Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Viaţa noastră spirituală este o permanentă călătorie împreună cu Hristos, având ca sprijin şi călăuză rânduielile liturgice ale Sfintei Biserici, săvârşite în praznicele şi sărbătorile anului bisericesc, ca adevărate popasuri duhovniceşti. Ţinta acestei călătorii este învierea Domnului, act unic şi mântuitor, la care ajungem retrăind întreaga viaţă şi activitate a Mântuitorului Hristos şi urmându-L, prin nevoinţele noastre, pe drumul Golgotei, prin a cărui Jertfă ne-a împăcat cu Tatăl şi ne-a adus din moarte la viaţă. Pregătirea credincioşilor pentru a putea urca împreună cu Domnul pe drumul cel greu al Crucii se face prin jertfa Postului Mare. Timp de 47 de zile, efortul ascetic personal al fiecăruia, prin postul alimentar, prin curăţirea de păcate, prin milostenie, prin paza sfintelor porunci, se contopeşte în lucrarea sfinţitoare a Bisericii, care transformă tristeţea pocăinţei în bucurie pascală.

Bucuria învierii va marca apoi tot restul anului liturgic, fiecare duminică devenind o zi de Paşti. În vederea acestui efort spiritual, cu şase duminici înainte de „urcuşul final“ spre înviere, Sfânta Biserică ne oferă tot atâtea popasuri duhovniceşti, în care vom afla, din cuvântul inspirat al Sfintei Evanghelii, care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinim pentru a ne angaja în această „călătorie spre cerul biruinţei“ şi a o putea finaliza ca următori ai lui Hristos. Astfel, avem mai întâi nevoie de smerenie în rugăciune precum vameşul, de pocăinţa prin care ne întoarcem la casa părintească din exilul păcatului precum fiul risipitor, de iubirea faţă de aproapele, criteriul Judecăţii Obşteşti şi de iertarea celor ce ne greşesc, virtute fără de care nici un efort spiritual nu este deplin. Duminicile Postului Mare ne călăuzesc şi ele spre înviere prin accentuarea ortodoxiei şi ortopraxiei credinţei noastre. În prima duminică, numită a Ortodoxiei, se comemorează biruinţa asupra iconoclaştilor la Sinodul de la Constantinopol din 843, iar duminicile următoare ne oferă model de trăire a dreptei credinţe prin Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Ioan Scărarul şi Sfânta Maria Egipteanca.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, în Duminica Ortodoxiei, Sfânta Biserică ne oferă un element esenÅ£ial al identităţii noastre ortodoxe: cinstirea sfintelor icoane. Timp de peste un secol, unii împăraÅ£i bizantini au dus un aspru război împotriva icoanelor lui Hristos, ale Maicii Sale ÅŸi ale sfinÅ£ilor Lui, au condus persecuÅ£ii împotriva credincioÅŸilor, monahilor, teologilor ÅŸi clericilor care le venerau ÅŸi le apărau, văzând în ele dovada vizibilă a întrupării lui Dumnezeu ÅŸi a mântuirii oamenilor. Era atacată nu doar dogma centrală a Bisericii – întruparea -, ci ÅŸi spiritualitatea ortodoxă, efortul omului de asemănare cu chipul luminos al lui Hristos, precum ÅŸi modul concret al prezenÅ£ei Bisericii în lume. ÃŽmpăraÅ£ii iconoclaÅŸti doreau un creÅŸtinism secularizat, subordonat statului ÅŸi controlat direct de puterea imperială. Represiunile lor s-au lovit însă de rezistenÅ£a tenace, până la martiriu, a credincioÅŸilor, călugărilor, teologilor ÅŸi ierarhilor de seamă ai vremii. AceÅŸtia au ÅŸtiut să apere nu doar legitimitatea teologică ÅŸi duhovnicească, ci ÅŸi sensul autentic creÅŸtin al prezenÅ£ei Bisericii în societate. Apărând icoanele, chiar cu preÅ£ul vieÅ£ii, ei au arătat că Biserica adevărată este cea care, în cuvintele Sfântului Pavel, comunică oamenilor „taina dreptei credinÅ£e“, ÅŸi anume a credinÅ£ei că: „Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între oameni; a fost crezut în lume ÅŸi S-a înălÅ£at întru slavă“ (I Timotei 3, 15-16).

Iubiţi fii duhovniceşti,

Bisericile noastre ortodoxe pline de icoane sunt cele care mijlocesc în chip concret lucrarea de apropiere a lui Dumnezeu de oameni ÅŸi a oamenilor de Dumnezeu, dându-ne putinÅ£a de a simÅ£i efectiv prezenÅ£a mântuitoare ÅŸi sfinÅ£itoare a lui Hristos ÅŸi a sfinÅ£ilor Lui în viaÅ£a fiecăruia dintre noi. ÃŽn biserici, creÅŸtinii ortodocÅŸi primesc la dumnezeiasca Liturghie atât Cuvântul scripturistic, cât ÅŸi Trupul, ÅŸi Sângele euharistic ale lui Iisus Hristos, Cel răstignit ÅŸi înviat. Dar pe lângă Cuvântul ÅŸi Trupul Domnului, noi primim ÅŸi FaÅ£a blândă ÅŸi luminoasă, plină de har ÅŸi împăcare a Persoanei Lui divinoumane. AÅŸa cum scria marele nostru teolog, părintele Dumitru Stăniloae, Hristos vrea să comunice permanent oamenilor nu doar cuvântul Său, ci ÅŸi „FaÅ£a Sa, în Care se cuprind concentrat toate cuvintele Sale“ ÅŸi care „comunică nu numai înÅ£elesuri, ci ÅŸi putere, ÅŸi viaţă. CredincioÅŸii vor să aibă cu ei până la sfârÅŸitul veacurilor nu numai cuvântul lui Hristos, ci ÅŸi FaÅ£a Lui umană ÅŸi prin ea „FaÅ£a“ Dumnezeirii (…).

Căci, fără FaÅ£a Lui, în care e concentrată toată intimitatea ÅŸi căldura faţă de oameni, cuvântul ar fi distant ÅŸi teoretic“. Icoana ni se descoperă printr-un limbaj spiritual propriu din două domenii: istoric ÅŸi teologic, fiind lipsită de cea mai mică formă de agresiune. Limbajul istoric al icoanei ne aminteÅŸ te de evenimentele sfinte din istoria mântuirii ÅŸi ne îndreaptă spre împărăţia cerurilor, oferindu-ne posibilitatea de a vedea spiritual cele ce nu se pot vedea ÅŸi percepe prin simÅ£uri. Prin icoana sfântă se descoperă Dumnezeu în inima noastră, după cum spune Sf. Ioan Damaschin: „Ceea ce este cuvântul pentru auz, aceea este icoana pentru văz, căci cu ajutorul minÅ£ii ne unim cu icoana“. AÅŸadar, Evanghelia ÅŸi icoana nu pot fi despărÅ£ite una de cealaltă. Icoana ne vorbeÅŸte, de asemenea, tainic-teologic ÅŸi ne cheamă la rugăciune, devenind prin sfinÅ£ire „locul unei prezenÅ£e harice“, făcând legătura între noi ÅŸi persoana sfântă zugrăvită pe ea, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „…noi privim ca într-o oglindă cu faÅ£a descoperită slava Domnului…“ (II Corinteni 3, 18). ÃŽntre icoană ÅŸi cel zugrăvit pe ea există o legătură harică primită prin sfinÅ£irea ei, adică o apropiere nemijlocită de Hristos ÅŸi de SfinÅ£ii Lui, făcându-o astfel vrednică de cinstire, după cum ne învaţă SfinÅ£ii PărinÅ£i ai Bisericii: „Dacă nu te închini icoanei – spune acelaÅŸi Sf. Ioan Damaschin -, nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu, care este icoana vie a nevăzutului Dumnezeu ÅŸi chip cu totul asemenea.

Mă închin icoanei lui Hristos, ca unul ce este Dumnezeu întrupat, icoanei Născătoarei de Dumnezeu, Stăpâna tuturor, ca una ce este Maica Fiului lui Dumnezeu, icoanei sfinÅ£ilor, ca unii ce sunt prietenii lui Dumnezeu (…); mă închin icoanei acelora care au trăit călcând pe urmele Lui, zugrăvesc biruinÅ£ele ÅŸi pătimirile lor, pentru că prin ele mă sfinÅ£esc ÅŸi mă aprind de râvna de a le imita. Căci cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţiÅŸat în icoană“, spune dumnezeiescul Vasile.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Lupta pentru icoană a fost lupta pentru Faţa luminoasă a lui Hristos, pe care este rezumată întreaga credinţă şi viaţă creştină, întreaga Ortodoxie. Biruinţa smerită prin martiriu şi mărturie a sfintelor icoane în Bizanţ a fost triumful Ortodoxiei asupra iconoclasmului secularizator al Imperiului bizantin. În epoca noastră, locul ideologiilor totalitare a fost luat de alte forme subtile de rătăcire a persoanei umane, de la adevărul credinţei. În numele unui respect pentru om, greşit înţeles, după 17 ani de la căderea comunismului, vedem cu durere că şi la noi Ortodoxia şi icoanele ei redevin ţinta unor atacuri nedrepte. O arată cele două campanii agresive din toamna anului 2006 pentru eliminarea orei de religie din învăţământul public, precum şi a icoanelor din şcoli. Un nou iconoclasm încearcă să-L alunge pe Hristos din conştiinţa publică, să-i priveze pe copii de învăţarea dreptei credinţe şi de contemplarea Feţei Lui divino-umane. Prezenţa icoanelor în şcoli depăşeşte rolul de mijloc didactic intuitiv pe care îl poate avea la ora de religie, ele fiind imagini sfinte şi sfinţitoare care oferă autoritate divină în formarea intelectuală şi spirituală a tinerei generaţii.

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,
Ortodoxia adevărată nu este o religie abstractă. Nu promovează numai idei şi valori, ci realizează comuniunea între Dumnezeu şi oameni şi a persoanelor întreolaltă. A fi ortodox înseamnă a cinsti chipul lui Dumnezeu atât în Hristos, cât şi în aproapele nostru, înseamnă a împleti credinţa cu fapta bună, rugăciunea cu lucrarea, asceza cu slujirea, căci „credinţa fără fapte este moartă“ (Iacob 2, 20). Să ne aducem aminte de inspiratele cuvinte ale Epistolei către Diognet (din anul 190 d. Hr.): „Cum nu-l vei iubi pe Cel Care, mai înainte de a-L iubi tu, te-a iubit atât? Dacă-l vei iubi, vei fi imitator al bunătăţii Lui. Să nu te minunezi dacă un om poate fi imitator al lui Dumnezeu!“. Iubirea aproapelui o învăţăm şi o trăim în cadrul Sfintei Liturghii, împărtăşindu-ne din Filantropia divină, din iubirea lui Dumnezeu faţă de om, pentru a bucura şi îmbogăţi pe alţii din prisosul bucuriei noastre. Însăşi câştigarea împărăţiei Cerurilor, pe care ne-o arată Jertfa Euharistică, este a celor care au hrănit, îmbrăcat şi cercetat pe cei sărmani şi în nevoi, conform sentinţei Judecăţii celei de obşte (Matei 25, 34).

Prin faptele noastre bune „ne îmbogăţim în Dumnezeu“ (cf. Luca 12, 21), prin împreuna-lucrare cu harul lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului nostru. Ca în fiecare an, pentru a ne dovedi prin fapte Ortodoxia concretă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cheamă ÅŸi acum pe toÅ£i slujitorii sfintelor altare ÅŸi pe toÅ£i credincioÅŸii să susÅ£ină cu aceeaÅŸi râvnă tradiÅ£ionala colectă pentru Fondul Central Misionar. Din acest fond sunt ajutate ÅŸi împodobite biserici aflate în construcÅ£ie ÅŸi reparaÅ£ie, sunt întreÅ£inute parohii nevoiaÅŸe ÅŸi aÅŸezăminte sociale ale Bisericii – cantine, orfelinate, cămine pentru bătrâni – ÅŸi e susÅ£inut programul filantropic al Bisericii noastre pentru cei aflaÅ£i în lipsuri ÅŸi pentru românii ortodocÅŸi din afara ţării. Să nu rămânem deci nepăsători faţă de această sporire în iubire ÅŸi solidaritate, aducându-ne aminte de cuvintele Apostolului: „Facerea de bine ÅŸi dărnicia nu le daÅ£i uitării, căci cu jertfe ca acestea se mulÅ£umeÅŸte lui Dumnezeu“ (Evrei 13, 16); „Fiecare să dea cum socoteÅŸte cu inima sa, nu cu părere de rău sau din silă, căci Dumnezeu iubeÅŸte pe cel ce dă cu voie bună“ (II Corinteni 9, 7), „căci dacă e bunăvoinţă, bineprimit este darul după cât are cineva, nu după cât nu are“ (II Corinteni 8, 12).

Jertfind puţin din prisosul nostru pentru semenii noştri, vom câştiga pentru noi la dreapta judecată prisosul milei lui Dumnezeu, înaintea Căruia vom da socoteală pentru înmulţirea talantului Ortodoxiei noastre nepieritoare în împărăţia învierii. De aceea, întărim chemarea noastră prin cunoscuta binecuvântare şi mijlocire din Liturghia Sf. Vasile cel Mare: „Pomeneşte, Doamne, pe cei ce aduc roade şi fac bine în sfintele Tale biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri. Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase“.

Prea Fericitul Parinte Teoctist

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane