Motto:„Trăiască Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Sovietice”.

 Moldovenismul, faza intermediară a procesului de slavizare  Cronicarii vorbeau „de neamul moldovenilor“, nu despre o populaÅ£ie sau o limbă moldovenească  Stalin nu a făcut decât să o continue pe Ecaterina a II-a  După 1812, doar prin impunerea carantinei pe Prut au stopat ruÅŸii exodul românilor  Autonomia acordată iniÅ£ial Basarabiei a fost permanent restrânsă ï‚— ÃŽn 1819, gramatica limbii ruse se tipăreÅŸte în… română  Nu puteai intra la universitate dacă nu ÅŸtiai ruseÅŸte Clasicii ruÅŸi, traduÅŸi în limba română  Boierului Cristi i se refuză înfiinÅ£area unei tipografii, pentru că vroia unirea cu România  După reîntorcerea Sudului Basarabiei în sunul marii familii româneÅŸti la 1856, românii au simÅ£it cât de aproape este momentul unirii tuturor provinciilor într-o singură Å£ară  Idealul unirii avea să se întâmple ceva mai târziu, iar faptul că românii din Bugeac s-au aflat în componenÅ£a statului român până la 1878, a fost decisiv în procesul de rezistenţă împotriva rusificării  Teoria moldovenismului a fost, însă, forma cea mai perfidă pe care au aplicat-o autorităţile cotropitoare, încercând, prin crearea unei „noii identităţi” cu acelaÅŸi fond cultural ÅŸi lingvistic, dar cu un substrat ideologic antiromânesc unic, să-i convingă pe românii dintre Prut ÅŸi Bug că sunt un „popor” superior decât românii din dreapta Prutului.

După reîntoarcerea Basarabiei în sânul României, centru politic şi ideologic în ceea ce priveşte chestiunea moldovenească se mută la Odesa, unde sovietele încep să organizeze o nouă strategie ce va fi aplicată, prin forţă şi teroare, împotriva populaţiei româneşti.

Cititi mai jos

MOLDOVENISMUL. POVESTEA UNUI CONCEPT

În data de 26 iunie 1924, este înfiinţată, la Odesa pe lângă departamentul gubernial al învăţământului obştesc, o secţiune moldovenească, cu scopul de a organiza şi conduce învăţământul moldovenesc în şcoală şi nu numai, constituindu-se case de citire, cluburi, biblioteci şi teatre ambulante în regiunile locuite de români. Toate aceste acţiuni urmăreau desfăşurarea unei propagande eficace printre români. Au fost trimişi, în acest sens, studenţi în regiunile locuite de români, în mod special la Balta şi în părţile Podoliei. cu misiunea de a redacta rapoarte privind stadiul limbii române în regiunile menţionate, pentru a se lua măsuri privind noile direcţii politice şi ideologice.

ÃŽn data de 1 iulie 1924, la Odesa a apărut în cadrul aceste direcÅ£ii de învăţământ moldoveneÅŸti, ziarul „Plugarul RoÅŸu”. Menirea acestei publicaÅ£ii era intensificarea propagandei privind înfiinÅ£area noii Republicii MoldoveneÅŸti. PublicaÅ£ia avea un rol foarte precis privind politica de moldovenizare a populaÅ£iei româneÅŸti. (…) ÃŽn acest fel, se duce o campanie asiduă pentru identitatea moldovenească ÅŸi spiritul sovietic, sub îndemnul „proletari din toate timpurile, uniÅ£i-vă!”.

Tot în paginile „Plugarului Roşu” găsim şi un mesaj al secţiunii moldoveneşti din cadrul direcţiei guberniale către învăţătorii moldoveni, prin care îi îndeamnă să lupte pentru cultura şi limba moldovenească. Se menţiona că „sub ocârmuirea ţarismului lacom şi asupritor, norodul moldovenesc a trăit o perioada de întuneric şi de deznaţionalizare. Politica de rusificare dusă de ţarism a dat cele mai straşnice roade de dărâmare şi distrugere a culturii moldoveneşti”. Toate acestea nu aveau decât un singur scop, de a pune în practică noul plan prin care se urmărea crearea unei noi Republici Moldoveneşti în cadrul Ucrainei Sovietice.

IniÅ£iativa privind înfiinÅ£area unei Republici MoldoveneÅŸti în cadrul URSS avea drept scop provocarea României ÅŸi nu urmărea nicidecum acordarea de drepturi naÅ£ionale românilor aflaÅ£i în stânga Nistrului, după cum susÅ£ineau autorităţile bolÅŸevice. Pentru a regiza cât mai bine procesul privind înfiinÅ£area Republicii Autonome MoldoveneÅŸti, comitetul Central al Ucrainei convoacă, la 8 octombrie 1924, o ÅŸedinţă plenară specială, unde pune pe agendă chestiunea privind înfiinÅ£area noii republici. Aici a luat cuvântul Grigorii Ivanovici Borisov, cu numele său conspirativ – Starâi (MoÅŸneagul), care a cerut înfiinÅ£area Republicii MoldoveneÅŸti în numele delegaÅ£iilor prezente la Harcov. ÃŽncercând să arate că autorităţile comuniste vin în sprijinul românilor din stânga Nistrului, dornici să-ÅŸi construiască o Å£ară a lor în cadrul uniunii, Comitetul Central a luat, în aceeaÅŸi zi, hotărârea de a înfiinÅ£a Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. PreÅŸedintele Comitetului Central Moldovenesc a fost ales Grogorii Borisov zis ÅŸi Starâi, etnic rus, expulzat din Basarabia pentru agitaÅ£ie bolÅŸevică la atelierele muncitoreÅŸti din Tighina, iar adjunct al preÅŸedintelui a fost ales avocatul bulgar Alexandru Stoev. ÃŽn discursul său, după ce a fost ales drept preÅŸedinte al Comitetului, Starâi a declarat în faÅ£a delegaÅ£iilor prezente la ÅŸedinţă: „Noi niciodată nu vom uita de fraÅ£ii noÅŸtri care gem sub jugul boieresc”, iar în încheiere rosteÅŸte cuvintele „Trăiască Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Sovietice”.

Din lista membrilor guvernului autonom, doar doi erau români, unul bulgar restul ruşi. Faptul acesta trădează de la început intenţia sovietelor, iar declaraţiile oficiase au pus în evidenţă faptul că se urmărea organizarea unor mişcări subversive îndreptate împotriva României. Acest detaliu este sesizat şi de presa internaţională a timpului. Publicaţia „Time” menţiona că sovietele prin înfiinţarea Republicii Moldoveneşti, au elaborat noi planuri pentru a semăna dezordine în Basarabia, iar ziarul finlandez „Usi Snomi”, scria că proclamarea acestei republici înseamnă, în fapt, un atac la adresa României făcut cu scopul de a revoluţiona populaţia. De aceeaşi părere este şi istoricul Nicolae Pop, care ne spune că noua republică este „o pepinieră pentru creşterea unei generaţii de români comunişti cu scopul de a-i întrebuinţa la momentul oportun la comunizarea României”. Moldovenizarea era doar o etapă ce urma să fi aplicată mai târziu în toată Basarabia, după ultimatumul lui Stalin dat în 26 iunie 1940, Consiliului Coroanei Romaniei.

Interesul strategic al Imperiului Rus şi apoi sovietic a fost de-a lungul timpului acela de a stăpâni acest teritoriu şi de a impune populaţiei majoritare o nouă identitate, creată artificial şi implementată forţat. Moldovenismul a fost considerat soluţia cea mai sigură prin care românitatea răsăriteană să poată fi ruptă de valorile ei autentice şi apropiată de cultura şi spiritul slav, proces care a început mai întâi prin biserică şi a continuat printr-o politică de stat bine dirijată.

Nu întâmplător a fost promovat acest concept. Într-adevăr, românii din acest spaţiu se desemnau drept moldoveni şi înainte de 16 mai 1812, data la care a fost anexată Basarabia la Imperiul Ţarist. Stau dovadă scrierile cronicarilor moldoveni, precum şi mărturiile unor călători români sau străini. Cronicarii Miron Costin, Grigore Ureche şi Ion Neculce fac deseori referire la moldoveni şi la graiul moldovenesc, dar nicidecum la o limbă moldovenească diferită de cea vorbită în Muntenia sau Transilvania. Miron Costin scria la 1686, în lucrarea De neamul moldovenilor, că moldovenii sunt întrebaţi dacă ştiu „româneaşte“ şi nu dacă ştiu „moldoveneşte“, chiar dacă se identifică drept moldoveni, cu sens clar de locuitori ai Moldovei.

La rândul său, ceva mai târziu, folcloristul ieşean Teodor Burada, care a vizitat neobosit aproape toate regiunile locuite de români din Europa, face în 1883 o vizită la românii de peste Nistru, ajungând până în gubernia Cherson. El ne spune acelaşi lucru: că moldovenii de aici vorbesc aceeaşi limbă şi au aceleaşi obiceiuri ca şi ceilalţi români din Transilvania sau Dobrogea.
Aceste izvoare ne prezintă clar continuitatea şi conştiinţa unitară atât culturală, cât şi lingvistică a poporului român şi înainte, dar mai ales după anexarea Basarabiei la Imperiul Ţarist.

Fiind de-a lungul secolelor parte integrantă a Moldovei, ţinutul Basarabiei nu se putea deosebi cu nimic de restul Moldovei. Mărturie sunt ruinele cetăţilor Hotin, Soroca, Cetatea Albă şi Chilia, precum şi mănăstirile Căpriana şi Curchiul. În Basarabia existau, la 1812, 12 mănăstiri şi 13 schituri, care au fost în majoritate desfiinţate de către autorităţile ţariste, iar unele au fost obligate să se supună noului regulament şi să participe activ la rusificarea populaţiei. Biserica rusificata a jucat un rol foarte important în acest proces de deznaţionalizare a românilor basarabeni, credinţa ortodoxă comună fiind una dintre premisele ce au înlesnit o apropiere a intelectualităţii moldoveneşti de biserica şi cultura slavă.

La începutul secolului al XIX-lea, în Basarabia existau 749 de biserici. Unele ctitorii ale domnilor şi boierilor moldoveni şi-au păstrat stilul moldovenesc până în zilele noastre. Biserica Sf. Dumitru din Orhei, zidită de Vasile Lupu, sau biserica cu hramul Maicii Domnului din Căuşeni, ctitorită în secolul al XV-lea, restaurată de Scarlat Grigore Ghica şi Grigore Calimah, a păstrat pe pereţi chipurile ctitorilor şi restauratorilor.

Deseori întâlnim în istoriografia română teoria conform căreia conceptul de naţiune şi cel de limbă moldovenească sunt o creaţie stalinistă. Într-adevăr, termenul de „limbă moldovenească“ este instituţionalizat în anul 1924, odată cu crearea primei republici sovietice moldoveneşti; dar despre o limbă moldovenească diferită de cea română s-a scris şi s-a vorbit mult mai devreme. De asemenea, şi iniţiativa înfiinţării unui stat moldovenesc în cadrul Rusiei este mult mai veche. Bolşevicii au fost doar cei care au pus în aplicare unul dintre planurile strategice ale împărătesei Ecaterina a II-a (Magazin istoric, nr. 4/2006).
Pentru prima dată în anul 1793, după ce Rusia a pus stăpânire pe Ucraina Hanului, în urma păcii încheiate la Iaşi, în 1792, prin care ruşii îi obligă pe tătari să se retragă în Crimeea, în acest spaţiu al Transnistriei meridionale, la iniţiativa contelui Panin, este pus în practică un plan politic de colonizare a teritoriului cu populaţie din Moldova, iar denumirea acestei provincii a fost pentru o vreme Moldova Nouă. Ecaterina a II-a a oferit aici, mai multor boieri moldoveni, pământ cu condiţia că se vor supune Rusiei şi îl vor coloniza cu populaţie moldovenească. Printre cei care au acceptat această propunere au fost prinţul Deleanu-Scarlat Cantacuzino, boierul Scarlat Sturdza, care va deveni imediat după anexarea Basarabiei, la 1812, şi primul guvernator al Basarabiei.

Odată cu trecerea sub stăpânire ţaristă, mulţi localnici şi-au părăsit gospodăriile şi s-au refugiat în Moldova de dincolo de Prut. Autorităţile ţariste au încercat diverse metode prin care să poată opri valul de populaţie ce se refugia, dar nu au reuşit decât după ce au fost luate măsuri extreme. Impunând artificial carantină pe malul Prutului şi susţinând că în Moldova există ciumă, a fost interzisă pe o perioadă de jumătate de an orice formă de comunicare între cele două maluri ale râului Prut.

Imediat după aceasta se conturează şi mai clar formele de abuz, noua putere încercând prin teroare să impună propria formulă de organizare a societăţii basarabene. În documentele epocii putem observa cum atât ţăranii, cât şi boierii insistă să nu le fie încălcate obiceiurile şi legile locale pe care le-au moştenit. Astfel, în 1813, mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni trimite o cerere împăratului Alexandru I, prin care îi solicită să-l schimbe pe guvernatorul rus, generalul Harting, care pornise o adevărată campanie împotriva boierilor moldoveni. Acesta a început procedura de unificare a legislaţiei administrative a Basarabiei cu cea a Rusiei, fapt ce a nemulţumit întregul guvern, deoarece până atunci legile de funcţionare ale provinciei erau exact aceleaşi ca şi la Iaşi, iar noile legi puneau în pericol toate drepturile dobândite, dar în mod special folosirea limbii române.

Toate aceste nemulţumiri, exprimate în legătură cu organizarea şi funcţionarea provinciei, n-au rămas fără ecou. În 1817, este dată o lege specială pentru Basarabia, sub denumirea „Regulamentul aşezământului regiunii Basarabia“, publicată în limbile rusă şi română. Acest regulament a încercat să ofere o formă mai largă de autonomie, iar organul suprem de conducere era numit „Consiliul Superior“, format din 11 membri, cinci numiţi de guvernul de la Sankt Petersburg, iar şase aleşi din rândul deputaţilor moldoveni.

Autonomia Basarabiei nu a fost respectată de guvernul ţarist, acesta încercând în repetate rânduri, prin diverse legi şi ucazuri, să ştirbească din drepturile pe care le aveau românii în virtutea formei de organizare. În 1820 au fost numiţi doi membri în Consiliul Superior. Astfel, majoritatea o constituiau deja cei numiţi de guvern. Ispravnicii de judeţ au început şi ei să fie, din 1823, numiţi de guvern, iar în 1825 au fost retrase din Consiliu funcţiile judecătoreşti. Treptat, autonomia urmărea lichidarea sistemului de valori autohton şi implementarea unui tip nou de organizare, cel ţarist. În 1828, ţarul Nicolae I a impus un nou regulament, prin care au fost şterse toate drepturile de autonomie, transformând Consiliul Superior în Consiliu de Oblastie, ce avea un rol din ce în ce mai puţin important. Instituţiile sunt transformate după modelul rusesc şi se supun toate ministerelor din Sankt Petersburg, la fel ca şi în celelalte gubernii.
Toate aceste transformări au avut consecinţe dramatice în plan cultural şi spiritual asupra românilor din Basarabia. Educaţia, la rându-i, fiind unul dintre mijloacele prin care populaţia trebuia apropiată cât mai mult de cultura şi limba rusă, a fost adaptată noilor cerinţe impuse de autorităţile ţariste.
Imediat după anexare, guvernul ţarist a fost obligat, pentru că populaţia era complet străină de limba rusă, să accepte şcolarizarea elevilor şi în limba română. De altfel, unul dintre manualele cele mai vechi din această perioadă este gramatica limbii ruse, tipărită în 1819, în limba română. De asemenea, şcolile au continuat să-şi desfăşoare activitatea în preajma mănăstirilor şi bisericilor, după modelul vechi moldovenesc. Observăm că tot în anul 1819 se tipăreşte în limba română Biblia.

Un rol foarte important în viaţa culturală şi spirituală a Basarabiei l-a avut Seminarul Teologic din Chişinău, înfiinţat la 13 ianuarie 1813 de către mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni, care va pregăti generaţii de preoţi şi profesori. Tinerii din Basarabia încep să fie trimişi la studii la Sankt Petersburg, iar în 1827 apare, sub semnătura juristului basarabean Ştefan Margellă, prima gramatică „Russască-Românească“. De fapt, Margellă a jucat un rol deosebit în ceea ce priveşte păstrarea limbii române în instituţiile de învăţământ, militând pe lângă guvernul de la Sankt Petersburg pentru editarea de noi lucrări. Pe Marţela, cum se semna el în limba rusă, îl întâlnim şi la Paris, de unde ţine corespondenţa cu Ion Heliade Rădulescu şi alţi români din ţară. Rolul îi este simţit prin contribuţia pe care o aduc studiile sale asupra gramaticii limbii române, în condiţiile în care ţarul Nicolae I îngrădeşte tot mai mult drepturile românilor.

Şcoala a fost şi ea puternic transformată, iar începând cu 1828 se pun bazele învăţământului primar, proces ce va dura până-n 1860. Dacă până atunci aveam doar şcoli bisericeşti, acum se înfiinţează şi şcoli primare care aveau trei clase gimnaziale, unde se predă şi în limba română.

În anul 1833, la Chişinău ia fiinţă primul liceu regional, unde limba română se studia obligatoriu, iar după o scurtă perioadă elevii puteau alege între limba română şi cea rusă. Având în vedere că pentru a fi primit la universitate era obligatorie cunoaşterea limbii ruse, mulţi dintre elevi renunţau la învăţământul în limba română.

Chestiunea studierii în limba română preocupă tot mai mult nobilimea basarabeană, nemulţumită de faptul că copiii moldoveni nu aveau în aceste şcoli primare material didactic în limba română şi nici în cea rusă. În aceste condiţii, elevii erau foarte slabi pregătiţi şi nu puteau urma învăţământul liceal.

La 1 martie 1833, adunarea nobilimii basarabene a încheiat un proces-verbal prin care solicita „numirea în fiecare şcoală ţinutală a unui profesor de nădejde de limba moldovenească şi cumpărarea în cantităţi necesare de cărţi didactice din Moldova şi Muntenia“, aceştia oferindu-se să achite costurile achiziţiei.
Faţă de această solicitare, guvernatorul Basarabiei, generalul Feodorov, a dispus ca limba română să fie studiată obligatoriu doar în şcolile din Hotin şi Bălţi, iar despre celelalte şcoli nu s-a amintit nimic, susţinând însă că este mai importantă introducerea altor limbi străine în aceste şcoli.

Intelectualitatea basarabeană era foarte puţin la curent cu literatura românească. Ea putea fi cunoscută doar în şcolile ţinutale în care se permitea studiul limbii române. Ceva mai aprofundat se putea studia la cursul opţional de limba română de la liceul regional din Chişinău.

În aceste condiţii de continuă suprimare, populaţia îşi păstrează încă vie conştiinţa identităţii. Observăm că încep să fie traduse opere ale unor clasici ruşi şi în limba română pentru a putea cunoaşte şi majoritatea populaţiei ceea ce scriitorii basarabeni învăţaseră la Sankt Petersburg. După cum ne mărturiseşte scriitorul Ion Sârbu, în această perioadă se ciocnesc cele două culturi, română şi rusă, iar el a tradus în limba română fără să fie influenţat de curentul literar românesc, doar atins de dragostea „către fiii româneşti“.

Au existat câteva încercări de a se scrie şi poezie românească basarabeană, care de fapt oglindesc situaţia prin care treceau românii, adică o conştiinţă naţională şi una rusească, ce nu reuşeşte pe deplin să se impună şi să domine sufletele intelectualilor.

În urma tratatului de pace de la Paris din 1856, judeţele Cahul, Cetatea Albă şi Ismail revin înapoi Moldovei. Acest act a avut o influenţă deosebită asupra întregii provincii, creând un curent favorabil reunificării. În ciuda măsurilor aspre, impuse de autorităţile ţariste, iniţiativele de a duce o campanie de apărare a culturii şi limbii române nu au putut fi oprite. Mai mult, unificarea Valahiei şi a Moldovei, în 1859, întăreşte speranţa în rândul boierilor moldoveni, care au început să solicite guvernatorului înfiinţarea de tipografii şi ziare moldoveneşti. Se poate spune că relaţiile dintre românii din Basarabia şi cei din ţară intră într-o nouă etapă.

De exemplu, în 1862, boierul Ion Cristi i-a solicitat guvernatorului permisiunea de a înfiinţa o tipografie moldovenească. Acesta însă a refuzat propunerea, motivând apartenenţa boierului la un grup de moldoveni înflăcăraţi ce vor unirea cu România. Solicitările privind editarea de ziare şi cărţi în limba română nu au încetat, iar în presa de limbă rusă se scrie tot mai mult despre apariţia unor grupuri de românofili.

Chestiunea privind identitatea şi limba comună a românilor din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania începe să fie mult mai accentuat disputată în a doua parte a secolului al XIX-lea. Imediat după unirea principatelor din 1859, au început să apară condiţii din ce în ce mai favorabile pentru aspirarea la îndeplinirea unui deziderat naţional.

Acest fapt a început să nemulţumească autorităţile ţariste, care, întreprind imediat o serie de acţiuni cu scopul de a bloca orice iniţiativă ce ar urmări orientarea Basarabiei către România.

În perioada anilor 1856-1884, s-au desfăşurat mai multe evenimente pe întregul cuprins al imperiului rus, care implicit au adus diverse schimbări şi în Basarabia. Astfel, încep să fie răspândite cu persistenţă diferite curente, care au impus adoptarea unor modificări în societate, rămase în istorie sub denumirea de epoca marilor reforme.

Una dintre reformele care trebuiau puse în practică viza educaţia populaţiei, majoritatea fiind neştiutoare de carte. În Basarabia, acest proces urmărea, pe lângă reorganizarea învăţământului şi începerea unui nou val de deznaţionalizare a populaţiei româneşti. Demersul nu a avut însă efectul prevăzut imediat, reforma fiind introdusă doar din punct de vedere administrativ, iar impactul acestor decizii îl putem observa ceva mai târziu. Nereuşindu-se, practic o rusificare deplină, putem sesiza că măsurile adoptate de către guvernul ţarist sunt tot mai aspre.

Prima decizie pe care au luat-o autorităţile ţariste a fost închiderea catedrei de limba română din cadrul Universităţii din Petersburg, la 27 august 1858. Catedra a fost înfiinţată în 1848 cu scopul de a pregăti funcţionari pentru instanţele judecătoreşti superioare, fiind necesar să se poată lucra cu acte tipărite în limba română.

Procesul privind scoaterea limbii române din instituţiile de învăţământ începe să se extindă şi în Basarabia. În 1860, la Liceul nr.1 din Chişinău, singurul din toată provincia, este introdusă predarea cursurilor în limba greacă, în limba română urmând să studieze doar cei care solicitau expres acest lucru. Pentru că demersul autorităţilor nu a avut succes, iar majoritatea tinerilor îşi doreau să studieze în limba română, consiliul de stat al guvernului rus a luat hotărârea, la 9 februarie 1866, să suspende predarea limbii române în liceu, având drept motiv faptul că „elevii cunosc această limbă în mod practic, iar predarea ei alte scopuri nu urmărea”.

În urma unei analize efectuată în 1883 de către un grup de demnitari ruşi de la Petersburg privind statutul învăţământului din Basarabia s-a ajuns la concluzia că este necesar un proces intens de rusificare şi deznaţionalizare prin şcoală. În acest caz, şcoala a fost transformată într-un instrument ce trebuia să urmărească încet, dar sigur, procesul de deznaţionalizare al „moldovlahilor”. Urmare a acestei strategii a fost luată decizia privind scoaterea limbii române din toate şcolile, fie ele bisericeşti sau ale zemstvelor.
Nu numai şcoala trebuia să aplice noul plan de rusificare a populaţiei, dar şi biserica. Odată cu ocuparea scaunului de episcop, de către Pavel Lebedev în 1871 (vazi Magazin Istoric, articol Mitropolia Basarabiei, de Pr. Florin Serbanescu), acesta obligă toate bisericile să scrie registrele şi actele de stare civilă în limba rusă. Pentru a alunga preoţimea română din biserici, Lebedev a modificat statutul parohiilor şi a închis în jur de 340 de biserici, expulzându-i pe toţi clerii care nu se supuneau noului regulament. Procesul de deznaţionalizare iniţiat de înaltul prelat nu s-a încheiat aici, el dând ordin să fie strânse din parohii şi aduse la reşedinţa sa, toate cărţile tipărite în limba română. Aici, episcopul şi-a încălzit vreme îndelungată aşezământul, prin arderea tuturor cărţilor româneşti adunate. El a ordonat, de asemenea, să fie desfiinţată publicaţia „Buletinul eparhiei de Chişinău”, tipărit în limba rusă şi română. După o activitate furtunoasă şi violentă a episcopului Pavel, cei care au urmat la conducerea episcopiei nu s-au distins prin nimic de predecesorul lor. Ei au continuat linia de deznaţionalizare adoptată de episcopul Lebedev. În 1882, în fruntea bisericii din Basarabia este numit episcopul Serghei Lebedevschi, care a propus printr-un raport trimis sinodului rus să închidă tipografia moldovenească, pe motiv că în majoritatea bisericilor slujbele erau ţinute în limba rusă, iar cărţi şi broşuri în limba română nu mai sunt necesare.

În această perioadă, pentru preoţii şi învăţătorii români, singurul sprijin au fost publicaţiile tipărite în cele trei judeţe din sudul Basarabiei, aflate încă sub administraţie românească. Aici au avut loc realizări importante, oraşul Ismail devinind un centru spiritual şi cultural pentru românii basarabeni În 1864 se înfiinţează Episcopia „Dunărea de Jos” şi tot la Ismail este înfiinţat un seminar. De asemenea, presa se dezvoltă foarte mult şi apar publicaţii precum „Gazeta de Ismail”, „Ecoul Basarabiei” şi „Curierul Basarabiei”, ziare ce au avut un rol însemnat pentru românii basarabeni aflaţi sub stăpânire rusească.
După congresul de la Berlin din 1878, pentru românii din aceste judeţe revine din nou calvarul de care scăpaseră în urmă cu două decenii, deoarece sudul Basarabiei este anexat la imperiul ţarist. În acest context, România nu putea face nimic, deoarece raportul forţelor erau atât de reduse, încât nu se putea nici măcar discuta despre o mişcare de eliberare a provinciei româneşti.

Autorităţile ţariste îşi extind rapid planul de deznaţionalizare şi iau măsuri speciale împotriva românilor din aceste trei judeţe. În 1893, episcopul Nifon deschide o şcoală spirituală de clerici la Ismail, ce avea drept scop declarat rusificarea intensă a clericilor de pe malurile Dunării şi Prutului. La rândul său şi succesorul lui Nifon, episcopul Iacov Piatnitţki, care se confruntă cu o situaţie aparte, deoarece încep să apară diverse secte care îi produceau o oarecare îngrijorare, va redacta un raport cu nr. 1366, din data de 23 martie 1900, adresat sinodului rusesc prin care semnalează situaţia că „majoritatea parohiilor sunt compuse din moldoveni, care ştiu limba moldovenească şi nu înţeleg deloc limba rusească, chiar în vorba numai vorbită”. El atrage atenţia asupra faptului că este necesară tipărirea de urgenţă a literaturii bisericeşti şi nu numai, în limba română, cu litere chirilice, pentru bisericile şi mănăstirile din toată gubernia.
Cea dea doua parte a sec. XIX-lea a însemnat pentru populaţia Basarabiei o luptă continuă între două culturi, una românească, stinsă şi veche, iar cealaltă cultură străină, ce nu reuşeşte să fie atrăgătoare pentru intelectualii basarabeni. În urma politicii aplicate de guvernul şi biserica rusă în Basarabia, sistemul educaţional arată dramatic spre sfârşitul sec. al XIX-lea. În toată provincia nu funcţionau decât 7 şcoli secundare şi 591 şcoli primare, cuprinzând un număr total de 47 000 elevi. Din această cauză, în Basarabia avem peste 82 % de bărbaţi analfabeţi, iar numărul femeilor neştiutoare de carte depăşeşte 96 %.

În anul 1908, după mişcările revoluţionare ce au cuprins tot imperiul, guvernul ţarist decide să trimită la Chişinău, în fruntea bisericii, pe Serafim Ciceagov, un fost colonel ce a participat activ la înăbuşirea revoltei. Acesta va trimite sinodului rus în 1910, o adresă prin care înştiinţează faptul că în Basarabia există preoţii şi alţi moldoveni care vor ca slujbele în biserici să fie ţinute în limba lor. Tot în această scrisoare, el precizează că în rândurile Partidului Moldovenilor există numai 15 preoţi, dar sunt printre cei mai buni şi cu o influenţă foarte mare în eparhie. Despre liderii partidului spune, însă, că sunt moldoveni care au trăit sau au studiat în România, subliniind şi faptul că sunt cei mai „răi duşmani ai noştri”. Episcopul Ciciagov declară că va lupta împotriva lor prin toate mijloacele, deoarece „partidul separatist tinde să-i înveţe pe moldoveni limba cultă moldovenească”. Moldovenismul, în opinia episcopului, are o influenţă mare, dar aceasta provine nu atât din dorinţa de a se separa, ci pentru că oamenii vor să-şi păstreze limba şi obiceiurile pământului. De asemenea SErafim Ciceagov, precizează că atrage periodic atenţia bisericilor şi mănăstirilor din Basarabia „să nu uite că sunt şi aparţin de guvernământ rusesc şi că trebuie să urmărească scopurile statului şi unificarea popoarelor prin limba rusă”.

Dr. Petre Cazacu ni-l prezintă pe episcopul Ciceagov drept un rus fierbinte şi foarte energic, care nu se mulţumea cu activităţile administrative ale bisericii ci făcea şi politică violentă. Ciceagov este primul care susţine ideea că publicaţiile tipărite în limbă locală, dar cu litere ruseşti, este de fapt „limba moldovenească” şi ea trebuie ferită de românizare, deoarece este o limbă diferită faţă de cea din România. El susţinea această teorie fără măcar să cunoască limba română.

Sub episcopatul lui Serafim ia amploare mişcarea călugărului moldovean Inochentie, la care au aderat masiv românii din Basarabia şi din partea stângă a Nistrului, acesta avându-şi reşedinţa la Balta. Pastorul predica sfârşitul lumii şi milita pentru reorganizarea societăţii unde creştinii trebuiau să ducă un mod de viaţa asemănător primelor comunităţi de creştini. Această mişcarea a avut şi un fond puternic de rezistenţă împotriva rusificării bisericii. Românii care s-au apropiat de acest pastor nu se desolidarizau, indiferent de măsurile luate de către guvernul ţarist. În 1917 Inochintie a fost trimis la mănărtirea Golovăţ (Marea Albă) din Rusia, unde sa şi stins din viaţă. Această mişcare a zguduit din temelie biserica din Basarabia şi Transnistria, demonstrându-se, astfel, că lipsa de educaţie şi nerespectarea limbii poate naşte mari probleme autorităţilor ţariste.

În pragul primului război mondial, încep să apară mici grupări politice care solicită tot mai hotărât întrebuinţarea limbii române în şcoli şi administraţia de peste Prut, precum şi înfiinţarea unei universităţi moldoveneşti.

După reîntoarcerea Basarabiei în sânul României, centru politic şi ideologic în ceea ce priveşte chestiunea moldovenească se mută la Odesa, unde sovietele încep să organizeze o nouă strategie ce va fi aplicată, prin forţă şi teroare, împotriva populaţiei româneşti.

În data de 26 iunie 1924, este înfiinţată, la Odesa pe lângă departamentul gubernial al învăţământului obştesc, o secţiune moldovenească, cu scopul de a organiza şi conduce învăţământul moldovenesc în şcoală şi nu numai, constituindu-se case de citire, cluburi, biblioteci şi teatre ambulante în regiunile locuite de români. Toate aceste acţiuni urmăreau desfăşurarea unei propagande eficace printre români. Au fost trimişi, în acest sens, studenţi în regiunile locuite de români, în mod special la Balta şi în părţile Podoliei. cu misiunea de a redacta rapoarte privind stadiul limbii române în regiunile menţionate, pentru a se lua măsuri privind noile direcţii politice şi ideologice.

În data de 1 iulie 1924, la Odesa a apărut în cadrul aceste direcţii de învăţământ moldoveneşti, ziarul „Plugarul Roşu”. Menirea acestei publicaţii era intensificarea propagandei privind înfiinţarea noii Republicii Moldoveneşti. Publicaţia avea un rol foarte precis privind politica de moldovenizare a populaţiei româneşti. Astfel, putem observa în numărul din 21 august 1924, cum în ziar se face un apel către toţi moldovenii care ştiu să citească şi scrie, să se înregistreze la secţia moldovenească din cadrul direcţiei guberniale a învăţământului obştesc, situată în Odesa pe strada Baranova nr. 10. Tot în acest număr al ziarului „Plugarul Roşu”, este prezentat sub formă de ştire anunţul precum că secţiunea moldovenească este creată pentru a organiza învăţământul în limba română.În acest sens, studenţi de la Universitatea din Moscova, secţia română, sunt trimişi prin localităţile moldoveneşti pentru a studia din punct de vedere cultural şi politic, starea populaţiei. Editura gubernială, preciza ziarul „Plugarul Roşu”, „va tipări cărţi pentru copii şi cărţi pentru cei mai în vârstă”. Sunt editate cărţi de citire, printre care „Cine a fost Lenin”, „Chestiunea noroadelor mici în Uniunea sovietică” şi „Poveşti moldoveneşti de Ion Creangă”. Precizarea care atrage atenţia acestui număr din ziarul „Plugarul Roşu” este referirea făcută la lucrările mai sus menţionate şi anume la alfabetul în care sunt tipărite cărţile. Redactorii susţin că, datorită faptului că dialectul moldovenesc este foarte sărac în cuvinte, motiv pentru care se îngreunează „luminarea norodului moldovenesc, s-a hotărât ca în şcoli, case şi aşezăminte de cultură moldovenească, să se întrebuinţeze limba românească, care este mai bogată în cuvinte”.

Un alt demers al noi secţii de învăţământ moldovenesc a fost înfiinţarea unei trupe de teatru care susţinea spectacole în satele locuite compact de români. În acest fel, se duce o campanie asiduă pentru identitatea moldovenească şi spiritul sovietic, sub îndemnul „proletari din toate timpurile, uniţi-vă!”.
După ce au fost trasate liniile ce urmăreau politica propagandistică în domeniul educaţiei, s-a trecut în foarte scurt timp, la o altă etapă. Politica privind educaţia a reuşit să fie implementată foarte uşor, sovietele izbutind să trezească sentimentul naţional ascuns de mai bine de un secol. Prin aceste iniţiative, se urmărea în fapt instituţionalizarea moldovenismului şi formarea unui sentiment antiromânesc prin prisma ideologiei bolşevice.

Tot în paginile „Plugarului Roşu” găsim şi un mesaj al secţiunii moldoveneşti din cadrul direcţiei guberniale către învăţătorii moldoveni, prin care îi îndeamnă să lupte pentru cultura şi limba moldovenească. Se menţiona că „sub ocârmuirea ţarismului lacom şi asupritor, norodul moldovenesc a trăit o perioada de întuneric şi de deznaţionalizare. Politica de rusificare dusă de ţarism a dat cele mai straşnice roade de dărâmare şi distrugere a culturii moldoveneşti”. Toate acestea nu aveau decât un singur scop, de a pune în practică noul plan prin care se urmărea crearea unei noi Republici Moldoveneşti în cadrul Ucrainei Sovietice.

IniÅ£iativa privind înfiinÅ£area unei Republici MoldoveneÅŸti în cadrul URSS avea drept scop provocarea României ÅŸi nu urmărea nicidecum acordarea de drepturi naÅ£ionale românilor aflaÅ£i în stânga Nistrului, după cum susÅ£ineau autorităţile bolÅŸevice. Pentru a regiza cât mai bine procesul privind înfiinÅ£area Republicii Autonome MoldoveneÅŸti, comitetul Central al Ucrainei convoacă, la 8 octombrie 1924, o ÅŸedinţă plenară specială, unde pune pe agendă chestiunea privind înfiinÅ£area noii republici. Aici a luat cuvântul Grigorii Ivanovici Borisov, cu numele său conspirativ – Starâi (MoÅŸneagul), care a cerut înfiinÅ£area Republicii MoldoveneÅŸti în numele delegaÅ£iilor prezente la Harcov. ÃŽncercând să arate că autorităţile comuniste vin în sprijinul românilor din stânga Nistrului, dornici să-ÅŸi construiască o Å£ară a lor în cadrul uniunii, Comitetul Central a luat, în aceeaÅŸi zi, hotărârea de a înfiinÅ£a Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. PreÅŸedintele Comitetului Central Moldovenesc a fost ales Grogorii Borisov zis ÅŸi Starâi, etnic rus, expulzat din Basarabia pentru agitaÅ£ie bolÅŸevică la atelierele muncitoreÅŸti din Tighina, iar adjunct al preÅŸedintelui a fost ales avocatul bulgar Alexandru Stoev. ÃŽn discursul său, după ce a fost ales drept preÅŸedinte al Comitetului, Starâi a declarat în faÅ£a delegaÅ£iilor prezente la ÅŸedinţă: „Noi niciodată nu vom uita de fraÅ£ii noÅŸtri care gem sub jugul boieresc”, iar în încheiere rosteÅŸte cuvintele „Trăiască Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Sovietice”.

Din lista membrilor guvernului autonom, doar doi erau români, unul bulgar restul ruşi. Faptul acesta trădează de la început intenţia sovietelor, iar declaraţiile oficiase au pus în evidenţă faptul că se urmărea organizarea unor mişcări subversive îndreptate împotriva României. Acest detaliu este sesizat şi de presa internaţională a timpului. Publicaţia „Time” menţiona că sovietele prin înfiinţarea Republicii Moldoveneşti, au elaborat noi planuri pentru a semăna dezordine în Basarabia, iar ziarul finlandez „Usi Snomi”, scria că proclamarea acestei republici înseamnă, în fapt, un atac la adresa României făcut cu scopul de a revoluţiona populaţia. De aceeaşi părere este şi istoricul Nicolae Pop, care ne spune că noua republică este „o pepinieră pentru creşterea unei generaţii de români comunişti cu scopul de a-i întrebuinţa la momentul oportun la comunizarea României”. Moldovenizarea era doar o etapă ce urma să fi aplicată mai târziu în toată Basarabia, după ultimatumul lui Stalin dat în 26 iunie 1940, Consiliului Coroanei Romaniei.

Cititi mai jos

EUGEN TOMAC

Revista MAGAZIN ISTORIC

2007

Ce nu a reusit insa Stalin pana la capat este realizat azi de Voronin cu sprijinul “societatii civile romanesti”: Renate Weber, Gabriel Andreescu, Valentin Stan