecile nu-l reÅ£in cu niciun titlu de carte. Un ne-cărturar, aÅŸadar, dă hrană presei, adică ziarelor – iar acestea realimentează… tocmai cărÅ£ile despre viaÅ£a lui Eminescu… iată, cu lucruri luate de pe jos.

ConcordanÅ£ele ÅŸi neconcordanÅ£ele „raportului VineÅŸ „ se pot comenta. Vom insista asupra câtorva neconcordanÅ£e. Mai întâi, este interesant de văzut cum a fost internat poetul. Dr. VineÅŸ spune că „toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea.“ Raportul anonim, atribuit de G. Potra doctorului Tomescu, spune altceva: „La 3 februarie Eminescu fu adus prin ordinul poiliÅ£iei capitalei la Institutul Caritatea, unde fu supus supravegherii ÅŸi tratamentului medical…“. Este implicată poliÅ£ia, dar se vorbeÅŸte tot de Institutul Caritatea al lui Al. ÅžuÅ£u. Vom vedea că poliÅ£ia l-a dus pe Eminescu la MărcuÅ£a, Ospiciul care Å£inea de Primăria Capitalei – ÅŸi de aici poetul va fi recuperat – probabil de prieteni. Confuzia aceasta este menită, parcă, să simplifice, să netezească forÅ£at un drum al adevărului – care este extrem de complicat.

Până a vedea, însă, acest raport anonim, să încercăm a stabili ÅŸi data internării. Doctotul VineÅŸ vorbeÅŸte vag de perioada martie-iunie, acest raport anonim notează data fermă 3 februarie – dar mai există un „Raport medicolegal“, semnat de doctorii ÅžuÅ£u ÅŸi Petrescu ÅŸi datat 23 martie 1889 al cărui început este acesta: „SubsemnaÅ£ii doctori în medicină, invitaÅ£i de domnul prim-procuror Trib. Ilfov, prin adresa nr. 5717, a examina starea facultăţilor mintale lui Mihail Eminescu, întrunindune astăzi 23 martie la Institutul Caritatea, unde se află de aproape două luni, am procedat la cuvenita cercetare…“. Actul acreditează ideea că poetul se afla în Institut din jurul datei de 23 ianuarie – adus de prieteni sau cu poliÅ£ia, nu se ÅŸtie precis – ÅŸi aÅŸtepta să fie investigat. Abia la 23 martie i se întocmeÅŸte un raport, dar fusese sub tratament ÅŸi supraveghere câteva săptămâni bune. Unde anume?

eminescu mustata.jpg

Ultimul scandal de presă iscat de Eminescu

Chestiunea pare mai degrabă juridică decât medicală, de vreme ce prim-procurorul cunoaÅŸte cazul ÅŸi-l monitorizează. Data de 23 ianuarie este mai apropiată de cea din raportul anonim (3 februarie) – dar este, în acelaÅŸi timp, destul de apropiată de ultima ieÅŸire publică a lui Eminescu, articolul publicat de el în „România liberă“ din 13 ianuarie 1889 prin care a deranjat mult ÅŸubreda coaliÅ£ie politică a momentului. Am publicat acest articol al său în cartea „A doua viaţă a lui Eminescu“ (1994). Redăm, aici, numai ecourile articolului, după o notă a lui G. Panu publicată în ziarul „Lupta“, 15 ianuarie 1889, pagina întâi: „Şedinţă mai nostimă, nec plus ultra al partidului conservator a fost de data aceasta atins. Să povestim.

ÅžedinÅ£a încă nu este deschisă, când d. Vernescu intră furios cu un exemplar din „România liberă“ în care este înjurat. “Îmi dau demisia ! îmi dau demisia!“ – strigă către amicii săi care înzadar cearcă a-l liniÅŸti. MiniÅŸtrii junimiÅŸti îl înconjoară ÅŸi-l roagă să nu demisioneze, că se va face rectificare, îi ÅŸi arată un bruion de rectificare, aruncând vina articolului în chestiune pe spatele bietului Eminescu… D. Vernescu se liniÅŸteÅŸte, ba încă se prea liniÅŸteÅŸte, ÅŸi aceasta foarte repede… O furtună în un cap de avocat… ÅŸedinÅ£a se deschide…“ Evenimentul este consemnat de mai multe ziare, iar „NaÅ£iunea“ dă informaÅ£ii mai ample: „În urma articolului apărut ieri în „România liberă“, în care dl Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa ÅŸi-a dat demisia azi dimineaţă. ÃŽnsă, în urma asigurărilor dlui Carp, cum că va dezavua – ceea ce a ÅŸi făcut în numărul de azi al oficioasei – pe Eminescu, autorul articolului în chestiune, dl Vernescu ÅŸi-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa.

“ Alt ziar, „Telegraful“, adaugă:„ dnii Carp ÅŸi Theodor Rosetti, faţă cu dl. Laurian, i-au declarat că articolul priveÅŸte pe d. Eminescu…“ Ziarul „România liberă“, oficiosul noii coaliÅ£ii guvernamentale, al cărei director este D. A. Laurian, prieten cu poetul (va rosti un discurs emoÅ£ionant la catafalcul său) dă o scurtă dezminÅ£ire a doua zi. Sursele sunt concordante, evenimentul din 13 ianuarie 1889 a fost bine marcat de presă. ÃŽn fărâmiţările politicii ale momentului nu se mai insistă asupra acestei prime tentative de dezbinare a coaliÅ£iei guvermanentale (guvernul junimist condus de Th. Rosetti va pica la 30 martie 1889, ca dovadă a slabei coeziuni politice, ÅŸi va veni la putere un nou guvern, conservator, condus de bătrânul Lascăr Catargiu).

Prietenii apropiaÅ£i ai poetului reÅ£in, însă, amănuntul – ÅŸi prin 1909 un fost redactor al „României libere“, Mihail Brăneanu, îi va povesti lui Ioan Scurtu că în ultimul său an de presă Eminescu a reuÅŸit ÅŸi performanÅ£a de a răsturna un guvern cu un articol de ziar. Mărturia, care Å£ine mai mult de senzaÅ£ional, a rămas în arhiva lui Ioan Scurtu ÅŸi s-a publicat abia prin anii 80 ai secolului trecut (ÅŸi nu i s-a dat importanţă până la descoperirea, de către noi, a referinÅ£elor de presă de mai sus). Chiar de o răsturnare de guvern nu este cazul să vorbim, dar incidentul parlamentar este semnificativ.

Exact după această dată de 13-14 ianuarie 1889 nu se mai ştie nimic despre Eminescu. Vedeţi cum zice doctorul Vineş: „Cu câteva luni înainte de a intra în Institutul Caritatea, adică cu puţin înainte de a-l cunoaşte eu, Mihail Eminescu, după cum mi-au declarat prietenii săi, abuza de băuturi alcoolice şi făcea excese veneriene. În acest timp dădea impresia că nu era în toată deplinătatea facultăţilor sale intelectuale. Din zi în zi devenea mai puţin vesel, tăcea mai tot timpul, dorea să fie singur, nu mai era în stare să lucreze. Prezenta oarecari tulburări morale: intra în diferite localuri publice şi consuma fără să plătească; cerea bani de la toţi pe cari îi întâlnea.

Toate aceste acte au determinat pe prietenii săi să-l interneze în Institutul Caritatea al regretatului prof. Dr. Al. Sutzu, unde, în martie 1889, l-am primit în biroul administrativ. Eminescu mai fusese internat în Institutul Caritatea în 1883.“ Printre „tulburările morale“ reÅ£inute de medic de la prietenii săi sunt enumerate consumaÅ£iile fără plată prin cârciumi – nu ÅŸi aceste gesturi eminamente politice. Se mai aduc, de către unii biografi, ÅŸi alte amintiri despre aceste ultime luni libere ale poetului, ÅŸi foarte des se citează Teleor, cu toate că însemnarea sa este încurcată ÅŸi se referă la alt an.

Eminescu a fost adus la un spital de boli nervoase într-una dintre zilele din intervalul 14 ianuarie – 3 februarie 1889 -, dar se înÅ£elege limpede că la mijloc este mâna poliÅ£iei, iar poetul este implicat într-un caz de tulburare a ordinii politice, nu publice. Doctorul VineÅŸ poate chiar nu ÅŸtie aceste amănunte – sau le lasă deoparte ca nesemnificative pentru cazul medical ca atare.

Noi revenim cu informaÅ£ii din ziarele „Românul“, „Epoca“ ÅŸi „România liberă“ de la începutul lui februarie 1889, care atestă că poetul a fost internat la Ospiciul MărcuÅ£a, unde a stat până ce direcÅ£iunea Ospiciului a declarat că nu-l mai poate Å£ine, pentru că n-are cine-i plăti spitalizarea. Aici a fost adus cu poliÅ£ia, probabil imediat după insurgenÅ£a parlamentară din 13 ianuarie, ÅŸi abia apoi a fost transferat la Doctorul ÅžuÅ£u, într-o clinică particulară. De altfel, doctorul Al. ÅžuÅ£u era ÅŸi un organizator al Ospiciului MărcuÅ£a (va fi director aici prin 1899). Confuzia aceasta între MărcuÅ£a de la Pantelimon ÅŸi Institutul Caritatea de lângă FoiÅŸorul de Foc persistă la biografii lui Eminescu – ÅŸi chiar la contemporani. ÃŽntr-o scrisoare din 10 aprilie către un cunoscut din IaÅŸi, chiar Veronica Micle afirmă: „Regret că nu vă pot da alte detalii despre starea lui Eminescu decât care le găsesc ÅŸi eu prin jurnale, ÅŸi aceasta din cauză că nu ÅŸtiu unde se află internat, la MărcuÅ£a sau la ÅžuÅ£u“.

Åžtirile apar astfel:

– 5/17 februarie 1889, „Epoca“: despre internarea poetului grav bolnav „la spitalul doctorului ÅžuÅ£u“ (ÅŸtire preluată în mai toate ziarele); concordă cu Raportul anonim care vorbeÅŸte de 3 februarie 1889 (5 februarie este data presei care, fiind antedatată în acele timpuri, dă ÅŸtirea ca atare în ziua fizică de calendar 4 februarie – cu data de 5);

– 10/22 februarie 1889, „Românul“: despre îmbunătăţirea stării de sănătate a poetului – „internat la Ospiciul MărcuÅ£a“ (la fel, ÅŸtire preluată amplu);

– 2/14 aprilie 1889, „Epoca“: despre înrăutăţirea stării de sănătate a poetului – „aflat la spitalul doctorului Al. ÅžuÅ£u“;

– 8/20 aprilie 1889, Epoca: Ospiciul MărcuÅ£a a anunÅ£at că nu-l mai poate Å£ine pe poet internat, întreÅ£inerea nefiindu-i plătită. Li s-a cerut doctorilor ÅžuÅ£u, Nikita ÅŸi Alexiu un raport asupra stării sănătăţii poetului pentru a se institui curatela. Åžtirea este preluată numai de câteva ziare, între care ÅŸi „Curierul român“ din BotoÅŸani, care comentează mai amplu: „DirecÅ£iunea Ospiciului MărcuÅ£a, din BucureÅŸti, ne spune «Epoca», a făcut cunoscut zilele acestea Parchetului din capitală că nu mai poate Å£ine-n căutare pe nenorocitul nostru poet Eminescu, pentru motivul că ospiciul nu poate hrăni decât pe bolnavii a căror întreÅ£inere e plătită de primăria capitalei. Primul procuror, faţă cu această invitaÅ£iune puÅ£in umanitară a direcÅ£iunii de alienaÅ£i, a cerut de la o comisiune medicală un raport asupra stării poetului Eminescu. Acest raport fiind depus, dintr-însul se constată că boala crudă care a lovit pe ilustrul cugetător se agravează din zi în zi. ÃŽn urma acesteia, primul procuror a cerut de la primul preÅŸedinte al tribunalului Ilfov să instituie o curatelă asupra averii bolnavului, adică asupra modestei pensii de 250 lei, pe care i-a acordat-o nu de mult Camera. Pe de altă parte, e vorba de a se readuce nenorocitul bolnav la BotoÅŸani, unde se făcuse deja o dată bine, subt cura veteranului ÅŸi-nvăţatului nostru medic dl dr. Isaac. ÃŽn acest scop, sora poetului va pleca zilele acestea la BucureÅŸti.“ (InformaÅ£ia din urmă este confirmată de corespondenÅ£a Hanrietei).
– 6/18 mai 1889, „România liberă“. V.S. semnează reportajul „O vizită la Ospiciul MărcuÅ£a“: auzind că acest ospiciu a adresat Primăriei o plângere fiindcă nimeni nu plătise întreÅ£inerea poetului, face o vizită acolo – dar constată că Eminescu fusese internat în spitalul doctorului Al. ÅžuÅ£u, nu aici.

Este limpede vorba de două instituÅ£ii, dar doctorul ÅžuÅ£u trece prin amândouă, înlesnind confuzia. El are un spital particular – ÅŸi scenariul mai mult decât sigur este că l-a extras, aici, din stabilimentul de stat unde fusese dus Eminescu de către poliÅ£ie. Ca variantă administrativă plauzibilă putem avansa ideea că fizic poetul era sub supravegherea doctorului ÅžuÅ£u – care-l putea Å£ine fie la MărcuÅ£a, fie în institutul său. ÃŽn acest sens, consiliul medical din 23 martie 1889 poate afirma că poetul se află „de aproape două luni“ în Institutul Caritatea: adică în custodie.

Doctorul V. VineÅŸ, însă, la 1931, pare a nu ÅŸti nici momentul morÅ£ii poetului. Păstrează în mod obstinat, s-ar putea zice, ziua de 15 iunie, pentru a nu-l contrazice pe D. Cosmănescu. Surse de presă sincrone vorbesc de noaptea de 15 spre 16 iunie, poetul fiind agitat, sculând medicul de gardă pentru a cere un pahar de lapte ÅŸi expiind apoi în somn: „Ieri, vineri (16/28 iunie) diminea- Å£a, el ceru să i se dea un pahar cu lapte ÅŸi ceru să i se trimeată dr. ÅžuÅ£u, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate; doctorul întrebându-l că cum se simte, Eminescu răspunde că are dureri în tot corpul, cari îi căşunează mult rău. Din nenorocire… aceste momente lucide n-au Å£inut mult, căci după o jumătate de oră bietul Eminescu începu din nou să… aiureze. Drul ÅžuÅ£u căută să-l liniÅŸtească ÅŸi poetul se duse să se culce. Nu trecu nicio oră, când drul ÅžuÅ£u intră din nou la el, de astă dată îl găsi întins, fără nici o suflare“. („Familia“, după Românul). Astăzi se ia de bună data din Certificatul de deces: „cinci spre zece corente ora trei ante meridiane“ – dar în ce condiÅ£ii a fost eliberat acesta, la 17 iunie (pentru necesităţi birocratice la cimitir), cu greÅŸeli peste greÅŸeli ( poetul ar fi avut 43 de ani, tatăl său s-ar fi chemat Mihail etc.), ca martori semnând prin punerea degetului doi sluijitori analfabeÅ£i ai Institutului Caritatea… mai bine să nu mai vorbim! Data de 16 iunie este inconvenabilă pentru că indică o grabă cu totul suspectă în privinÅ£a ducerii la groapă: se ÅŸtie ferm că înmormântarea la Cimitirul Bellu a avut loc în ziua de 17 iunie 1889, deci ar rezulta că nici n-a fost expus cele trei zile tradiÅ£ionale, cum este obiceiul. De altfel, ziua morÅ£ii lui Eminescu n-a putut fi miÅŸcată din mentalul colectiv, se comemorează ÅŸi astăzi la 15 iunie peste an. Trebuie să ÅŸtim că în acest 15 iunie se combină tradiÅ£ia Cosmănescu (asasinarea lui Eminescu) – ÅŸi tradiÅ£ia ÅžuÅ£u-“Familia“- celelalte ziare (moartea naturală).

Amintirea-raport a doctorului VineÅŸ nu se potriveÅŸte mai deloc cu acest verdict medical; acolo unde ÅŸi V.VineÅŸ sesizează manifestări maladive similare, el arată cert că au apărut „mai târziu“, „cu încetul“, etc. – în niciun caz de la internare, nici în luna martie când l-a consultat. ÃŽn presa timpului s-a scris astfel după raportul din 23 martie 1889: „…doctorii au semnat, în stabilimentul d. ÅžuÅ£u, actul prin care se constată din nou incurabila lui nebunie…“ (Familia, după Epoca, Românul etc.). Termenii sunt de resortul medicinii legale – „o constatare“.

Raportul răspundea unei cereri a primului-procuror ÅŸi făcea parte dintr-o suită de acte necesare instituirii curatelei pentru a se ridica pensia de 250 lei lunar; nu credem că este ceea ce s-ar putea numi un „text-manechin“, dar se prea poate să fie ÅŸi multă convenÅ£ionalitate în termenii lui. Se poate discuta ÅŸi acest „…constată din nou“, care pentru bucureÅŸteni înseamnă mai mult „a doua oară“, cu trimitere la 28 iunie 1883 când s-a decretat prima oară în mod oficial boala lui Eminescu.Ar fi un bis in idem, o recidivă în relaÅ£ie cu domeniul public. Termenii raportului ÅžuÅ£u-Petrescu sunt foarte asemănători cu cei din raportul Iuliano-Bogdan din 1886 când, fiind chemaÅ£i de către poliÅ£ia IaÅŸului, ÅŸi aceÅŸtia au lăsat scris: „ SubsemnaÅ£ii doctori în medicină de la Facultatea din Paris etc., în urma requiziÅ£iunei d-lui Prim-Procuror, din 5 noiembrie 1886, de a consulta starea mintală a lui Mihail Eminescu, mergând la arestul preventiv al despărÅ£irei 1, unde se află pacientul, din interogatoriul ÅŸi conversaÅ£ia avută cu Eminescu am putut constata că el sufere de o alienaÅ£ie mintală cu accente acute produse probabil de gome sifilitice la creier ÅŸi exacerbate prin alcoolism; starea lui e periculoasă atât pentru societate cât ÅŸi pentru el însuÅŸi ÅŸi este neapărată nevoie de a fi internat în o casă specială spre cercetare ÅŸi observare pe un timp limitat, după socotinÅ£a medicului curant. Dr. Iuliano, Dr. Bogdan, Iassy, Noemvrie 6“ . ÃŽn urma acestui consult medical poetul a fost trimis la Mânăstirea NeamÅ£ cu jandarm după el, unde a fost depus pe 8 noiembrie 1886.

Din faza bucureşteană a bolii lui Eminescu avem, iată, două relatări şi rămâne acest semn de întrebare: de ce doctorul Vineş redă pentru perioada târzie a bolii simptomuri pe care doctorii Şuţu şi Petrescu le plasează la început? Fiind un raport oficial, diagnosticul din 23 martie (şi întregul dosar, de altfel) putea fi consultat în arhive, şi probabil doctorul Vineş l-a cunoscut chiar atunci, pe loc, fiind angajat al spitalului. Nu avem răspuns ferm la asemenea întrebări, desigur.

Cel de-al doilea text cu care se aseamănă raportul-amintire al lui V.VineÅŸ este cel al interogatoriului amintit, care face parte din acelaÅŸi dosar al instituirii curatelei. Judecătorul Ghiţă Brusan întreabă: „- Cum te chiamă?“ – iar pacientul Mihail Eminescu răspunde: „- Sunt Matei Basarab; am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar pe care regele l-a pus să mă împuÅŸte cu puÅŸca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare…“ .Poetul răspunde cu achiziÅ£iile bolii sale descrise de doctorul VineÅŸ.

Vom urmări ceva mai jos poziÅ£ia lui George Potra, a lui G. Călinescu – ÅŸi, desigur, a „Universului“. Până acum consemnăm că ceea ce este evident, anume că nebunul Petrea Poenaru mai întâi „s-a jucat“ cu o piatră iar apoi a atacat cu o cărămidă – nu discută nimeni. Se instituie vălul unei tăceri groase ÅŸi asupra acestui Poenaru – ÅŸi asupra lui Cosmănescu, cel care-l readuce în discuÅ£ie – iar biata Henrietta este considerată din ce în ce mai insistent …sora bolnavă a fratelui ei, ÅŸi mai bolnav. TotuÅŸi, impresiile de atunci, de la momentul înmormântării cuiva, persistă ÅŸi sunt cele mai importante. N-avea cum să inventeze ea, biata Henrietta, numele lui Petrea Poenaru – ea a aflat aceste lucruri imediat după moartea fratelui ei. Aceste lucruri au ieÅŸit la iveală în împrejurările înmormântării, în mijlocul acelei impresionante adunări de doliu care a înconjurat sicriul poetului. Ele se păstrează în memoria colectivă până la 1926, când sunt reconfirmate de frizerul Cosmănescu – vor mai persista o vreme – dar după biografiile ÅŸtiinÅ£ifice ale lui G.Călinescu, Petru RezuÅŸ, D.MurăraÅŸu, George Munteanu – iată numai patru dintre sitele dese ÅŸi foarte dese care au cernut informaÅ£ia, lăsând să treacă doar ce e foarte, foarte subÅ£ire – se pierd definitiv ori rămân simple curiozităţi.

III. Concordanţe Cosmănescu

Textul lui Dumitru Cosmănescu, despre uciderea cu o piatră a lui Eminescu în ziua de 15 iunie 1889, se publică în Universul, la 28 iunie 1926, ÅŸi provoacă reacÅ£ia doctorului VineÅŸ care vine să restabilească adevărul ÅŸtiinÅ£ific, după cum pretinde, într-o revistă de specialitate, România medicală, peste 5 ani, la 1 iunie 1931. Peste încă 3 ani, în 1934, Gheorghe Potra va publica o a doua „expertiză ÅŸtiinÅ£ifică“ , de data aceasta într-o broÅŸură – care va fi întâmpinată cu mari rezerve de către G. Călinescu. Vom ajunge, în documentarul nostru, ÅŸi la anul 1934 – dar acum este momentul, credem, să revenim la amintirile lui D.Cosmănescu, întrucât doctorul VineÅŸ le discută numai parÅ£ial luând din ele ce-i convine ÅŸi ce spune că se potriveÅŸte cu fiÅŸele sale medicale.

D.Cosmănescu pare vulnerabil acolo unde afirmă că poetul l-a luat la o plimbare prin curtea institutului pentru a-l învăţa să cânte „Deşteaptă-te române“. De ce tocmai acest imn, cum să înţelegem exaltarea patriotică a poetului în acest context spitalicesc? Să fie un patriotism acuzat în contul lui Eminescu, în virtutea naţionalismului scos cu atâta insistenţă din opera sa ziaristică, mai ales după Primul Război Mondial?

O amintire mai veche, chiar din 1889, a unui alt apropiat al lui Eminescu, vine să ne atragă atenţia că lucrurile trebuie înţelese aşa cum sunt, că este foarte credibil ca poetul să fi cântat întradevă r imnul lui Mureşanu şi în stabilimentul din Str. Plantelor. Este vorba de textul lui Ilie Ighel, redactor la „Fântâna Blandusiei“ (revistă scoasă de prietenii poetului), care l-a vizitat în sanatoriu. Redăm mai întâi fragmentul care interesează, dar vom insista întrucâtva, pentru că este un moment foarte important privind modul cum se face, la noi, istorie literară, bibliografie, imagine: „ Internat în ospiciul din strada Plantelor, la început era blând, bun, avea momente lucide; scria cu ce apuca şi unde putea. Păreţii odăii erau mâzgăliţi cu mucuri de ţigări, de chibrituri, şi numele lui Byron, Schopenhauer, rupturi de versuri de ici de acolo îi acopereau. Scanda toată ziua. Dintr-o întâmplare fericită am pus mâna pe două file dintr-un notes, scrise de el în timpul când era în Ospiciu. Scrierea e ca de obicei liniştită, trăsăturile regulate. Le dau în vileag ca să se vază că Eminescu era poet chiar atunci când nu era Eminescu :

Toamna pomii înfloresc

şi se scutură toţi pomii de flori,

Iar inimile noastre

Le prinde fiori.

Veniţi în lumină

Copii drăgălaşi

şi faceţi cu mine-mpreună

Sălaş.

Valurile viforă

Com tutte le forme.

Pe cealaltă parte a acestei file e DeÅŸteaptă-te Române.“ Ne interesează, deocamdată, că poetul avea scris imnul „DeÅŸteaptă-te Române“ – în zilele când ÅŸi D. Cosmănescu declară că-l cânta prin curtea sanatoriului. ConcordanÅ£a este importantă – ÅŸi trebuie să facem legătura cu marile ÅŸantiere din manuscrise pe tema „MureÅŸanu“, „Andrei MureÅŸanu“ – dar ÅŸi cu alt moment din viaÅ£a poetului, acela când a pus piciorul pe peronul gării din Viena, în toamna lui 1883, dus de Chibici- Râmneanu la sanatoriul doctorului Leidesdorfer. Văzându-se acolo, poetul a strigat din răsputeri :“ România liberată! România liberată!“ – ÅŸi se crede că a cântat „DeÅŸteaptă-te Române“. Această „deÅŸteptare“ este o temă a vieÅ£ii – dar ÅŸi a operei, astfel că nu pare de loc ciudat că poetul o trăieÅŸte, ca temă, ÅŸi în sanatoriu.

Ilie Ighel mai citează, în aceleaÅŸi amintiri, o strofă din poemul „ViaÅ£a“ despre care spune iarăşi :“ Poezia fără titlu găsită în notesul său, după moarte-i“. Fusese publicată în „Fântâna Blanduziei“, 1 august 1889, după ce, în numărul din 23 iulie 1889, revista publicase, pe prima pagină, „Stelele-n cer“ cu această notă: „Din notesul, despre care am făcut menÅ£iune în numărul trecut, am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc“. (numărul anterior al revistei lipseÅŸte din colecÅ£ii; în numărul din 8-15 octombrie revista mai publică, de data aceasta în facsimil, ca să se vadă scrisul lui Eminescu, poezia „şi dacă…“). Reluându-le pe primele două în ediÅ£ia sa din 1890, V.G.MorÅ£un întărea, de asemenea: „… două bucăţi publicate fără titlu ÅŸi culese dintr-un notes al lui Eminescu. Publicându-le aici am intitulat întâia poezie «ViaÅ£a» iar pe a doua cu întâiul vers.“

Stelele ‘n cer

Stelele ‘n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor

Până ce pier.

*

După un semn

Clătind catargele,

Tremură largile

Vase de lemn;

*

Nişte cetăţi

Veghind întinsele

ÅŸi necuprinsele

Singurătăţi.

*

Orice noroc

şi ‘ntindearipele

Gonit de clipele

Stării pe loc;

*

Până ce mor,

Pleacă-te, îngere

La trista-mi plângere

Plină de-amor.

*

Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Cod de verificare * Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.