de Sorin Adam Matei

Tatăl lui HR Patapievici, Dionisie, a fost un minor nomenclaturist, pe latură tehnică. Contrar unei afirmaÅ£ii a lui HR Patapievici, în “Evenimentul zilei”, că tatăl său ura Rusia instinctiv ÅŸi din rărunchi, se pare că bătrânul Dionisie ar fi fost ceva simpatizant de stânga.

Fratele lui Nicolae Ceauşescu, Nicu, a fost mic negustor. Şi legionar. Tatăl lor, Andruţa, a fost liberal. Marin, ceva simpatizant comunist, dar nu prea tare. Amănuntele pot fi descifrate cu uşurinţă din dosarul de cadre al lui Ceauşescu (vezi pagini.com pentru detalii). Puţini par să le fi remarcat. Lipsa de atenţie a presei la aceste detalii, în aparenţă minore, relevă un defect esenţial al modului în care istoria este gândită în România. Ea este văzută mai mult ca o înşiruire de clişee. Pentru trecutul mai îndepărtat de operetă. Pentru cel mai apropiat de telenovelă.

Ce se pierde e înţelegerea modului în care oamenii pot fi cu uşurinţă şi îngeri, şi demoni în acelaşi timp. Cum, uneori, cu cât lucrurile se schimbă, cu atât rămân mai la fel.

Tratamentul alb-negru e încurajat şi de o presă aflată în criză de circulaţie, care dezgroapă (sau îngroapă) morţi şi vii, laolaltă. Aflăm, într-o aiuritoare succesiune de zvonuri, file furate din dosare de securitate sau din mărturisiri spuse cu jumătate de gură, tot felul de detalii biografice despre cine te aşteptai mai puţin. Şi mai tot timpul te scarpini în cap.

Neculai Constantin Munteanu e homosexual şi, poate, deşi trebuie să ascultăm mărturisirile sale până la capăt, că din primul episod al confesiunilor sale transmise la Europa Liberă nu se înţelege prea bine, informator la Securitate. Iliescu a fost, de data aceasta pe bază de declaraţii, nu de sloganuri strigate în Piaţa Universităţii, implicat în epurarea ideologică a mediului studenţesc în anii ‘50. Ar fi participat chiar la reprimarea celebrei demonstraţii studenţeşti de Crăciun, din 1968.

Tatăl lui HR Patapievici, Dionisie, a fost un minor nomenclaturist, pe latură tehnică. Contrar unei afirmaÅ£ii a lui HR Patapievici, în “Evenimentul zilei”, că tatăl său ura Rusia instinctiv ÅŸi din rărunchi, se pare că bătrânul Dionisie ar fi fost ceva simpatizant de stânga. Trimis la muncă forÅ£ată în Germania de Antonescu, imediat după război el ar ajuns în Austria. Aici ar fi servit ca translator în zona de ocupaÅ£ie rusească. El a cerut în 1948 repatrierea din Austria socialist-capitalistă în România comunistă. Unde i-a asigurat fiului o viaţă confortabilă, de care acesta se dezinovăţea, cu jumătate de gură, într-una din cărÅ£ile sale.

Bogdan Olteanu, liberalul preşedinte al Camerei Deputaţilor, a crescut într-o familie de stalinişti sadea. Bunica lui, Ghizela Vass, a făcut parte din celula Ana Pauker-Vasile Luca, retrasă la Moscova pe timpul războiului. În anii ’50, tovarăşa Vass ajunsese şefa direcţiei de relaţii internaţionale a partidului muncitoresc (comunist) român.

Domnul Liiceanu a eliminat la republicare, în 1993, o secţiune a cărţii sale despre tragic, apărută iniţial în 1975. În fragmentele tăiate făcea o analiză, spun unii, nu neapărat proastă, dar din nefericire pentru faima sa post-‘89, prea marxistă, a tragediei.

Ion IanoÅŸi, profesor de estetică ÅŸi fost activist comunist, e acuzat de un apropiat al aceluiaÅŸi Liiceanu că ar fi fost un călău ideologic. IanoÅŸi răspunde spunând că “Epistolarul,” o “urmare” a jurnalului de la PăltiniÅŸ, în care mistica filosofiei “adânci” era oferită ca soluÅ£ie de supravieÅ£uire sub comunism, ar fi fost publicat ÅŸi datorită pilelor puse de el, ca tovarăş de încredere, la cenzură.

Când aceste detalii ies la lumină, românii sunt prinÅŸi ca niÅŸte căprioare în farurile maÅŸinii gonind pe ÅŸoseaua din pădure. ÃŽn general, ei refuză să vadă natura cu adevărat tragică ÅŸi omenească a acestor complicaÅ£ii. Opinia publică îi acuză pe critici de motive ascunse. DeÅŸi insinuarea, răzbunarea sau calomnia sunt de multe ori implicate în procesul “dezvăluirilor”, ele sunt în tot atâtea cazuri bazate pe un sâmbure de adevăr. Or, chiar când nu sunt adevărate de loc, povestea cu adevărat “adevărată” e mult mai bogată în înÅ£elesuri decât versiunea acceptabilă de oricare dintre părÅ£i.

Istoria e ca rădăcinile unui copac. Ce la suprafaţă pare să fie braţe distincte, în adâncime devine un ghem de tentacule încălecate unele peste altele. România are nevoie de o nouă generaţie de jurnalişti, biografi, istorici şi analişti. Una care poate să vadă istoria aşa cum a fost ea. Încurcată.

Åži care, poate, poate, o ÅŸi poate
descurca.

România are nevoie de o nouă generaţie de jurnalişti, biografi, istorici şi analişti

Adevarul / 1.03.2007