Cum poate deveni izvor de drept un material încropit în grabă, compilat din surse amestecate, un „Raport final“ lipsit de acribie ÅŸi suport ÅŸtiinÅ£ific? Este un semn de întrebare serios, deoarece pune în discuÅ£ie o instituÅ£ie a statului – PreÅŸedinÅ£ia, deja atacată din toate direcÅ£iile. Să fie Tismăneanu „Calul Troian“ introdus în Palat pe uÅŸa din dos – în orice caz pe căi oculte, de către membrii reÅ£elei neo-cominterniste ieÅŸite din conservare după „lovitura“ din 89?

E greu de citit acest „Raport final“ fără a reacÅ£iona interior la epitete ÅŸi contradicÅ£ii. După ore întregi de lectură, îţi dai seama că el constă, de fapt, din epitete ÅŸi contradicÅ£ii. Ce înseamnă, de pildă „fasciile minereÅŸti“ în contextul : „utilizarea fasciilor minereÅŸti pentru ÅŸtrangularea fragilului pluralism născut în decembrie 1989“. Ca metaforă, „ştrangularea“ implică frânghia, furca, săpunul – nu „fasciile“, adică mănunchiul de nuiele bine legat cu care lictorii ii băteau, în antichitatea romană, pe infractori. Vrea acest raport să evoce fascismul ca doctrină ? De ce n-o spune clar, cum se procedează în lucrările ÅŸtiinÅ£ifice? Åži apoi, a demonstrat cineva, vreodată, sau a afirmat, cel puÅ£in, cineva vreodată că minerii aveau în 1990 o organizare de tip fascist ? Acest raport final este înainte-mergător.

Nu ştiu cum a putut intra într-un text oficial exprimări ca acestea : „Victimele de la Timişoara, Bucureşti, Cluj şi din alte oraşe şi-au dat viaţa, luptând împotriva unui sistem inuman“, „ deciziile tot mai delirante ale cuplului conducător“, „ a sosit din plin momentul“ , etrc. Ce va fi însemnând, apoi, „falsa euforie naţionalistă“ în contextul : „în realitate, acel comunism naţional a servit prea puţin poporului român. A creat însă un sentiment de falsă euforie naţionalistă, precum şi iluzia unei căi româneşti spre un socialism diferit de cel sovietic.“ Repet : accept „realitatea“, dar mă întreb ce poate să însemne falsa euforie, care, ca expresie, este similară cu „beţie trează“, „căldură rece“ sau „frig cald“ etc. Aşa cum nu înţeleg această tendinţă continuă a Raportului final de a defini o cale românească a socialismului, diferită de calea sovietică dar şi de cea maghiară, poloneză, bulgară etc, „un excepţionalism românesc“, cum se mai spune.

Există un specific etnic al comunismului, un „sentiment românesc“ al lui – ÅŸi altul, „paraguayan“, cum era persiflat C.Noica de către fosta „Europă liberă“ ( la postul de radio mă refer) ? Dacă există, trebuie studiat. Se ÅŸtie, doar, că ÅŸi fanariotismul are specificităţile lui – acest „fanariotism intern“ care a fost comunismul, trebuie să le fi avut, de asemenea. Autorii Raportului final găsesc ÅŸi o cauză materială a acestei specificităţi : „Spre deosebire de partidele leniniste bulgar, maghiar, polonez ÅŸi iugoslav, în timpul perioadei de ilegalitate PCR a fost o formaÅ£iune marginală, complet dominată de aparatul Cominternului“. Asta ar fi dus la tutelă faţă de ruÅŸi – ÅŸi la un servilism extrem ce s-a manifestat ca exces de zel. De acord, să zicem, dar întrebarea rămâne : ce condamnă acest Raport , comunismul în sine – sau comunismul românesc ?! Vorbele cu care se încheie prefaÅ£a lui sunt următoarele : „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligaÅ£ie morală, intelectuală, politică ÅŸi socială. Statul român democratic ÅŸi pluralist poate ÅŸi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaÅŸterea acestor pagini întunecate ÅŸi triste de istorie românească a secolului XX este indispensabilă pentru noile generaÅ£ii, care au dreptul să ÅŸtie în ce lume au trăit părinÅ£ii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. „Iarăşi : ce condamnăm anume, „comunismul“ – cum scrie la început – sau „regimul comunist“ cum scrie la sfârÅŸit ?! Iar dacă este vorba de regim, la care dintre ele ne referim : la acesta, românesc, cu particularităţile lui atât de insistent semnalate – ori la cel general, sovietic ? Lucrurile nu sunt de loc limpezi, pentru că se zice de „regimul comunist ca inamic al speciei umane“ – deci vorbim nici mai mult nici mai puÅ£in decât despre omul generic. Asta înseamnă că noi suntem Å£inuÅ£i să condamnăm nu regimul, ci regimurile comuniste din lume, cele trecute prezente ÅŸi viitoare. Pe vremea comunismului se condamna în bloc „burghezia“, „societatea burghezo-moÅŸierească“ de pretutindeni. Acum condamnăm, din nou, comunismul de pretutindeni ? Ce rost are acest „palindrom“ al istoriei ? Cine vrea să ne facem de râs în faÅ£a lumii largi cu invenÅ£ii verbale care ascund paradoxuri atât de ieftine, în fond ? AÅŸ înÅ£elege să ne judecăm trecutul nostru – dar de ce să întindem plasa ÅŸi în alte ape ?! Iar trecutul nostru, ca să-l judecăm pentru o ideologie, trebuie să-l luăm de la capăt.

Interesează originile comunismului în România în general, nu doar perioada de după 1944 când el a fost instalat cu tancurile sovietice la cârma ţării. Acele tancuri au găsit, să nu uităm, covor de flori la noi, au mizat pe un partid care exista din 1921, l-au convocat prin reprezentanÅ£ii săi la actul de la 23 august. Acest partid, chit că în ilegalitate după 1924, exista totuÅŸi. Raportul final se prevalează de faptul că în 1944 erau înscriÅŸi în el doar câteva sute de indivizi, în majoritate alogeni – ÅŸi prin asta nu merge la rădăcinile comunismului, ci îl judecă numai de la luarea puterii în sus. Dar tot acest raport trimite, într-o notă de subsol, la „însemnările“ lui Armand Călinescu „cu date privind efectivele comuniÅŸtilor în judeÅ£ele Arad, TimiÅŸoara, Hunedoara, Bihor, Prahova, care, după informaÅ£iile Siguran- Å£ei, se ridicau la 98.000. Chiar fără carnet de partid, simpatizanÅ£ii acÅ£ionau la fel ca membrii PCR“. Una e să operezi cu cifra de circa o mie de membri – ÅŸi alta, cu cea indicată – după care se poate deduce că în întreaga Å£ară existau sute de mii de simpatizanÅ£i foarte activi ai acelui partid. Se poate studia, aÅŸadar, comunismul în extensia lui geografică ÅŸi în rădăcinile lui, cu tot ce a făcut rău poporului român. A reteza istoria la 1944 ÅŸi a vorbi de „regimul comunist ca inamic al speciei umane“ este o reducere debilă teoretic: specia umană exista ÅŸi înainte de 1944, comuniÅŸti în România de asemenea – regimul era ascuns dar bine articulat, deci judecata poate merge ÅŸi acolo. Cu asemenea contradicÅ£ii numerice ne întâlnim în acest raport încă de la început. Mai întâi se spune : „La sfârÅŸitul comunismului în România, deci în momentul Congresului al XIV-lea din noiembrie 1989, acel conclav crepuscular pe care îl putem numi congresul ruÅŸinii ÅŸi al disperării, PCR număra aproape 4 milioane de membri. Era vorba, aÅŸadar, de unul dintre cele mai mari partide comuniste din lume (proporÅ£ional vorbind)“. Peste vreo 20 de pagini, însă, Raportul final revine: „Se poate spune că, spre sfârÅŸitul anilor 1980, PCR dispăruse deja. Din el mai rămăseseră doar niÅŸte adunări uriaÅŸe de indivizi care îl aplaudau mecanic, ca niÅŸte roboÅ£i, pe dictator“. Acceptăm metaforele, ele sunt florile limbajului, dar nu putem da verdicte pe baza lor, adică nu putem judeca. Ori vorbim de cele 4 milioane – ori de niÅŸte adunări uriaÅŸe ; una e una – ÅŸi alta e alta. Cine vrea ÅŸtiinţă de carte nu o găseÅŸte în paginile încurcate, amestecate, ale acestui text – în care un violent procuror de idei învârte metafore ÅŸi imagini într-un limbaj de lemn, cum de ani buni nu se mai cultivă pe la noi.

Prof. Univ. Dr. Nicolae Georgescu