Pai hai atunci sa aflam din ce postura vorbeste Cristian Parvulescu despre “fortaretele fostilor activisti de partid” si optiunea sa profesionala, de fidel al noii pepiniere tip “Stefan Gheorghiu”, SNSPA. O gasca intreaga de activisti de GDS si de stat, sta strans unita in cadrul Coalitiei curat-murdare Plesu-Mungiu-Parvulescu. Miza este evident, evitarea propriei lustratii atat de necesare. Valabil si pentru fosta tovarasa secretar de Partid Zoe Petre.

Iata ce aflam despre SNSPA si Cristian Parvulescu din volumul “Noii precupeÅ£i. Intelectualii publici în România de după 1989”
de Adrian Gavrilescu apărut la Editura Compania:

De la Scînteia
şi «Ştefan Gheorghiu» la NATO şi liberalism

În 1990, numărul de publicaţii editate într-un mediu necenzurat creşte considerabil şi, odată cu el, şi masa articolelor dedicate fenomenului politic românesc şi est-european. În general, noţiunea de «analist politic» sau cea conexă, de «politolog», este utilizată rar, jurnaliştii din secţiile politice ale cotidienelor preferînd să-şi păstreze rangul de «gazetari». Titlul de «politolog» rămîne într-o zonă vagă, fiind asumat doar de cîteva personaje calificate exclusiv de apartenenţa la defuncta Academie «Ştefan Gheorghiu» sau de activitatea publicistică în presa partidului comun
ist.

Cea mai populară figură din această categorie este Silviu Brucan. Fost ÅŸef de secÅ£ie la Scînteia , ambasador la Washington, Brucan joacă un rol central în RevoluÅ£ia din decembrie 1989 ÅŸi în structura Consiliului Frontului Salvării NaÅ£ionale. ÃŽn perioada comunistă a publicat reportaje despre Statele Unite, studii de relaÅ£ii internaÅ£ionale ÅŸi despre politica americană, dar ÅŸi un număr mare de articole jenante în organul de presă al PCR. După căderea regimului totalitar, se impune uÅŸor ca singura voce au torizată în sfera analizei politice graÅ£ie celebrităţii dobîndite înainte de ’89, dar ÅŸi a absenÅ£ei altor comentatori. AfirmaÅ£ia potrivit căreia noua configuraÅ£ie socială, politică ÅŸi economică a României se va stabiliza abia după două decenii de la dispa riÅ£ia lui CeauÅŸescu îl consacră drept «oracol» al societăţii româneÅŸti. Cîţiva ani mai tîrziu, îşi cultivă autoritatea de profet politic într-o emisiune realizată la Pro TV. Lipsa reperelor locale în domeniul analizei politice face ca Brucan să fie solic itat ori de cîte ori un eveniment important merită să fie dezbătut, în pofida trecutului său ideologic mai mult decît discutabil.

Pentru a li se recunoaÅŸte calitatea de analiÅŸti politici ai tranziÅ£iei, unele personaje contemporane cu Brucan au apelat, spre deosebire de el, la un capital simbolic de tip universitar. Este cazul lui Vasile SecăreÅŸ, care, în ianuarie 1990, reuÅŸeÅŸte să înfiinÅ£eze Åžcoala de ÃŽnalte Studii Politice (1). ÃŽn primăvara lui ’90, SecăreÅŸ întemeiază, în Universitatea BucureÅŸti, Facultatea de ÃŽnalte Studii Politice, transformată, în 1991, în Åžcoala NaÅ£ională de Studii Politice ÅŸi Administrative (SNSPA) (2). Fost secretar de partid la «Ştefan Gheorghiu», autor de cărÅ£i despre război ÅŸi «problemele păcii» (3), consilier al lui Ion Iliescu ÅŸi vicepreÅŸedinte ale FSN, SecăreÅŸ începe să vîndă imaginea unui aparatcic reciclat, convertit la democraÅ£ie ÅŸi devotat unui proiect generos de reconstrucÅ£ie a “elitelor intelectuale româneÅŸti”. La ConvenÅ£ia NaÅ£ională a FSN din martie 1992 prezintă moÅ£iunea «Un viitor pentru România», perdantă în faÅ£a lui Petre Roman. ÃŽn mai ’92, grupul lui SecăreÅŸ – din care mai făceau parte Ioan Mircea PaÅŸcu, Vladimir Pasti, Viorel Hrebenciuc ÅŸi alÅ£ii – formează o «acÅ£iune parlamentară în Camera DeputaÅ£ilor», menită să repr ezinte «căştile albastre» necesare echilibrului politic 4. După acest moment, viteza politică a lui SecăreÅŸ scade.

În 2000, omul apare din nou în prim-plan, de data aceasta cu un proiect de partid social-liberal, eşuat destul de repede. În scenă intră însă rectorul Secăreş, care conduce SNSPA – iniţial, o instituţie de specializare postuniversitară – către o formulă de studii universitare. În 1992 obţine un post călduţ, de vicepreşedinte la Eximbank, care îi mai taie din apetitul de comentator politic. Pî nă în 2004, Secăreş a dormitat la SNSPA ca rector, funcţie în care dorea să se eternizeze, fie printr-un substitut-marionetă, fie prin schimbarea numelui instituţiei pe care dorea s-o conducă 5.

Readus la realitate de ministerul Educaţiei şi Cercetării, Secăreş s-a refugiat în postul de preşedinte al Asociaţiei Centrul de Studii NATO, ce funcţionează «sub egida» SNSPA, dar şi cu asistenţa materială a Cartierului General al NATO sau a Colegiului de Apărare NATO. Din nefericire pentru fostul consilier prezi denţial Secăreş, detaliile operaţiunilor financiare derulate la asociaţie au atras atenţia ministerului Educaţiei şi Cercetării şi a Curţii de Conturi 6 în toamna lui 2005 şi la începutul lui 2006. Paradoxul situaţiei lui Secăreş este că NATO, instituţia care astăzi îl finanţează, era considerată pe vremuri un «bloc imperialist». Într-unul din volumele sale, Secăreş sublinia faptul că «ţările socialiste în general şi în mod deosebit România au evidenţiat necesitatea imperioasă pentru cauza păcii a desfiinţării alianţelor militare, contribuţia pe care o au la perpetuarea încordării şi neîncrederii» 7. Odinioară susţinut material de Academia «Ştefan Gheorghiu», Vasile Secăreş trăieşte prezentul din perspectiva confortabilă a sinecurii acordate de fostul duşman de clasă.

La Vladimir Pasti, tovarăş de luptă ideologică al lui Secăreş în perioada postcomunistă, insuccesul GUVR (Grupul Un Viitor pentru România) reprezintă eşecul major al implicării în politica de după 1989. Cu o biografie antedecembristă obscură, din care s-a fixat doar participarea la «grupul de la Trocadero» – o reuniune informală a unor foşti cercetători de la ADIRI (Asociaţia de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale), ISPSPN (Institutul de Ştiinţe Politice şi Studiere a Problemei
Naţionale), IEM (Institutul de Economie Mondială), care avea loc în celebrul restaurant situat în zona Universităţii bucureştene şi în care se regăseau Adrian Năstase, Vasile Secăreş, Ioan Mircea Paşcu, Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu –, Pasti alternează prezenţele în spaţiul public cu perioade lungi de absenţă. Cea mai recentă aventură politică a sa s-a concretizat în preluarea funcţiei de consilier de stat al lui Adrian Năstase. A urmat asocierea cu Victor Babiuc, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, căruia i-a devenit consilier. Scrie editoriale în gazete de tiraj mic, precum Bursa , Cronica română şi Independent. În 1995 publică la Editura Nemira volumul România în tranziţie: căderea în viitor , tradus în Statele Unite8. Cartea s-a singularizat, paradoxal, printr-un gol: a fost prima tentativă de analiză politică românească din care lipseşte orice referinţă bibliografică. «Căderea în viitor» este o mixtură bizară – întîlnim în paginile ei omagii aduse lui Viorel Hrebenciuc 9, fraze din Galbraith, explicaţii pe tema conceptului de elită, citate din Caragiale10 , dar şi din Biblie, aproximări statistice11 şi truisme12. Stilul se menţine la un bun nivel gimnazial. Altfel, cartea abundă în argumentări prolixe 13, explicaţii adolescentine ale unor probleme politice14, repetiţii deranjante, paralele imposibile 15, oximoroane involuntare16. Bovarismul lui Pasti se manifestă punctual cînd vine vorba despre GUVR, pe care l-a considerat constant un «mic grup de specialişti în politică, relaţii internaţionale, sociologie şi economie» 17 căruia nu i s-a dat nici o şansă de afirmare. În pofida competenţei «bunilor cunoscători ai istoriei, intereselor reale din spatele retoricilor cu privire la relaţiile internaţionale şi mecanismelor de decizie di n cancelariile occidentale»18, societatea românească a respins grefa GUVR, adică pe foştii comunişti care i se opuneau «comunismului ca sistem». Confuzia se amplifică atunci cînd membrii grupului încep să se flateze reciproc. Astfel, Pasti îl prezintă pe Secăreş nici mai mult, nici mai puţin decît ca pe un intelectual, un «băiat deştept», care nu avea anvergura activistului de partid 19. Din păcate, funcţia lui Secăreş la «Ştefan Gheorghiu» îl contrazice flagrant pe prietenul său de idei.

În 1995, alături de Isărescu, Negriţoiu şi Secăreş, Pasti lansează un proiect de «punere în aplicare a liberalismului în România». Din nou eşec. Zigzagurile politice ale lui Pasti au mai bifat după acest moment etapele dialogurilor cu Emil Constantinescu, apropierii de PNL, Alianţei pentru România (ApR). După o extenuantă activitate în spaţiul public, marcată de discursuri dezlînate în talk-show-uri TV şi de militantism pentru democraţie, Vladimir Pasti a ales liniştea unui post universitar la SNSPA, unde predă «Sociologia tranziţiei». Cît despre chemarea editorială, ea s-a materializat în «peste 1 000 de articole de analiză politică în presa românească» 20 şi în alte volume21 care, faţă de cartea din 1995, au meritul de a conţine o bibliografie minimală, semnul metamorfozei promiţătoare a unui sociolog asupra căruia comentariul politic are efectul unui vertij. Fidel relaţiilor cordiale cu Mihaela Miroiu, fost decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice din SNSPA, Pasti s-a dedat şi la feminism, tipărind în 2003 o încercare de diagnoză a inegalităţilor de gen din ţara noastră22. Azi, paşii prin «moştenirea socialistă» sau «patriarhatul clasei conducătoare româneşti» fac din Pasti cel mai ieftin autor feminist din România, cartea sa vînzîndu-se, la solduri, cu doar 3,99 RON.

Si inca:

Cohorte de politologi

În 1995, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative îşi inaugurează ciclul universitar, după patru ani în care oferise doar posibilitatea absolvirii de studii postuniversitare. Decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice era Ovidiu Trăsnea, fost membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a RSR, achiziţionat de Vasile Secăreş în
amintirea epocii în care cei doi se gratulau reciproc pentru producţiile editoriale din vremea comunismului 23. Rectoratul lui Vasile Secăreş reuneşte foşti combatanţi de la «Ştefan Gheorghiu», din categoria Damian Hurezeanu, şi personaje care nu fuseseră implicate în nici un fel în învăţămîntul politic antedecembrist, precum Mihaela Miroiu sau Cristian Pîrvulescu.
Dezideratul SNSPA rămîne consecvent principiilor declarate în 1990, la fondarea Åžcolii de ÃŽnalte Studii Politice: “susÅ£inerea reformelor politice, economice, administrative ÅŸi instituÅ£ionale din România, prin intermediul cursurilor consacrate unei pregătiri de elită în domeniul ÅŸtiinÅ£elor politice, administraÅ£iei publice ÅŸi relaÅ£iilor internaÅ£ionale”. Versiunea actualizată a menirii SNSPA comentează cu intonaÅ£ii dramatice începuturile ÅŸcolii: “Åžcoala NaÅ£ională de Studii Politice ÅŸi Administrative a apărut din această obsesie. Obsesia creării unor noi elite intelectuale, politice ÅŸi profesionale capabile „să vadă ÅŸi să audă”, să înÅ£eleagă cu un ceas mai devreme coordonatele reale ale schimbărilor care începeau să modeleze o nouă arhitectură politică ÅŸi de securitate la nivel european ÅŸi global” 24. Dincolo de mesajul propagandistic se găsea o programă universitară racordată la cerinÅ£ele domeniului, aÅŸa cum erau ele formulate în ÅŸcolile occidentale de ÅŸtiinţă politică.

Cu mici excepţii, curricula de la SNSPA se suprapunea celei introduse la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii Bucureşti (FSPA). Rivalitatea celor două instituţii nu s-a definit, aşadar, niciodată prin tematica de la cursuri şi seminarii organizate pentru studenţi, ci prin natura corpului profesoral – studenţii optau în funcţie de aderarea lor la o doctrină politică sau la alta. Miza confruntării
era vizibilitatea publică, aproprierea statutului de colectiv respectabil de universitari/analiÅŸti politici ÅŸi atragerea cît mai multor studenÅ£i. ÃŽn cazul SNSPA, stigmatul 25 pus de FSPA s-a formulat în două feluri_: un segment academic venea după o indubitabilă experienţă în serviciul totalitarismului, manifestată oral sau în scris, ceea ce ar fi prejudiciat procesul de educaÅ£ie_; escapada fesenistă a lui SecăreÅŸ a alimentat supoziÅ£ia că SNSPA ar fi fost o pepinieră de cadre a partidului condus de Ion Iliescu, pe modelul Academiei “Åžtefan Gheorghiu”.

Polemica dusă de SNSPA şi FSPA, rareori prin intermediul presei
26, s-a mutat şi pe terenul Asociaţiei Române de Ştiinţe Politice (ARSP), organism inactiv tocmai din pricina conflictelor dintre trupeţii celor două tabere. Cazul ARSP, înregistrată legal în 1994, este destul de neclar.

La momentul înfiinţării, în rîndul asociaÅ£ilor se găseau Vladimir Tismăneanu, Stelian Tănase (vicepreÅŸedinte), Cristian Pîrvulescu, Dan Pavel, Călin Anastasiu (vicepreÅŸedinte), dar ÅŸi persoane fără o conexiune reală cu fenomenul ÅŸtiinÅ£ei politice, precum Crin Antonescu sau Ralu Filip, sau autori de texte omagiale în perioada totalitară, cum este Victor Duculescu. Doar două surse străine mai oferă informaÅ£ii minimale despre ARSP: la Political Studies Association din Marea Britanie (www.psa.ac.uk, 12 februarie 2005), referirea la ARSP trimite la o pagină de Internet – desfiinÅ£ată: “a Civic Education Project Romania” –, în timp ce pe site-ul AsociaÅ£iei Americane de Åžtii nÅ£e Politice (www.apsanet.org/content_9457.cfm, 23 mai 2006), ARSP este menÅ£ionată doar prin preÅŸedintele ei, Ovidiu Trăsnea.

Cele două instituţii educaţionale din domeniul ştiinţelor politice au însă viziuni comune în ceea ce priveşte planul de şcolarizare. La Universitate, faţă de promoţiile anilor de început ai FSPA, care numărau cca 30 de absolvenţi, cifrele arată în prezent creşteri semnificative, pînă la 140 de locuri finanţate de la buget şi 210 locuri cu taxă
27. La începutul ciclului universitar, în 1995, SNSPA oferea doar 25 de locuri la zi la Facultatea de ÅžtiinÅ£e Politice. Viziunea asupra calităţii serviciilor educative furnizate se schimbă fundamental odată cu suma colectată din taxele de ÅŸcolarizare. Astfel, la SNSPA, numărul locurilor subvenÅ£ionate de la buget a crescut la 70, cel al locurilor cu taxă a ajuns la 200, iar cifra locurilor de ÃŽnvăţămînt la Distanţă (IDD) a atins, începînd cu anul ÅŸcolar 2000-2001, cota 400. La cîţiva ani, SNSPA ÅŸi FSPA scot pe piaÅ£a muncii aproape 1 100 de absolvenÅ£i ai unei specializări de tip ÅžtiinÅ£e politice, Sociologie sau RelaÅ£ii internaÅ£ionale. ÃŽn spatele strategiei de marketing a celor două instituÅ£ii stă un calcul străin de morală: odată încasaÅ£i banii din taxe, este prea puÅ£in important dacă l icenÅ£iaÅ£ii pot obÅ£ine posturi în raport cu pregătirea lor ÅŸtiinÅ£ifică. TotuÅŸi, la terminarea studiilor, absolvenÅ£ilor li se vîntură prin faÅ£a ochilor perspectiva funcÅ£iilor în sectorul parlamentar sau guvernamental, în domeniul politicii externe, al cer cetării, al mass-media ÅŸi administraÅ£iei28. Realităţile de pe piaÅ£a muncii sînt mult mai severe decît promisiunile făcute de FSPA ÅŸi SNSPA, însă faptul nu-i afectează pe cei care, avînd deja posturi sigure în sistemul administrativ central sau local, îşi doresc o diplomă de dragul de a colecÅ£iona “calificări”. Din toată povestea rezultă ÅŸi un avantaj: pe spatele sutelor de studenÅ£i, modestia materială a cadrelor didactice din sfera ÅŸtiinÅ£elor politice a fost eradicată.

Mormanul de poÅŸete

După retragerea lui Ovidiu Trăsnea de la conducerea Facultăţii de Ştiinţe Politice, funcţia sa a fost preluată de Mihaela Miroiu, al cărei mandat a fost purtătorul a două tendinţe_: feminizarea echipei profesorale şi începutul influenţei de familie la SNSPA. În
1995, cînd s-a trecut la “organizarea pregătirii de nivel universitar”, în departamentul de ÅŸtiinÅ£e politice se găsea o singură femeie: chiar Mihaela Miroiu, titulara unui curs de Introducere în filosofie.

Decanatul Mihaelei Miroiu în cadrul Åžcolii a însemnat cooptarea cît mai multor doamne dedicate studierii problemei feministe, direcÅ£ie de cercetare oferită în programele de masterat ÅŸi doctorat. AÅŸa a apărut Liliana Popescu, titulara unui doctorat obÅ£inut în Marea Britanie. Au urmat Mihaela Vlăsceanu, Doina Åžtefănescu (care a predat la început “pedagogie”, iar apoi a ajuns să coordoneze departamentul de pregătire a cadrelor didactice), Alina Mungiu-Pippidi, Daniela RovenÅ£a FrumuÅŸani (care a părăsit între timp colectivul de la SNSPA), BrînduÅŸa Palade, Ana Mihăilescu, Laura Grünberg, Anca GhiauÅŸ etc. ÃŽn momentul de faţă, 22 de femei activează la secÅ£ia de ÅŸtiinÅ£e politice_: 7 profesori titulari, 14 profesori colaboratori ÅŸi 1 doctorandă 29. Morbul feminist a atins ÅŸi componenta masculină a facultăţii_: pot fi menÅ£ionate cazurile lui Åžtefan Stănciugelu, autorul unor delicioase comentarii feministe 30 ÅŸi recenzii în aceeaÅŸi cheie31, ÅŸi Andrei Ţăranu, galant cronicar al cărÅ£ilor Mihaelei Miroiu 32.

SfîrÅŸitul erei SecăreÅŸ a marcat debutul domniei familiei Miroiu. După o experienţă ministerială la EducaÅ£ie, Adrian Miroiu, soÅ£ul Mihaelei Miroiu, a devenit decanul Facultăţii de ÅžtiinÅ£e Politice, unde a condus doctorate ÅŸi a predat patru cursuri. O retragere oportună din funcÅ£ie a survenit la sfîrÅŸitul lui 2005, în urma unor anchete ale CurÅ£ii de Conturi ÅŸi ministerului EducaÅ£iei ÅŸi Cercetării, cînd postul de decan a fost cîştigat prin alegeri de Cristian Pîrvulescu. Unicul fiu al familiei Miroiu, Andrei, a ajuns lector universitar la SNSPA, unde preda Re laÅ£ii internaÅ£ionale ÅŸi Studii strategice. Tot în mediul matern de la SNSPA ÅŸi-a susÅ£inut teza de doctorat, “Sistemul internaÅ£ional ÅŸi politica puterilor minore. Cazul României, 1913-1989”. Lucrarea a fost publicată în 2005, sub titlul Balanţă ÅŸi hegemonie, la Editura Tritonic, condusă de Mireille Rădoi, ÅŸi ea cadru didactic la SNSPA ÅŸi prietenă a familiei Miroiu.

Imediat după publicarea lucrării, Andrei Miroiu a devenit lector universitar. Pentru a fi scutit de contestări, motivate de influenÅ£a familiei sale în SNSPA, Andrei Miroiu s-a autoexilat cu doctoratul la departamentul de RelaÅ£ii internaÅ£ionale, apoi a abandonat SNSPA pentru Universitatea “Nicolae Titulescu”. Pasiunea pentru politica externă nu l-a împiedicat să facă o mică escală în fem inism, favorizată chiar de mama sa33.

Familia Vlăsceanu (Lazăr şi Mihaela) s-a alăturat cuplului Miroiu în structura didactică a Şcolii. Mihaela Vlăsceanu, care s-a consacrat pe vremuri «_activităţii de formare a conştiinţei socialiste_»
34, a fost fidelă ariei de studii cultural-educative35 . ÃŽn 2004 devine rector al SNSPA – al treilea rector-femeie din România, succes notabil al emancipării feministe din Å£ara noastră. ÃŽn consonanţă, soÅ£ul Mihaelei Vlăsceanu, Lazăr, organizează un seminar de cercetare la instituÅ£ia condusă de consoarta sa. Marius Pieleanu, ginerele familiei Vlăsceanu, predă ÅŸi el la SNSPA. Cristina Cărtărescu, fosta soÅ£ie a lui Mircea Cărtărescu, ÅŸi Laura Grünberg, colaboratoarele Mihaelei Miroiu la SNSPA pe probleme de gen, sînt redactor, respectiv redactor-ÅŸef la publicaÅ£ia AnALize, editată de Societatea de Studii Feministe “Ana”, unde Mihaela Miroiu ocupă un loc central.

Imaginea SNSPA este chiar cea a unei mari familii alcătuite din cîteva cupluri academice: unul ar fi cel format de Vintilă Mihăilescu (ÅŸef de catedră ÅŸi de puÅ£in timp director al Muzeului Ţăranului Român) ÅŸi Ana Mihăilescu (care predă sociologie ÅŸi antropologie). Irina Stănciugelu, loială crezului ÅŸtiinÅ£ific al fostului ei soÅ£, conferenÅ£iar ÅŸi coleg al Mihaelei M iroiu, publică o carte despre feminism chiar la SNSPA36 împreună cu Ana Bulai, sociolog, soÅ£ia lui Alfred Bulai, conferenÅ£iar ÅŸi prodecan al Facultăţii de ÅžtiinÅ£e Politice din Åžcoala NaÅ£ională de Studii Politice ÅŸi Administrative, dar ÅŸi preÅŸedinte al AgenÅ£iei pentru Strategii Guvernamentale. ReÅ£elele matriarhatului de la SNSPA sînt tulburate din cînd în cînd de bărbaÅ£i discreÅ£i. Paradoxul face ca tocmai Mihaela Miroiu să deplîngă deteriorarea spaÅ£iului universitar din pricina “favoritismului”, a “spiritului de clan” ÅŸi a “clicilor”, ÅŸi să se îndoiască de tentaÅ£ia membrilor “clanurilor academice_» de a se căi pentru propriile păcate 37.

Într-un fel, păstrînd proporţiile, mai ales la nivelul persoanelor, modelul SNSPA se repetă la Harvard, unde preşedintele universităţii, Larry Summers, a pierdut confruntarea cu feministele din corpul profesoral, ca şi cu soţii acestora, păstrîndu-şi postul cu preţul înjosirii. Motivele disputei au fost presupusa «_umilire_» a femeilor care predau la Harvard, supune
rea lor la stereotipurile din lumea masculină, stilul de conducere practicat de Summers38 . La Bucureşti, managementul universitar al SNSPA a fost preluat de o femeie. Orice dispută între sexe pare să fi devenit caducă.

Note

1) Hotărîrea de Guvern nr. 55/1990.

2) Hotărîrea de Guvern nr. 183/1991.

3) Vasile Secăreş – Polemologia şi problemele păcii, Editura Politică, Bucureşti, 1976.

4) Domniţa Ştefănescu – Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor decembrie 1989-decembrie 1994 , Editura Maşina de scris, Bucureşti, 1995, p. 227.

5) Sabina Fati – « Secăreş, patru mandate ! », in Evenimentul zilei, 12 februarie 2004, p. 13.

6) Iuliana Gâtej – « Afacerea NATO ajunge la Parchet », in Cotidianul, 11 noiembrie 2005, p. 6 ; Antoaneta Etves, Iuliana Gâtej – « Asociaţia penală Secăreş şi Codiţă », in Cotidianul, 10 ianuarie 2006, p 7.

7) Vasile Secăreş – op. cit., p. 225.

8) Vladimir Pasti – Romania in Transition – Future Prognoses, Columbia University Press, 1997.

9) Vladimir Pasti – România în tranziţie_: căderea în viitor, Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 8.

10) Vladimir Pasti – op. cit., p. 39.

11) Ibidem, p. 48.

12) Ibidem, p. 138.

13) Ibidem, p. 89.

14) Ibidem, p. 118.

15) Ibidem, p. 153.

16) Ibidem, p. 172.

17) Ibidem, p. 208.

18) Idem.
19) Vladimir Pasti – « Am avut România în mînă şi nu am ştiut ce să facem cu ea », in Cotidianul, 16 august 2000, p. 3.

20) www.politice.snspa.ro/Profesori/Pag_perso/pag_perso_18.html (18 mai 2006).

21) Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă – România : starea de fapt , Editura Nemira, Bucureşti, 1997 ; Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu, Cornel Codiţă, Adrian Miroiu (coord.) – Învăţămîntul românesc azi : studiu de diagnoză, Editura Polirom, Iaşi, 1998 ; Vladimir Pasti – Sociologie politică, Editura Ziua, Bucureşti, 2004.

22) Vladimir Pasti – Ultima inegalitate : relaţiile de gen în România, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

23)Ovidiu Trăsnea îl lăuda pe Vasile Secăreş pentru cartea sa, Polemologia şi problemele păcii, în Viitorul social , nr. 3/1976, p. 187. Secăreş îi întoarcea serviciul în Viitorul social, nr. 2/1978, p. 400, recenzîndu-i cartea Doctrine politice ale capitalismului contemporan (Editura Politică, Bucureşti, 1977).

24) www.snspa.ro/ro/prezentare/prezentare_main.htm (18 mai 2006).

25) ÃŽn sensul formulat de Erving Goffman – Stigma. Notes on the Management of Spoiled Identity, Penguin Books, 1968, pp. 11-12. Stigmatul este “discrepanÅ£a dintre identitatea socială virtuală”, adică “atributele anticipative, stabilite de societate, aÅŸteptările normative pe care le avem în raport cu o persoană”, ÅŸi “identitatea socială reală”, adică “atributele pe care persoana le posedă în realitate”.

26) “Ancheta Scolile de ÅŸtiinţă politică, încotro?”, semnată de Iulian Anghel (22, nr. 8/1998, p. 6) a provocat două replici: Mihaela Miroiu – “Anchetă jurnalistică sau bîrfă?”, 22 , nr. 10/1998, ÅŸi Cristian Preda – “StiinÅ£ele politice la Universitatea din BucureÅŸti”, 22, nr.12/1998, p. 4.
27) www.fspub.ro/page.php?pag=infoadmitere2005 (18 mai 2006).

28) www.spidd.ro/profilul.php (mai 2005).

29) www.politice.ro (18 mai 2006).

30) Stefan Stănciugelu – “Dincoace de feminism: conflicte etnice ÅŸi violul colectiv”, in Sfera Politicii, nr. 71-72, 1999, pp. 25-28.

31) Stefan Stănciugelu – “De la gîndul umbrei la gîndul care se gîndeÅŸte pe sine”, in Sfera Politicii, nr. 27, 1995, p. 58.

32) www.politice.snspa.ro/Profesori/Pag_perso/pag_perso_19.html (20 mai 2006).

33) Andrei Miroiu – «_Conservatorii români_: între patriarhalism şi construcţia statului modern_», in Maria Bucur, Mihaela Miroiu (ed.) – Patriarhat şi emancipare în gîndirea politică românească, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 73-105.

34) Constantin Vlad, Mihaela Vlăsceanu, Axinte Todea, Rodica Boda – “Activitatea politico-ideologică ÅŸi de formare a conÅŸtiinÅ£ei socialiste”, in Analele Academiei Stefan Gheorghiu, nr. XIII, 1980, p. 30.

35) Mihaela Vlăsceanu – “PotenÅ£ialul cultural-educativ ÅŸi artistic pentru promovarea principiilor eticii ÅŸi echităţii socialiste”, in Viitorul social, nr. 1, 1974, p. 517.

36) Ana Bulai, Irina Stănciugelu – Gen şi reprezentare socială, Politeia-SNSPA, Bucureşti, 2004.

37) Mihaela Miroiu – “Leagănul politic al clanurilor universitare”, in Cultura, nr. 2, 15 decembrie 2005, p. 15.

38) Harvey Mansfield – “Fear and Intimidation at Harvard”, in The Weekly Standard, vol. 10, nr. 23, 7 martie 2005, pp. 10-11.

Mihaela Miroiu – “22” – Despre atei, nebuni si draci