— Nu e prima data cand exprim dezacordul meu explicit fata de denigrarea unor personalitati intelectuale si civice. Am protestat fata de invectivele calomnioase la adresa lui Andrei Plesu, Vladimir Tismaneanu, Andrei Pippidi, Smaranda Enache, Renate Weber, Gabriel Liiceanu.
Cu un PS de Valerian Stan
Protestez din nou fata de atacul la care este supusa, prin intermediul lui G. Liiceanu, intreaga intelectualitate care a avut ghinionul de a trai in “epoca de aur” si bucuria de a-i supravietui. Protestez insa si impotriva degradarii care e astfel impusa ziarului, candva o tribuna libera si ” datorita mai ales maestrului Ion Barbu” adesea vesela a schimbului de opinii, si care e tot mai frecvent invadata de un ton inchizitorial-incrancenat. Cand, in acelasi numar in care este “demascat” dl Liiceanu, aflu in ce fel Ceausescu nu era, cum am simtit-o direct, nationalist, ci internationalist deghizat, ingrijorarea mea fata de deriva anti-intelectualista la care asist sporeste exponential.
Pentru a nu lasa loc de speculatii, adaug ca nu Editura “Humanitas” mi-a tiparit cartile. Nu stiu ca dl Liiceanu (sau oricare dintre tintele articolelor la care ma refer cu atata neplacere) sa ma fi aparat vreodata de calomniile care nu au lipsit de cand opinia publica a aflat ca exist. Nu ma numar nici printre apologetii dlui Basescu, chiar dimpotriva. Nu ma amagesc cu iluzia ca, spunand asta, imaginatia fertila si frustrata a celor ce au vocatia demascarii nu-mi va gasi vreo oblica si impura complicitate cu cineva, cumva. Ma incumet totusi sa spun ca orice dezbatere trebuie sa respecte cateva reguli elementare de logica si de civilitate, si sa-mi exprim regretul atunci cand ziarul “Ziua” deroga de la aceste reguli.
Alcatuirea din fragmente rau interpretate de realitate a unor sumbre rechizitorii e cu mult prea departe de spiritul originar al ziarului si mult prea aproape de cel al delatiunii. Falsul intelectual care asimileaza explicarea unui text cu plagierea lui vadeste o semidocta rea-credinta care ma intristeaza. Perseverenta cu care oricine a avut parte de o clipa de indulgenta sau de nebagare de seama a “organelor” e mintenas denuntat ca exponent al acestora vadeste nu numai ignoranta, pana la urma scuzabila la cei tineri, cu privire la modul in care sistemul functiona – in realitate, nu in imaginarul manicheist al unora dintre ei; vadeste insa si un exercitiu mult prea bine asimilat al practicilor inchizitoriale comuniste, pentru care nimic nu era intamplator si totul era suspect. Ca dovada sta faptul ca, atunci cand denunta “poporului” societatea civila, dl. Iliescu foloseste aceleasi teme si acelasi vocabular.
Nu cred ca avem dreptul sa scormonim dosare de cadre ca sa inventam culpe ale fiilor sau nepotilor pe temeiul biografiei inaintasilor: asta era o practica generala a regimului comunist, si nu are legatura cu responsabilitatea persoanei, ci cu “lichidarea burgheziei ca (sic!) clasa”. Nu cred ca, inlocuind sintagma “intelectualitate burgheza” cu “intelectualitate rosie”, progresam in intelegerea raului din care pretindem ca vrem sa evadam. Infierarea nu are azi nici valoare de cunoastere, nici valoare etica, cum nu a avut nici in vremea dictaturii proletariatului.
Fiindca, de fapt, despre asta e vorba: despre o dictatura cu alt semn, dar cu aceleasi mijloace, unica depozitara a adevarului absolut. Nu mi-a placut cand dl Liiceanu a clamat ca nu are timp de nuante, nu-mi place nici cand i se refuza dlui Liiceanu sau oricui altcuiva – dreptul la un rationament nuantat.
ZOE PETRE / ZIUA / 2.03.2007
Comentariu de pe site-ul ZIUA la acest articol
Despre Secretarul Partidului Comunist din Facultatea de Istorie
Redactiei “România literaraâ€
(un text trimis redactiei la 20 mai 2000)
Domnului Alex Stefanescu
Redactor sef
Stimate domnule Alex Stefanescu,
ÃŽn numarul 19 al “României literareâ€, la rubrica “Revista revistelor”, s-a scris ca “Valerian Stan a acuzat-o de curând pe Zoe Petre ca pe vremea lui Ceausescu l-ar fi persecutat oralâ€. Daca referirea pe care “Cronicarul†dvs o face la mine nu este cumva o ironie, atunci sigur este o formulare din care cititorul nu are cum sa înteleaga ceva. Pentru ca, în definitiv, ce ar putea sa însemne o afirmatie ca aceasta: “Pe timpul lui Ceausescu X a fost persecutat de Yâ€? Va voi ruga, de aceea, sa fiti de acord cu publicarea rândurilor de mai jos.
ÃŽn vara anului 1989, am sustinut examen de admitere la Facultatea de istorie din Bucuresti. Am fost declarat respins, lucrarile fiindu-mi depunctate sever, atât la istorie cât si la filosofie. Contestatia pe care am facut-o mi-a fost “judecata†de d-na Zoe Petre, care mi-a respins-o si mi-a cerut sa nu mai insist pentru ca “aveam probleme de dosar†(între altele, fratele meu era preot). Pentru ca în ce ma privea decizia “cadristilor†era deja irevocabila, d-na Petre a venit la întâlnirea cu mine fara ca macar sa aduca cu ea lucrarile a caror notare o contestam (recent domnia sa a recunoscut, “cu stânjenealaâ€, ca regulile de atunci o obligau sa procedeze astfel). Prin urmare, în acest mod am fost “persecutat oral†de d-na Petre pe vremea lui Ceausescu. ÃŽn toti anii de dupa 1989 am preferat sa nu vorbesc despre acest episod, pâna recent când o interventie publica a d-nei Petre, care ma implica, m-a obligat s-o fac.
Cu multumiri,
Valerian Stan
————————————
“Procesul comunismuluiâ€: o noua amânare (V)
Raportul si “condamnarea comunismuluiâ€: la ce bun?
ÃŽntr-un articol scris imediat dupa ce Raportul a fost publicat, fostul consilier al presedintelui Constantinescu, Zoe Petre, a sarit sa-l apere “preventiv-descurajator” de “detractorii lui de varii obediente fundamentaliste”. Daca mai e cineva care sa nu stie, Zoe Petre a fost si ea, la Universitatea Bucuresti, o activista de nadejde a Partidului; ba înca si mai mult “si o stiu pe pielea mea “o “cadrista†zeloasa si neînduratoare. De asemenea, un om care a facut mult rau, dupa 1990, partidelor istorice si celor ce încercau sa limiteze consecintele actiunilor antidemocratice ale Sistemului instaurat dupa înlaturarea lui Ceausescu. (Dupa 1989, putine cazuri am întâlnit în care “anticomunismul†sa fie mai sinonim cu impostura decât în cel de fata.) Tatal dumisale, academicianul ceausist Emil Condurachi, a fost un “oportunist aliniat conceptiilor de abrutizare a societatii prin cultura†(ne-o spune un martir al luptei împotriva comunismului, Cicerone Ionitoiu, dar si Paul Goma). Sa nu se îndoiasca nimeni ca gestul doamnei se explica altfel decât prin aceea ca Raportul Tismaneanu nu a retinut absolut nimic din toate acestea, desi ar fi trebuit sa o faca. Din punctul acesta de vedere, Raportul Tismaneanu a multumit pe practic toata lumea la Bucuresti. Pentru cei vii, meritele au fost multiplicate ca sa ajunga la toti iar responsabilitatile au fost trecute cu vederea de nimeni nu a zis nici pâs (Vadim Tudor, sa nu fie nimeni naiv, a fost, ca de fiecare data, diversionistul de servici al Sistemului). Liniste a fost si în tabara celor trecuti la cele vesnice: victimele si calaii nu puteau decât sa taca daca primele au fost uitate “si, vai, cât de mult au fost uitate “iar ceilalti daca o judecata venita prea târziu le-a pus în cârca, poate, si ce facusera cei în viata astazi.
V.S.