de Mihai Pelin

Raportul lui Vladimir Tismaneanu, prin care comunismul era pus la zid ca un infractor oarecare, in momentul lansarii lui, a fost intampinat de un cor de elogii. Printre principalii aplaudaci ai vestitului politolog de peste Ocean, s-au numarat atunci corifeii autodeclarati ca atare ai elitei noastre intelectuale. Instalata intr-o loja din sala de plen a Parlamentului Romaniei, aceasta batea din palme mai abitir decat toti. Si chiar ne intrebam: ce fel de elita se poate numi aceea care nu poate distinge intre o facatura si un lucru serios, legitimat de un intelectual veritabil?

O elita care a ridicat la conditia de geniu un modest utilizator al limbii de lemn? Ma rog, cert este ca cei ce aveau si alte pareri, timorati de vacarmul starnit si in lipsa de spatii in care s-ar fi putut exprima, s-au marginit sa asiste, rezervati, la spectacol. Era singura atitudine rezonabila in imprejurarile date. Intre timp, raportul lui Vladimir Tismaneanu, dupa crizele initiale de entuziasm, a intrat in stadiul unui inexorabil reflux. Era si de asteptat ca lumea sa inteleaga, intr-un tarziu, ca avea de a face cu o cacealma. A fost randul elitei sa bata in retragere, retransandu-se in tacere, cei angajati intr-o reactie puternica impotriva facaturii in speta prevaland in noul context. Insusi Vladimir Tismaneanu nu isi mai poate apara asa-zisa creatie oricand si oriunde, multi directori de ziare evitand sa-l mai ia in consideratie, din convingerea ca s-ar putea compromite. Totul impunandu-se de la sine si integrandu-se in mersul normal al lucrurilor. De data aceasta, a iesit in primele randuri o garnitura de ziaristi autentici, intre care l-as numara cu prioritate pe Victor Roncea, versat si in problemele Basarabiei. Ei au declansat demontarea piesa cu piesa a injghebarii lui Vladimir Tismaneanu, dezvaluindu-i toate punctele slabe. Mai slabe decat orice punct slab, tocmai pentru ca ne divulga si ganduri ascunse, de cele mai multe ori malefice, se dovedesc a fi atitudinea fata de biserica ortodoxa, atunci cand e vorba despre relatiile unor preoti cu Securitatea, cat si evitarea ostentativa a rolului jucat de sovietici in instalarea in tara a regimului comunist.

A doua atitudine reprezinta un atavism, o mostenire a traditiilor familiare, iar despre prima ar fi mai multe de spus. Dupa cate ne amintim, unul din coautorii raportului Tismaneanu, Horia Roman Patapievici, si cand era membru al colegiului CNSAS, a manifestat o inversunare egala fata de biserica ortodoxa. Nu putea el dormi linistit daca nu afla ce preot anume colaborase, candva, cu Securitatea, o chestiune pe care ar fi trebuit s-o dezbata insusi Sfantul Sinod. Or, nefericitul raport, prezentat cum a fost prezentat de Traian Basescu, pune intreaga biserica ortodoxa sub culpa, fara nici un discernamant, incat ne permitem sa ne intrebam: este Horia Roman Patapievici de alta confesiune decat cea ortodoxa? Foarte bine, e dreptul lui, toate confesiunile sunt la fel de stimabile, cand nu imbraca aspecte sectante. Atunci, de ce nu isi vede Horia Roman Patapievici de confesiunea lui si se amesteca in credintele altora? Spinoasa problema prezinta mult mai multa atentie atunci cand intelegem ca, prin peroratiile si intransigenta celor ce gandesc la fel ca Horia Roman Patapievici, sunt atacate insesi temeliile unei civilizatii. Ceea ce e prea mult si depaseste capacitatea noastra de toleranta.

In ceea ce priveste esuarea romanilor pe orbita unui comunism mai feroce decat cel din alte tari socialiste, Vladimir Tismaneanu ne scoate vinovati ca popor. Vorbeste de victime, dar evita sa ne comunice in detaliu si criminalii, de unde au venit acestia si cu ce instructiuni. Cand raportul lui Tismaneanu a fost lansat, deoarece autorul il enumera, intre altii, printre primii activisti ai partidului comunist si pe tac-su, fanii lui jubilau: uite domnule, ce curaj are omul, nu ezita sa-l treaca pe lista neagra si pe cel ce i-a fost parinte! Autorul raportului fiindu-ne prezentat ca un model de corectitudine.

In realitate, Vladimir Tismaneanu nu este decat un individ fara mama si fara tata, gata sa se dezica de tot ceea ce l-ar impiedica sa parvina. Asa cum s-a dezis de manoperele publicate de el in „Viata studenteasca” pe tot parcursul anilor ’70, inainte de a pleca din tara. Nu el a scris tampeniile pe care le semna atunci dezinvolt, ci Sfantul Duh! Am trecut sumar in revista o parte din povestea acestui flux, urmat de inevitabil reflux, tocmai pentru a releva ca jocurile pseudoelitei intelectuale din Romania nu ajung totdeauna la un final fericit pentru cei ce le declanseaza. Lupta mentalitatilor sanatoase cu maladia care ii bantuie pe filosofii si istoricii nostri ai artei fara opera filosofica si fara opera de istorie a artei, daca se duce cu decizia lui Victor Roncea si a altor gazetari de exceptie, are toate sansele sa invinga. Oricum, am traversat un moment cand pseudoelita s-a compromis de plano fata de constiinta opiniei publice, nu mai are decat reactii sordide si a preferat sa-si mute gesticulatiile pe terenul spolierii oamenilor cu bani, zapaciti de tiradele lor onctuoase.

Elita intelectuala, ii place sau nu ii place, a pierdut o partida hotaritoare, ceea ce e mai important decat toate, chiar daca nu isi da seama si continua sa-si contemple, cu o admiratie nedisimulata, propriul buric. Fie ca ii place, fie ca nu ii place, asta e situatia.

Cronica Romana / 6.02.2007