Acum vreo 20 de ani, doi muşchetari ai culturii de performanţă, Liiceanu şi Pleşu, îl excedau pe Noica să mă critice în public, la Oneşti.
Noica mi-a povestit scena în septembrie 1987 la Păltiniş.

Încă din 1985, atât Pleşu, dar mai ales Liiceanu, amândoi înnebuniseră din cauza cărţii mele de debut Rostirea esenţială.

Vreau să spun lucrurilor pe nume fiindcă tot pregătesc o Carte despre Păltiniş.
După o vizită de trei zile cu discuÅ£ii fascinante la PăltiniÅŸ, Noica s-a gândit să antreneze o cavalerie spirituală de 22 de tineri geniali, fiindcă tot 22 de intelectuali geniali intraseră în puÅŸcărie din cauza lui Hegel. Mai precis, din cauza manuscrisului Povestiri din Hegel ( pe care Orenstein – devenit Z. Ornea – îl dăduse unui personaj care, la rândul său, îl semnalase unui lt. colonel de securitate).

Între cei 22 de tineri, alături de mine mai erau Marius Ghica, Liviu Antonesei, Gherghel, pare-mi-se Dan C. Mihăilescu, Mircea Mihăieş ( care este inteligent în fiecare săptămână în “România literară“, riscând să ajungă servitorul lui Liiceanu şi al lui Patapievici, el însuşi “kantian“ fără ghilimele ), din acest lot excepţional lipsind anonimul Andrei Cornea…

După cele trei zile de discuţii din octombrie 1980, Noica a scris celebrul text “Cei douăzeci şi doi sau despre cultura de performanţă“, pe care l-a publicat în revista Ramuri din Craiova.

Lui Noica, ideea i-a venit gândindu-se la un proiect propus de Leibnitz prinţului Eugeniu de Savoia.

Atunci, în 1981, Liiceanu a început să fabrice, presat de întâietatea pierdută pe merit, Jurnalul de la Păltiniş.

Orb de invidie, a pus mai mulţi scribişori uşori să scrie împortiva Rostirii esenţiale, aşa cum va pune, şi după 1990, să se scrie împotriva editării Antropologiei filosofice a lui Cioran ( m-a “înjurat“ în multe locuri selecte şi către oameni excepţionali la Paris…).

Liiceanu şi Pleşu alcătuiesc un tandem indimenticabil de comic de clovni care copiază aproape în fiecare carte, de parcă ar fi doi băieţi de la şcoala profesională surprinşi la Oxford în timp ce încearcă să-i uimească pe englezi. Dacă Liiceanu este vestit pentru plagiatele sale, Pleşu se află abia la începutul celebrităţii. Deocamdată îl anunţ că este singurul ministru european al culturii care a plagiat până şi cuvântul “etc.“

Şi pentru a-i uşura insomniile de la Berlin îi voi spune şi de unde a plagiat: din Paradoxul monoteismului, de Henry Corbin. Şi nu numai.

I-am scris aceste rânduri puţine, într-un ziar de provincie, întrucât, în Dilema lui, m-a numit nulitate de provincie.

Ştiu că de azi înainte Andrei Pleşu va fi tratat ca plagiator de Bucureşti, el fiind un simplu impostor agreabil care va face crize multă vreme auzind cuvântul Expresul.

Îl voi trata în Expresul de Sud, un ziar care se scrie chiar lângă gara Craiovei, până când acarul Păun va pricepe de ce Pleşu este doar un analfabet de prestigiu. Şi până când Pleşu însuşi va face mai frumos decât trenul…

Constantin Barbu, 3 aprilie 2007

Expresul de Sud